Hotărârea nr. 39/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Mariana Trofimescu - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

La data de 3 noiembrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curții Constituționale, în vederea soluționării, contestația înregistrată la nr. 349 din 3 noiembrie 2000, formulată de domnul Toma-Daniel Stoica din București.

Contestația privește înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000 și formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 377D/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 4 teza întâi din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, astfel cum a fost modificat prin

Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 19 din 17 octombrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, contestațiile se soluționează fără citarea părților, cu participarea numai a judecătorilor Curții, pe baza sesizării și a celorlalte documente aflate la dosar.

În motivarea contestației formulate de domnul Toma daniel Stoica se susțin următoarele:

1. Domnul Ion Iliescu a fost ales Președinte al României în urma alegerilor din mai 1990 și, respectiv, din 1992. Potrivit

art. 10 din Legea nr. 69/1992

pentru alegerea Președintelui României, nu mai poate candida la funcția respectiva. Aplicarea prevederilor

art. 10 nu constituie o aplicare retroactivă a Legii nr. 69/1992 , ci exprima o condiție în concordanta cu dispozițiile constituționale.

2. Candidatura domnului Ion Iliescu nu este susținută de semnăturile a 300.000 de cetățeni, asa cum prevede

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 129/2000 , deoarece listele conțin semnături false, precum și semnături ale unor persoane care nu au drept de vot.

3. Domnul Ion Iliescu a îndeplinit doua mandate constituționale de Președinte al României și, potrivit Constituției, nu mai are dreptul la un nou mandat. Al doilea mandat a durat din anul 1992 și până în anul 1996, iar primul, din 8 decembrie 1991, data intrării în vigoare a Constituției, până în anul 1992. Pentru a demonstra aceasta sustinere autorul contestației pornește de la presupunerea, falsa în opinia sa, ca instituția Președintelui României a căpătat legitimitate constituțională abia în urma alegerilor din septembrie 1992. Aceasta înseamnă ca la data intrării în vigoare a Constituției funcția de Președinte al României era vacanta. Soluția care s-ar fi impus în aceasta situație ar fi fost cea a Președintelui interimar al României, urmând ca Președintele Senatului "tranzitoriu" sa devină Președintele interimar al României. Dar art. 151 alin. (1) din Constituție obliga instituția Președintelui României, creata anterior datei de 8 decembrie 1991, sa rămână în funcție. Aceasta instituție dobândește însă legitimitate constituțională abia în urma alegerilor din septembrie 1992 și, în acest caz, "ea nu poate uzurpa locul unei instituții cu o astfel de legitimitate, anume Președintele interimar al României". Cum art. 151 alin. (1) din Constituție obliga instituția Președintelui României, anterioară datei de 8 decembrie 1991, să fie menținută, acest lucru nu este posibil decât dacă îi este recunoscută legitimitatea constituțională. Astfel se ajunge la concluzia ca presupunerea inițială este falsa și, deci, instituția Președintelui României, creata anterior datei de 8 decembrie 1991 și a carei funcție a fost prorogata prin efectul art. 151 alin. (1) din Constituție, a dobândit legitimitate constituțională prin intrarea în vigoare a Constituției.

Reprezentantul Ministerului Public, punând concluzii în temeiul

art. 85 alin. (1) din Legea nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, coroborat cu

art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992

pentru alegerea Președintelui României, apreciază ca fiind neîntemeiată contestația privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, arătând, în esenta, ca noțiunea de mandat al Președintelui României este utilizata pentru prima data în

Legea nr. 69/1992 , adoptată în temeiul Constituției din anul 1991. Rezultă ca singurul mandat de Președinte al României, în înțeles constituțional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecința, se solicita respingerea contestației.

CURTEA,

analizând contestația în raport cu prevederile Constituției și ale

Legii nr. 69/1992

pentru alegerea Președintelui României, cu modificările ulterioare, vazand concluziile reprezentantului Ministerului Public, precum și documentele aflate la dosar, retine următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 144 lit. d) din Constituție, ale

art. 26 din Legea nr. 47/1992 , republicată, ale art. 2 alin. (2) și ale

art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 69/1992 , Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze contestația privind înregistrarea candidaturii pentru funcția de Președinte al României.

Contestatorul susține ca domnul Ion Iliescu nu mai poate candida la alegerile din 26 noiembrie 2000, deoarece a îndeplinit doua mandate constituționale și, potrivit Constituției, precum și prevederilor

art. 10 din Legea nr. 69/1992

pentru alegerea Președintelui României, nu mai are dreptul la un nou mandat. De asemenea, candidatura domnului Ion Iliescu nu este susținută de semnăturile a 300.000 de cetățeni.

1. Examinând aceste sustineri, Curtea retine ca, în legătură cu primul motiv al contestației, și anume depunerea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru un nou mandat de Președinte al României, cu doua opinii separate, ea s-a pronunțat prin

Hotărârea nr. 3 din 24 octombrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 8 noiembrie 2000, în sensul că domnul Ion Iliescu a îndeplinit până în prezent un singur mandat de Președinte al României, și anume în perioada 1992-1996, corespunzător prevederilor art. 81 alin. (4) și ale art. 83 alin. (1) din Constituție.

Cele statuate de Curtea Constituțională prin

Hotărârea nr. 3 din 24 octombrie 2000

își mențin valabilitatea și în cauza de fața, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice modificarea jurisprudenței.

2. În motivarea contestației se invocă, de asemenea, nevalabilitatea semnaturilor susținătorilor candidaturii domnului Ion Iliescu, semnături care nu ar îndeplini condițiile prevăzute de

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 129/2000 .

Conform dispozițiilor

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 69/1992

pentru alegerea Președintelui României (astfel cum acestea au fost modificate prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 129/2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 5 iulie 2000), "Candidaturile propuse de partide, formațiuni politice sau aliante politice, precum și candidaturile independente pot fi depuse numai dacă sunt susținute de cel puțin 300.000 alegatori. Un alegator poate susține un singur candidat". De asemenea, potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) și alin. (2) lit. c) din aceeași lege (modificate prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 129/2000 ), "(1) Propunerile de candidați pentru alegerea Președintelui României se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.

(2) Propunerile se fac în scris și vor fi primite numai dacă: [...]

c) sunt însoțite de declarația de acceptare a candidatului, scrisă, semnată și datată de candidat, precum și de lista sau listele susținătorilor, al căror număr nu poate fi mai mic de 300.000 alegatori".

Examinând contestația, Curtea Constituțională constata ca aceasta este neîntemeiată, deoarece din documentația aflată la dosarul cauzei rezultă ca, o dată cu depunerea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, s-au atasat și listele cuprinzând semnăturile a 1.170.381 de sustinatori, Biroul Electoral Central certificând îndeplinirea condițiilor prevăzute la

art. 9 din Legea nr. 69/1992

pentru alegerea Președintelui României. Astfel fiind, nu exista vreun motiv care să infirme rezultatul verificărilor efectuate de Biroul Electoral Central privind autenticitatea semnaturilor. De altfel, răspunderea juridică pentru nerespectarea legii în legătură cu întocmirea listelor de sustinatori revine celor care au întocmit aceste liste, conform

art. 9 alin. (3) din Legea nr. 69/1992 , cu modificările ulterioare, text al cărui conținut este următorul: "Lista susținătorilor este un act public, sub sancțiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal. Lista sau listele susținătorilor trebuie să cuprindă data alegerilor, prenumele și numele candidatului, precum și prenumele și numele, data nașterii, adresa, denumirea, seria și numărul actului de identitate și semnăturile alegătorilor care susțin candidatura. În lista se vor menționa, de asemenea, numele și prenumele persoanei care a întocmit-o. Persoana care a întocmit lista este obligată să depună o declarație pe propria răspundere prin care să ateste veridicitatea semnaturilor susținătorilor."

În consecința, contestația care face obiectul cauzei de fața urmează să fie respinsă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 144 lit. d) din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. B.a), al

art. 26 și 27 din Legea nr. 47/1992 , republicată, precum și al art. 2 alin. (2) și al

art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 69/1992 , cu majoritate de voturi în privinta motivelor întemeiate pe dispozițiile art. 81 alin. (4) și ale art. 83 alin. (1) din Constituție și cu unanimitate de voturi sub celelalte aspecte,

CURTEA

În numele legii

HOTĂRĂȘTE:

Respinge contestația privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, contestație formulată de domnul Toma-Daniel Stoica.

Hotărârea este definitivă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.