Hotărârea nr. 3/2000
privind contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Are ca temei 2
- Decretul-lege nr. 92/1990 14 martie 1990 pentru alegerea parlamentului și a Președintelui României
- Hotărârea nr. 18/1992 7 septembrie 1992 privind contestația Partidului Casa Română a Europei Democrate privind candidatura domnulu…
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Lucian Mihai - președinte
Costica Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stangu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Mariana Trofimescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
La data de 23 octombrie 2000 Biroul Electoral Central a înaintat Curții Constituționale, în vederea soluționării, contestația înregistrată la nr. 65 din 23 octombrie 2000, formulată de domnul Petru-Bucur Volk, precum și contestația înregistrată la nr. 70 din 23 octombrie 2000, formulată de domnul Claudiu Paun.
Contestațiile privesc înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României la alegerile din 26 noiembrie 2000 și formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 320 D/2000 și, respectiv, nr. 325 D/2000.
Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 4 teza întâi din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, astfel cum a fost modificat prin
Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 19 din 17 octombrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, contestațiile se soluționează fără citarea părților, cu participarea numai a judecătorilor Curții, pe baza sesizării și a celorlalte documente aflate la dosar.
Prin cerere separată depusa la dosar contestatorul Petru-Bucur Volk a adresat, în temeiul art. 27 pct. 1 și 7 din Codul de procedură civilă, solicitarea de recuzare a domnului judecător Florin Bucur Vasilescu. Reprezentantul Ministerului Public apreciază cererea de recuzare ca fiind inadmisibila și solicita respingerea ei. Curtea Constituțională constata inadmisibilitatea cererii de recuzare, întrucât, potrivit art. 25 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, astfel cum a fost modificat prin
Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 19 din 17 octombrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 17 octombrie 2000, "O dată legal sesizată, Curtea procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului și nici cele privind recuzarea judecătorilor".
Același contestator a solicitat, printr-o petiție separată depusa la dosar, conexarea Dosarului nr. 163 D/1996 (referitor la contestația pe care autorul a formulat-o împotriva înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu la alegerile pentru funcția de Președinte al României din anul 1996) la Dosarul nr. 320 D/2000, ceea ce ar determina, după opinia sa, o mai buna administrare a justiției. Se precizează ca împotriva
Hotărârii nr. 1/1996 , pronunțată în Dosarul nr. 163 D/1996, contestatorul s-a adresat cu o petiție, la 17 noiembrie 1996, Comisiei Europene a Drepturilor Omului, petiție pe care ulterior a înaintat-o și Curții Europene a Drepturilor Omului. Reprezentantul Ministerului Public apreciază cererea de conexare ca fiind, de asemenea, inadmisibila. Curtea Constituțională respinge cererea, având în vedere ca Dosarul nr. 163 D/1996 a fost soluționat prin
Hotărârea nr. 1/1996 , definitivă, astfel încât nu se mai afla pe rolul acesteia, iar conexarea se poate dispune numai cu privire la cauze în curs de soluționare.
În motivarea contestației care formează obiectul Dosarului nr. 320 D/2000 autorul acesteia solicita constatarea nulității înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu, în esenta pentru următoarele motive:
Prin "Comunicatul către Țara" al Consiliului Frontului Salvării Naționale a fost propus un program conținând 10 puncte fundamentale, printre care și separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat, și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate.
Decretul-lege nr. 2/1989 , precum și
Decretul-lege nr. 92/1990 , acte normative cu caracter constituțional, consacrau principiul eligibilității funcțiilor de conducere, alegerea tuturor conducătorilor politici urmând să se facă numai pentru unul sau cel mult două mandate.
Un prim mandat sau fragment de mandat de Președinte al României a fost îndeplinit de domnul Ion Iliescu începând cu 8 iunie 1990. În aceste condiții se invoca încălcarea prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituție și ale
art. 10 din Legea nr. 69/1992 , sustinandu-se ca domnul Ion Iliescu "a îndeplinit, anterior alegerilor președințiale programate pentru 26 noiembrie 2000, doua mandate în funcția de Președinte al României, astfel: mai întâi, între 20 mai 1990 și 30 octombrie 1992, și anume, între 20 mai 1990 și 7 decembrie 1991, sub aplicarea
Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989
și a
Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990 , iar între 8 decembrie 1991 și 30 octombrie 1992, sub aplicarea Constituției din 1991; a doua oara, cu începere de la 30 octombrie 1992 și până la depunerea jurământului de către Președintele ce a fost desemnat prin alegerile din 17 noiembrie 1996, respectiv Emil Constantinescu, la 29 noiembrie 1996".
În sprijinul contestației se invoca și unele opinii ale unor juriști, precum și declarația domnului Ion Iliescu din anul 1992, în sensul că participa la alegeri pentru un al doilea mandat constituțional.
Totodată autorul contestației solicita Curții analizarea conținutului motivelor invocate într-o "Întâmpinare", înregistrată la Biroul Electoral Central la 17 octombrie 2000, întâmpinare despre care precizează ca este parte integrantă a contestației. Curtea observa ca motivele invocate în aceasta "Întâmpinare" se regăsesc, în esenta, în ambele contestații care formează obiectul dosarelor nr. 320 D/2000 și nr. 325 D/2000, astfel încât nu mai este necesară reproducerea lor separată.
În motivarea contestației care formează obiectul Dosarului nr. 325 D/2000 autorul acesteia arata ca: "În fapt, domnul Ion Iliescu nu îndeplinește toate exigențele art. 35 din Constituție de a candida și, respectiv, de a fi ales în funcția de Președinte al României. De asemenea, domnul Ion Iliescu a îndeplinit până astăzi doua mandate constituționale de Președinte al României și, potrivit prevederilor Constituției, nu mai are vocație pentru un al treilea mandat." În dezvoltarea motivelor invocate, după ce se realizează unele consideratii teoretice de ordin politic și social, contestatorul susține, în esenta, următoarele: "Domnul Ion Iliescu a îndeplinit doua mandate de Președinte al României, între mai 1990-octombrie 1992 și, respectiv, între octombrie 1992-noiembrie 1996; hotărârile Curții Constituționale date în 1992 și 1996 nu au autoritate de lucru judecat (deoarece în viitoare litigii electorale părțile nu vor fi aceleași), ele au un caracter individual, limitanduse doar la alegerile din 1992 și 1996; hotărârile respective nu conserva drepturi în viitoarele litigii, Curtea Constituțională își poate revizui concluziile; revizuirea se poate realiza în baza
art. 16 din Legea nr. 47/1992 ; hotărârile Curții pot fi anulate chiar de Curtea Constituțională sau pe calea justiției."
Curtea, având în vedere ca ambele contestații au același obiect, și anume înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu, precum și ca acestea au, practic, un conținut identic, ridica, din oficiu, problema conexarii cauzelor.
Reprezentantul Ministerului Public considera ca sunt îndeplinite condițiile legale pentru conexare. Curtea, în temeiul prevederilor
art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicată, și ale art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea Dosarului nr. 325 D/2000 la Dosarul nr. 320 D/2000. Reprezentantul Ministerului Public, punând concluzii, în temeiul
art. 85 alin. (1) din Legea nr. 68/1992
pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, coroborat cu
art. 28 alin. (1) din Legea nr. 69/1992
pentru alegerea Președintelui României, apreciază ca fiind neintemeiate contestațiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, arătând, în esenta, următoarele:
este un act normativ cu caracter provizoriu și tranzitoriu, care nu se referă la noțiunea de mandat presedintial, ci la unele prerogative ale funcției de Președinte al României. Noțiunea de mandat al Președintelui României este utilizata pentru prima data în
Legea nr. 69/1992 , adoptată în temeiul Constituției din anul 1991. Rezultă ca singurul mandat de Președinte al României, în înțeles constituțional, este cel îndeplinit ca urmare a alegerilor din septembrie 1992. În consecința, se solicita respingerea contestațiilor.
CURTEA,
analizând contestațiile în raport cu prevederile Constituției și ale
pentru alegerea Președintelui României, cu modificările ulterioare, vazand concluziile reprezentantului Ministerului Public, precum și documentele aflate la dosar, retine următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 144 lit. d) din Constituție, ale
art. 26 din Legea nr. 47/1992 , republicată, ale art. 2 alin. (2) și ale
art. 11 alin. (3) din Legea nr. 69/1992 , Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze contestațiile privind înregistrarea candidaturii pentru funcția de Președinte al României.
În opinia contestatarilor candidatul Ion Iliescu a îndeplinit doua mandate de Președinte al României, astfel încât la alegerile din 26 noiembrie 2000 ar candida pentru un al treilea mandat.
Unul dintre argumentele aduse în sprijinul acestei sustineri are în vedere funcția de Președinte al României deținută de domnul Ion Iliescu în temeiul
Decretului-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989
și al
Decretului-lege nr. 92 din 14 martie 1990 , acte normative preconstitutionale care, între altele, au cuprins și reglementări cu privire la instituția de șef al statului. Acest argument implica examinarea naturii juridice a actelor normative preconstitutionale, pe baza cărora s-au îndeplinit mandatele anterioare, precum și a instituției mandatului de Președinte al României, ca și a raportului dintre aceasta și funcția de șef al statului, îndeplinită anterior.
În legătură cu
se constată că în nici una dintre prevederile acestuia nu se indica funcția de șef al statului sau mandatul de Președinte al României. Art. 5 din acest act normativ se referă la președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale, ale cărui atribuții sunt stabilite în mod sumar, unele dintre acestea fiind specifice prin natura lor prerogativelor unui șef de stat, altele însă neavând nimic comun cu asemenea prerogative. Astfel, unele atribuții dintre cele care ar fi putut aparține unui șef de stat unipersonal au fost rezervate, prin prevederile art. 2 din mentionatul act normativ, Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca organ colegial de putere.
Funcția de șef al statului a fost instituită prin
sub denumirea "Președintele României". Reglementarea acestei instituții cuprindea elemente specifice, diferite de cele reglementate prin Constituție, și anume cele privind vârsta minima pentru a fi ales, interdicția pentru unele persoane de a fi alese, procedura contenciosului electoral, validarea alegerii și momentul de la care candidatul ales este declarat președinte, precum și cele care au stabilit atribuțiile Președintelui României și raporturile sale cu celelalte autorități publice. Tot astfel
nu a stabilit durata îndeplinirii funcției de președinte. Din compararea acestui act normativ cu reglementările constituționale actualmente în vigoare, având ca obiect instituția de Președinte al României, cuprinse la art. 35 și în art. 80-100 din Constituție, rezultă ca, deși formal, în ceea ce privește denumirea instituției, s-ar părea ca este reglementată una și aceeași autoritate publică, în realitate cele doua instituții sunt esențial diferite. Pe calea unei asemenea examinari comparative rezultă asadar ca sub aceeași denumire au fost reglementate instituții de autoritate publică esentialmente diferite, prima având un caracter tranzitoriu, cealaltă în condiții de stabilitate constituțională.
și
au avut, într-adevăr, caracterul unor acte cu valoare constituțională, dar ele nu au fost constituții. Indiscutabil, respectivele acte normative au avut un caracter tranzitoriu. În acest sens sunt relevante prevederile tranzitorii ale
art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990 , potrivit cărora: "Prezentul decret-lege se aplică până la adoptarea legii electorale elaborate pe baza noii Constituții". Constituția din 1991 a confirmat apoi caracterul tranzitoriu al reglementărilor anterioare. Astfel, art. 150 alin. (1) a prevăzut ca "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin Constituției". Art. 151 alin. (1) a precizat, de asemenea, ca "Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a Constituției, rămân în funcțiune numai până la constituirea celor noi". Deși textul constituțional se referă la "instituțiile republicii", aceasta locutiune implica, neîndoielnic, și normele care au stat la baza organizării și funcționarii acelor instituții, o "instituție", ca structura organizatorică și funcțională, neputând exista în afară cadrului juridic care o reglementează. De altfel, prin
art. 30 din Legea nr. 69/1992
pentru alegerea Președintelui României,
a fost expres abrogat, asa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acel decret-lege nu poate fi reactualizata decât artificial și anacronic, în afară rigorilor juridice.
Fața de cele arătate, Curtea Constituțională constata ca nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituția mandatului de Președinte al României. Aceasta instituție este pentru prima oara reglementată prin Constituția din 1991. Mandatul de Președinte al României are determinări constituționale specifice și inedite față de reglementările anterioare, care privesc mai ales funcțiile ce deriva din mandat, condițiile de dobândire, de validare și de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilitățile și imunitățile pe care le antreneaza, atribuțiile ce deriva din mandat și, implicit, raporturile în care se afla deținătorul acestuia cu celelalte autorități publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia. Nici o alta funcție dobandita pe baza unor reglementări anterioare Constituției nu a avut ca fundament un asemenea mandat, asa încât trebuie admis ca prevederile Constituției marcheaza o soluție de ruptura sau de reasezare esențial diferita a instituției de șef al statului. Pe cale de consecința, mandatul de Președinte al României reglementat de Legea fundamentală nu poate fi așezat în prelungirea unor durate de îndeplinire a funcției de Președinte al României anterioare intrării în vigoare a Constituției din anul 1991.
Mandatul de Președinte al României își găsește consacrarea în mai multe texte constituționale, printre care și prevederile art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora "Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive". Aceste prevederi trebuie interpretate însă în contextul tuturor reglementărilor cuprinse în noul asezamant fundamental al României, instituit prin Constituția din 1991. Or, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile". Acest principiu, fiind de natura constituțională, se aplică insesi prevederilor constituționale, astfel încât regula interdicției exercitării a mai mult de doua mandate de Președinte al României nu își poate găsi aplicarea decât după ce Constituția a intrat în vigoare, adică începând cu alegerile președințiale din 1992.
În consecința, potrivit celor arătate mai sus, candidatul Ion Iliescu a îndeplinit un singur mandat între anii 1992-1996 și de aceea prevederile art. 81 alin. (4) din Constituție nu sunt aplicabile în cauza de fața.
Pe de altă parte, în motivarea contestațiilor se face referire constanta numai la "funcția de Președinte al României", ignorandu-se cea de-a doua componenta a reglementării cuprinse în art. 81 alin. (4), și anume instituția mandatului. Or, funcția de președinte nu poate fi extrasa din cuprinsul reglementării, netinandu-se seama de conceptul de mandat. De aceea, pentru compararea instituției de șef al statului, în reglementarea actuala, cu situații anterioare trebuie să se observe ca instituția Președintelui României este definită, între altele, și prin mandatul constituțional. În lipsa unui astfel de mandat, anterior intrării în vigoare a Constituției, orice asociere cu situații juridice premergătoare Constituției este nefondata.
Un alt motiv pentru contestarea înregistrării candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României este acela ca perioada cuprinsă între data de 8 decembrie 1991 și până la alegerile din septembrie 1992 face parte din primul mandat constituțional îndeplinit în succesiunea celor două mandate permise de art. 81 alin. (4) din Constituție. În susținerea acestui argument sunt invocate prevederile art. 151 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, rămân în funcțiune până la constituirea celor noi".
Curtea retine ca aceste dispoziții constituționale au asigurat continuitatea vieții statale a tarii prin prorogarea funcționarii autorităților publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite în Constituție. În aceste condiții și-au desfășurat activitatea Președintele României, Parlamentul, Guvernul, instanțele judecătorești, organele de procuratura și alte autorități publice. În ceea ce privește autoritățile publice cu caracter electiv Parlamentul și Președintele României -, acestea și-au continuat activitatea, conform art. 151 alin. (1) din Constituție, pe baza legitimării conferite anterior, în temeiul scrutinului din 20 mai 1990, desfășurat conform Decretului-lege nr. 92/1990. Rezultă ca numai prin alegerile din 1992, organizate înăuntrul termenului de un an de la adoptarea Constituției, prevăzut la art. 80 alin. (2) coroborat cu
art. 99 din Decretul-lege nr. 92/1990 , aceste autorități publice s-au constituit pentru prima oara ca instituții noi, în sensul art. 151 din Constituție. Desigur, în ceea ce privește atribuțiile acestor autorități, Constituția a fost de imediata aplicare. Dar caracterul nou, constituțional, al acestor autorități, având semnificatia unei rupturi față de legitimitatea lor anterioară, este, fără indoiala, consecința alegerilor din septembrie 1992. De aceea, perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a Constituției și alegerile din 1992 nu poate avea semnificatia mandatului constituțional prevăzut la art. 81 alin. (4) din Constituție.
În contestații s-a susținut ca, dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăși limita maxima a doua mandate de 4 ani prevăzută la art. 81 alin. (4) și la art. 83 alin. (1) din Constituție, fără a se tine seama ca, în realitate, a fost exercitat un singur mandat constituțional, în urma alegerilor din septembrie 1992. Într-adevăr, mandatele pe care le poate exercita Președintele României sunt cel mult două, dar aceasta numai în condițiile cuprinse în Legea fundamentală a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective.
În sprijinul contestațiilor au fost invocate și prevederile
art. 10 din Legea nr. 69/1992
pentru alegerea Președintelui României, potrivit cărora: "Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 35 din Constituție pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de doua ori, ca Președinte al României."
Curtea constata ca și acestor prevederi, ca și celor cuprinse în art. 81 alin. (4) din Constituție, le sunt aplicabile deopotrivă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. Principiul neretroactivitatii legii impune ca dispozițiile
art. 10 din Legea nr. 69/1992
să se aplice numai mandatelor de Președinte al României îndeplinite după intrarea în vigoare a acestei legi. În consecința, primele alegeri pentru funcția de Președinte al României cărora li s-au aplicat aceste prevederi de lege au fost cele din anul 1992. Prin urmare, rezultă ca în prezent candidatura domnului Ion Iliescu vizează un al doilea mandat constituțional.
De altminteri, invocarea acestor prevederi legale pentru contestarea legitimitatii constituționale a candidaturii domnului Ion Iliescu, făcând abstractie de dispozițiile Legii fundamentale, nu este concludenta, din moment ce obiectul contestațiilor, prin referirea la nesocotirea unor dispoziții din Constituție, imprima litigiilor cu care a fost sesizată Curtea Constituțională trăsăturile contenciosului constituțional. Or, în contenciosul constituțional Curtea, garant al supremației Constituției, trebuie să se raporteze la dispozițiile acesteia, iar nu la cele ale unor acte subsecvente și inferioare acestora. Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar avea în vedere un asemenea imperativ, socotindu-se ca se desfășoară un simplu contencios electoral, este de la sine înțeles, având în vedere principiul necontestat al ierarhiei normelor juridice, ca norma legală nu poate fi opusă normei constituționale. Fiind vorba despre un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituției, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanta cu dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție, referindu-se deci la aceeași interdicție ce privește exclusiv mandatul constituțional de Președinte al României. Orice alta interpretare, fiind neconstitutionala, nu poate fi reținută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o.
În sfârșit, în motivarea contestațiilor se invoca declarații ale candidatului Ion Iliescu, opinii ale unor juriști, precum și consideratii de ordin moral ori politic. Nici unul dintre acestea nu poate fi reținut ca argument juridic în fața Curții Constituționale, care, potrivit
art. 13 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "se pronunța în numele legii". În plus,
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, precizează explicit și imperativ: "Curtea Constituțională se pronunța numai asupra problemelor de drept"...
Din cele arătate rezultă ca mandatul de Președinte al României din perioada 1992-1996 este primul mandat constituțional al domnului Ion Iliescu.
Aceasta soluție este în concordanta și cu jurisprudenta Curții Constituționale, exprimată în mai multe hotărâri ale acesteia, printre care, îndeosebi,
Hotărârea nr. 1/1996 , neintervenind elemente juridice noi care să determine renunțarea la jurisprudenta Curții în acest domeniu.
În consecința, contestațiile ce fac obiectul cauzei de fața urmează să fie respinse.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 144 lit. d) din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. B.a), al
art. 16, 26 și 27 din Legea nr. 47/1992 , republicată, precum și al art. 2 alin. (2) și al
art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 69/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
HOTĂRĂȘTE:
Respinge contestațiile privind înregistrarea candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcția de Președinte al României, contestații formulate de domnii Petru-Bucur Volk și Claudiu Paun.
Hotărârea este definitivă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
OPINIE SEPARATĂ
Consider ca cele doua contestații care fac obiectul prezentei cauze sunt întemeiate și trebuia să fie admise, constatandu-se ca înregistrarea depunerii de către domnul Ion Iliescu a unei noi candidaturi pentru funcția de Președinte al României, la alegerile programate la 26 noiembrie 2000, este în contradictie cu dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora: "Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive."
Anterior înregistrării la Biroul Electoral Central, la 21 octombrie 2000, a candidaturii sale pentru alegerile programate la 26 noiembrie 2000, candidatul Ion Iliescu a mai îndeplinit funcția de Președinte al României, exercitând doua mandate constituționale, și anume:
- un prim mandat, ca urmare a alegerilor din 20 mai 1990 (desfășurate în temeiul
Decretului-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Naționala nr. 92/1990
pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României), mandat încheiat la 29 octombrie 1992;
- un al doilea mandat, cu începere de la 30 octombrie 1992 (data depunerii jurământului în calitate de Președinte al României, conform rezultatului alegerilor desfășurate în tururile de scrutin din 26 septembrie 1992 și, apoi, din 11 octombrie 2000, desfășurate în temeiul art. 80 și următoarele din Constituția intrata în vigoare la 8 decembrie 1991), mandat încheiat la 28 noiembrie 1996 (ca urmare a depunerii jurământului, în calitate de Președinte al României, la 29 noiembrie 1996, de către un alt candidat, conform rezultatului alegerilor desfășurate în tururile de scrutin din 3 noiembrie 1996 și, apoi, din 17 noiembrie 1996).
Asa fiind, nu sunt de acord cu dispozitivul și considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată (și care, de altfel, constituie - în cea mai mare parte reproducerea
Hotărârii Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 septembrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 septembrie 1996), în sensul că singurul mandat de Președinte al României exercitat până în prezent de candidatul Ion Iliescu ar fi acela cuprins între 1992-1996.
În plus, trebuie constatat ca soluția de respingere a contestațiilor se afla în contradictie cu principiul neretroactivitatii legii, stabilit prin prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție (principiu care - astfel cum rezultă din jurisprudenta constanta a Curții Constituționale - este aplicabil, deopotrivă, și prevederilor constituționale), dacă se are în vedere faptul ca unul dintre considerentele pe care se fundamentează dispozitivul hotărârii pronunțate în prezentul dosar aplica exigențele cuprinse în art. 83 alin. (1) din Constituție ("Mandatul Președintelui României este de 4 ani și se exercită de la data depunerii jurământului.") la mandatul de Președinte al României din perioada 1990-1992, adică dintr-o perioadă parțial anterioară intrării în vigoare a Constituției.
Întrucât - conform, de altfel, și hotărârii la care se referă prezenta opinie separată - este necontestata exercitarea de către candidatul Ion Iliescu a unui mandat constituțional de Președinte al României între 1992-1996, în cele ce urmează vor fi înfățișate - sub punctul I - considerentele din care rezultă exercitarea, de către același candidat, a unui mandat constituțional de Președinte al României între 1990-1992; de asemenea, sub punctul II, vor fi înfățișate considerentele din care rezultă ca au fost incalcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, referitoare la principiul neretroactivitatii, criticandu-se - totodată modul în care aceste prevederi au fost utilizate spre a se ajunge la o soluție eronată; în sfârșit, sub punctul III, se vor face referiri la evoluția contradictorie a jurisprudenței Curții Constituționale în aceasta materie.
I.1. Candidatul Ion Iliescu a exercitat cel dintâi mandat constituțional de Președinte al României ca urmare a rezultatului alegerilor din 20 mai 1990, desfășurate în temeiul
Decretului-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Naționala nr. 92/1990
pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990).
Prin însăși hotărârea la care se referă prezenta opinie separată se confirma susținerea contestatarilor în sensul că acest act normativ (la fel ca, de altfel, și
Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale nr. 2/1989
privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale) au "valoare constituțională". Se adauga însă precizările ca aceste acte normative "nu au fost constituții", precum și ca ele "au avut un caracter tranzitoriu". Aceste precizări, pe lângă aceea ca indica elemente oricum necontestate, nu prezintă nici o relevanta sub aspectele care interesează cu privire la natura mandatului de Președinte al României - și anume, "mandat constituțional" exercitat ca urmare a alegerilor din 20 mai 1990.
I.2. Este adevărat ca acest prim mandat de Președinte al României a fost exercitat, pentru început, în temeiul
(act normativ cu "valoare constituțională") și, apoi, în temeiul Constituției intrate în vigoare la 8 decembrie 1991. Dar, prin dispozițiile extrem de clare - ale art. 151 alin. (1) din Constituție ("Instituțiile republicii, existente la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, rămân în funcțiune până la constituirea celor noi."), a fost reglementată continuitatea exercitării mandatului început anterior intrării în vigoare a Constituției. De aceea, este evident neîntemeiată concluzia inversa, continuta în considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, în sensul că "[...] prevederile Constituției marcheaza o soluție de ruptura sau de reasezare esențial diferita a instituției de șef al statului" sau ca - într-o alta abordare - "[...] caracterul nou, constituțional, al acestor autorități, având semnificatia unei rupturi față de legitimitatea lor anterioară, este, fără indoiala, consecința alegerilor din septembrie 1992." După cum, de asemenea, sunt inexacte și argumentele care se axeaza pe ideea ca "[...] nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituția mandatului de Președinte al României", care "[...] are determinări constituționale specifice și inedite față de reglementările anterioare [...]."
În sensul continuității exercitării mandatului de Președinte al României operează numeroase argumente, printre care figurează, de exemplu, următoarele:
I.2.a) Mai întâi, trebuie observat ca discontinuitatea afirmata prin hotărârea la care se referă prezenta opinie separată este contrazisa - în chiar aceeași hotărâre - prin afirmații de genul: "Aceste dispoziții constituționale [ale art. 151 alin. (1)] au asigurat continuitatea vieții statale a tarii prin prorogarea funcționarii autorităților publice existente până la constituirea celor noi, după regulile stabilite prin Constituție."
I.2.b) În al doilea rând, după cum, de altminteri, se constata și în hotărârea la care se referă prezenta opinie separată, în ambele acte normative a fost utilizata denumirea de "Președinte al României".
I.2.c) În al treilea rând, analiza reglementărilor esențiale referitoare la instituția Președintelui României cuprinse în cele doua acte normative constituționale releva existenta continuității. Astfel, cat privește domeniul - esențial - al atribuțiilor Președintelui României, imensa majoritate a atribuțiilor stabilite prin
art. 82 al Decretului-lege nr. 92/1990
se regăsesc în cuprinsul textelor ce alcătuiesc Capitolul II (denumit "Președintele României") al Titlului III din Constituția intrata în vigoare în 1991 (de exemplu, la art. 85, art. 88, art. 89, art. 92, art. 93, art. 94, art. 99) sau în alte texte ale Constituției (de exemplu, la art. 77). De asemenea, contrar celor afirmate în considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, și în alte domenii de reglementare (nu atât de semnificative precum este cel al atribuțiilor conferite Președintelui României), exista mai multe asemanari decât deosebiri. Bunaoara, exista identitate cat privește caracterul votului ("universal, egal, direct, secret și liber exprimat" -
art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990
și art. 81 alin. (1) din Constituție) pentru alegerea Președintelui României, sau incompatibilitatea cu calitatea de membru al unui partid politic [art. 81 alin. (3) și, respectiv, art. 84 alin (1)], ori suspendarea de către Camerele Parlamentului (art. 83 și, respectiv, art. 95), sau demiterea numai prin referendum național [art. 83 și, respectiv, art. 95 alin. (3)] și altele asemenea. Iar putinele deosebiri existente țin, mai mult, de modul de redactare a textelor, asadar de aspecte formale, iar nu substanțiale.
I.2.d) În al patrulea rând, în legătură cu argumentul esențial în cadrul structurii hotărârii - conform căruia "[...] nici un act normativ preconstitutional nu consacra instituția mandatului de Președinte al României", trebuie reținut că nu exista o definiție a unui asemenea "mandat" în vreunul dintre textele Constituției. De aceea, este natural ca noțiunea de "mandat" al Președintelui României să fie utilizata în accepțiunea generală a acestui termen, cu semnificatia de împuternicire data uneia sau mai multor persoane de a reprezenta una sau mai multe persoane pentru efectuarea unuia sau mai multor acte juridice. Asa fiind, cum s-ar putea oare susține - întemeiat - ca sub imperiul
nu a existat un "mandat al Președintelui României", adică o împuternicire a acestuia de către persoanele care compun electoratul spre a îndeplini prerogativele funcției respective?
Sub acest aspect, este, de altminteri, de observat ca nici
pentru alegerea Președintelui României (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 16 iulie 1992), care detaliază reglementările constituționale privind "mandatul de Președinte al României", nu utilizează aceasta expresie (deși
a fost adoptată de Parlament într-o compoziție identică aceleia a Adunării Constituante, care adoptase Constituția intrata în vigoare la 8 decembrie 1991).
I.2.e) În sfârșit, trebuie subliniat ca este nerelevant argumentul subsidiar din cuprinsul hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, argument îndreptat împotriva existenței continuității în cadrul mandatului dintre 1990-1992 și prin care se arata ca prin
art. 30 din Legea nr. 69/1992
pentru alegerea Președintelui României a fost abrogat expres
Decretul-lege nr. 92/1990 , "asa încât nici una dintre reglementările cuprinse în acel decret-lege nu pot fi reactualizate decât artificial și anacronic, în afară rigorilor juridice". În realitate, susținerile contestatarilor întemeiate pe
nu constituie o "reactualizare" a acestui act normativ, în sensul de menținere în vigoare a dispozițiilor acestuia după abrogarea sa, ci reprezintă referiri la efectele juridice produse de un act normativ în timpul cat acesta se afla în vigoare, efecte care, în mod evident, nu pot fi șterse prin nici o abrogare.
I.3. Dar chiar dacă nu ar fi existat o continuitate în cadrul mandatului de Președinte al României din perioada 1990-1992 (continuitate a carei existenta a rezultat, însă, cu claritate din cele de mai sus), rămâne, totuși, un lucru cert și imposibil de contestat - fiindca, pur și simplu, face parte din istorie - acela ca, după intrarea în vigoare a Constituției, la 8 decembrie 1991, Președintele României ales în temeiul
a exercitat numai prerogative prevăzute de Constituție, fiind supus exclusiv - regimului juridic prevăzut de aceasta.
De exemplu, Președintele României ales la 20 mai 1990 a promulgat
pentru alegerea Președintelui României în temeiul art. 77 din Constituție, iar nu în temeiul dispozițiilor
art. 82 lit. m) din Decretul-lege nr. 92/1990
(dispoziții ce fuseseră abrogate ca efect al art. 150 alin. (1) din Constituție). Se poate, desigur, continua cu multe alte și diferite exemple. Dar chiar în lipsa acestora, concluzia se poate trage deja: Președintele României ales în temeiul
a "îndeplinit", după 8 decembrie 1991, mandatul de Președinte al României în temeiul Constituției intrate în vigoare la acea data.
I.4. În lumina celor de mai sus, devine deosebit de relevanta observatia ca art. 81 alin. (4) teza întâi din Constituție nu se referă la "alegerea" anterioară, ca Președinte al României, a uneia și aceleiași persoane, ci la "îndeplinirea" anterioară a funcției de Președinte al României. Cu alte cuvinte, art. 81 alin. (4) teza întâi nu stabilește drept criteriu de interdicție actul - desfășurat într-o anumită zi - al alegerii, ci conceptul - cu derulare în timp - al "îndeplinirii funcției de Președinte al României". Numai dacă art. 81 alin. (4) teza întâi din Constituție ar fi utilizat termenul de "alegere", iar nu expresia "îndeplinire a funcției de Președinte al României pentru cel mult două mandate", s-ar fi putut susține ca mandatul din perioada 1992-1996 este primul mandat îndeplinit după intrarea în vigoare a Constituției, iar candidatura prezenta ar fi depusa pentru un al doilea mandat (după intrarea în vigoare a Constituției). Iar cum "mandatul" se derulează în timp, este suficient ca, în momentul intrării în vigoare a Constituției din 1991, Președintele României ales la 20 mai 1990 sa fi exercitat chiar și timp de o singura zi prerogativele prevăzute de aceasta Constituție pentru ca sa devină obligatoriu a se tine seama, în numaratoarea impusa de art. 81 alin. (4), de "îndeplinirea" unui mandat.
Este adevărat ca textul
art. 10 din Legea nr. 69/1992
pentru alegerea Președintelui României utilizează expresia "[...] care au fost alese anterior, de doua ori, ca Președinte al României", dar aceasta redactare diferita este neconcludenta pentru soluționarea contestației ce face obiectul prezentului dosar, întrucât, astfel cum judicios se subliniaza în hotărârea la care se referă prezenta opinie separată, "Fiind vorba de un text adoptat după intrarea în vigoare a Constituției, prevederile sale nu pot fi interpretate decât în concordanta cu dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție, referindu-se, deci, la aceeași interdicție ce privește exclusiv mandatul constituțional de Președinte al României. Orice alta interpretare, fiind neconstitutionala, nu poate fi reținută, chiar dacă, sub aspect literal, textul ar permite-o".
II.1. Soluția de respingere a contestațiilor ce fac obiectul prezentului dosar constituie o încălcare a principiului neretroactivitatii legii [stabilit prin art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile."], principiu care, conform jurisprudenței constante a Curții Constituționale, este aplicabil, deopotrivă, și prevederilor constituționale.
Avem în vedere împrejurarea ca, într-unul din considerentele hotărârii la care se referă prezenta opinie separată, este respinsă argumentarea conform căreia "[...] dacă ar fi ales, domnul Ion Iliescu ar depăși limita maxima a doua mandate de 4 ani prevăzută la art. 81 alin. (4) și art. 83 alin. (1) din Constituție [...]". Mai precis, respingerea acestei argumentari este motivată prin ideea ca "[...] mandatele pe care le poate exercita Președintele României sunt cel mult două, dar aceasta numai în condițiile cuprinse în Legea fundamentală a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective".
Rezultă din aceasta motivare, referitoare la un argument contrar ce este întemeiat atât pe dispozițiile constituționale ale art. 81 alin. (4), cat și pe cele ale art. 83 alin. (1) ("Mandatul Președintelui României este de 4 ani și se exercită de la data depunerii jurământului"), ca - în conceptia hotărârii la care se referă prezenta opinie separată - una dintre ratiunile pentru care nu este avut în vedere mandatul din perioada 1990-1992 este aceea ca, de exemplu, durata acestuia a fost mai mica decât termenul de 4 ani stabilit prin mentionatele dispoziții constituționale ale art. 83 alin. (1).
Un asemenea rationament reprezintă însă, în mod evident, o aplicare retroactivă a dispozițiilor art. 83 alin. (1) din Constituție, care nu pot reglementa decât pentru viitor durata mandatului de Președinte al României. A considera ca mandatele anterioare la care se referă art. 81 alin. (4) din Constituție trebuie să corespundă, neapărat, exigenței de durata (4 ani) stabilită prin art. 83 alin. (1) înseamnă a aplica aceasta din urma reglementare unei situații juridice anterioare intrării în vigoare a art. 83 alin. (4) din Constituție.
Problema juridică aici analizata nu este, în sine, deloc noua, ea constituind de multă vreme obiect de analiza pentru știința juridică sub denumirea "conflictul legilor în timp". Deși aceasta analiza a fost realizată, îndeosebi, în domeniul dreptului civil, precum și anterior intrării în vigoare a Constituției din anul 1991, principiile acolo stabilite sunt de incontestabila actualitate și aplicabilitate în materia contenciosului constituțional, având în vedere identitatea de reglementare substantiala din, pe de o parte, art. 15 alin. (2) din Constituție și, pe de altă parte, art. 1 din Codul civil ("Legea dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă."). Astfel, în cea mai stralucitoare abordare existenta în știința juridică română asupra acestei teme, abordare impartasita ulterior de către toți autorii și de întreaga practica jurisdicțională și care aparține eminentului savant Mihail Eliescu (în lucrarea "Aplicarea legii civile în timp și în spațiu. Conflictele de legi", din "Tratat de drept civil. Volumul I. Partea generală" de Traian Ionascu și alți autori, Editura Academiei, București, 1967, pagina 93), se arata, între altele (cu titlu de exemplificare scolastica, dar parca într-adins concepută spre a clarifica, încă de atunci, problemele ce fac obiectul prezentului dosar), ca "[...] aca o lege noua prevede o noua condiție pentru încheierea valabilă a căsătoriei, acea lege ar fi retroactivă dacă nu ar respecta căsătoriile valabil încheiate, sub imperiul legii anterioare, fără îndeplinirea acelei condiții". Cu alte cuvinte, dacă art. 83 alin. (1) prevede că mandatul Președintelui României trebuie să fie de (cel mult) 4 ani, altfel nefiind valabil, aceasta dispoziție ar fi retroactivă dacă - prin invocarea ei - nu ar fi respectate mandatele anterioare de Președinte al României, care nu îndeplinesc (noua) condiție cu privire la durata de (cel mult) 4 ani.
În plus, mai trebuie observat ca soluția de respingere a contestațiilor, printre altele, pentru considerentul ca, de exemplu, mandatul din perioada 1990-1992 nu a avut durata de 4 ani, conform art. 83 alin. (1) din Constituție, creează un precedent periculos pentru eventualitatea modificării, în viitor, a acestor din urma dispoziții constituționale în sensul maririi sau al reducerii duratei mandatului (la de exemplu - 5 ani ori 3 ani) sau în sensul modificării unora dintre prerogativele Președintelui României. Într-adevăr, într-o asemenea eventualitate, consecventa ar necesita soluția ca, în aplicarea dispozițiilor constituționale ale art. 81 alin. (4), referitoare la interdicția îndeplinirii funcției de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate, sa nu se țină seama de mandatele anterioare a căror durata a fost de 4 ani sau, după caz, de mandatele care au conferit (numai) prerogativele actuale ale funcției de Președinte al României, adică - spre a reproduce exprimarea din redactarea hotărârii la care se referă prezenta opinie separată - interdicția sa funcționeze "[...] numai în condițiile cuprinse în [reglementările actuale din] Legea fundamentală a tarii, deoarece numai aceasta a dat valoare juridică limitării respective".
Și tot consecventa ar mai necesita, bunaoara, și soluția ca, dacă mandatul de 9 ani prevăzut în redactarea actuala a art. 140 alin. (1) din Constituție pentru judecătorii Curții Constituționale ar avea, în viitor, prin modificarea legii fundamentale, o durată mai lungă ori mai scurta (de exemplu, de 12 ani sau de 6 ani), sa nu se țină seama de mandatele anterioare de 9 ani atunci când s-ar pune problema aplicării tezei finale din același art. 140 alin. (1), potrivit cu care mandatul judecătorilor Curții Constituționale "[...] nu poate fi prelungit sau înnoit".
Exemplificări suplimentare cu privire la alte consecințe grave ale neaplicarii corecte - în prezenta cauza - a principiului constituțional al neretroactivitatii sub aspectul efectelor dispozițiilor art. 81 alin. (4) din Constituție nici nu mai sunt necesare.
II.2. Nu numai ca hotărârea la care se referă prezenta opinie separată a fost pronunțată (astfel cum rezultă din considerentele imediat anterioare) cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție referitoare la principiul neretroactivitatii, dar - paradoxal - una dintre motivarile esențiale care au condus la soluția neîntemeiată de respingere a contestațiilor se bazează tocmai pe invocarea principiului constituțional al neretroactivitatii. Astfel, se afirma ca numai prin aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 81 alin. (4) din Constituție (la fel ca și a celor ale
art. 10 din Legea nr. 69/1992 ) s-ar putea ajunge la considerarea mandatului de Președinte al României din perioada 1990-1992 ca un mandat constituțional, care să fie avut în vedere pentru aplicarea mentionatelor dispoziții constituționale.
Acest rationament nu poate fi primit. (Și, de altminteri, în mod inspirat el nici nu a fost inclus în
Hotărârea Curții Constituționale nr. 1 din 8 septembrie 1996 , reprodusa în cea mai mare parte prin hotărârea la care se referă prezenta opinie separată.)
Într-adevăr, nu constituie aplicare retroactivă a dispozițiilor art. 81 alin. (4) din Constituție ("Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.") includerea, în numărul de mandate la care acest text se referă, și a mandatului constituțional exercitat în perioada 1990-1992. Astfel cum s-a stabilit de multă vreme în știința juridică din România, <<Legea este retroactivă de îndată ce înțelege sa reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea situație le-a produs înainte de aceeași dată - "facta praeterita". [...] Dar legea noua se va aplica, de la intrarea ei în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situațiilor juridice care se vor naște, se vor modifica ori stinge, după această dată, dar, de regula, și situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare "facta pendentia", precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute - "facta futura".>> (Mihail Eliescu, la pagina 90 din lucrarea citata la pct. II.1 de mai sus). În cazul în care legea noua creează o instituție noua și <<[...] dacă starea anterioară de fapt are un caracter de permanenta [cum este, de exemplu, situația unui mandat de Președinte al României adauga semnatarul prezentei opinii separate], legea cea noua va putea guverna asemenea fapte nu ca aparținând trecutului, ci ca fapte actuale>>. (Mihail Eliescu, la pagina 95 din lucrarea citata la pct. II.1 de mai sus).
Asadar, o reglementare este retroactivă nu pentru ca ia în considerare fapte din trecut, ci doar dacă modifica efecte din trecut ale acestor fapte. Dacă însă acea reglementare modifica pentru viitor efectele unei situații juridice născute în trecut, aceasta nu constituie retroactivitate, ci aplicarea imediata a reglementării noi. Este exact ceea ce se intampla în ipoteza art. 81 alin. (4) din Constituție, care nu modifica efecte din trecut (anterioare datei de 8 decembrie 1991) ale mandatului de Președinte al României început la 20 mai 1990 (pe care îl considera valabil), ci doar ia în considerare existenta unei situații anterioare (mandatul început în baza alegerilor din 20 mai 1990), modificând pentru viitor - efectele aferente acestei situații, în sensul că mandatul în curs de îndeplinire la momentul intrării în vigoare a art. 81 alin. (4) este avut în vedere, pentru viitor, la socotirea mandatelor îndeplinite de o persoană spre a se constata dacă acea persoana are sau nu are capacitatea de a mai candida.
III. În sfârșit, trebuie observat ca hotărârea la care face referire prezenta opinie separată (la fel ca și
Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 septembrie 1996 , al carei conținut esențial, cum aratam, este reluat în hotărârea pronunțată în prezentul dosar) constituie o abandonare a jurisprudenței Curții Constituționale create prin Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 18 din 7 septembrie 1992 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 25 septembrie 1992). Conform preambulului Hotărârii nr. 18 din 7 septembrie 1992, "În motivarea contestației, Partidul Casa Română a Europei Democrate a invocat prevederile art. 81 alin. (4) din Constituție, conform cărora nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României mai mult de doua mandate, acestea putând fi și succesive, ori în fapt, domnul Ion Iliescu, după 22 decembrie 1989 a exercitat prerogativele șefului statului, fiind ales mai întâi în C.F.S.N., apoi în C.P.U.N. și, în fine, din nou ales la 20 mai 1990, textul art. 81 din Constituție nefacand distincție între caracterul provizoriu sau relativ determinat al mandatului și neavând relevanta conținutul altui text care precizează durata mandatului". Respingând aceasta contestație, Curtea Constituțională a arătat, la pct. 7 al considerentelor Hotărârii nr. 18 din 7 septembrie 1992: "Pe de altă parte, Constituția României are în vedere funcția de Președinte al României, funcție instituită după 22 decembrie 1989 prin
[sublinierea aparține semnatarului prezentei opinii separate], și nu funcția de președinte al Parlamentului provizoriu, cum a fost Consiliul Provizoriu de Uniune Naționala". Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională a constatat ca art. 81 alin. (4) din Constituția României are în vedere funcția de Președinte al României, astfel cum aceasta a fost stabilită prin Decretul-lege nr. 92/1990, act normativ cu "valoare constituțională".
IV. Cea mai mare parte a argumentelor de mai sus se regaseste, într-o redactare diferita, în conținutul opiniei separate a domnului judecător Kozsokar Gabor, opinie separată cu care sunt pe deplin de acord.
V. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este stat de drept. De aceea, hotărârea la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinței exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curții Constituționale) este singura care produce efecte obligatorii. Atât considerentele, cat și enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertății de exprimare și afirmarea independentei judecătorilor Curții Constituționale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluționării contestațiilor ce fac obiectul prezentului dosar. Orice hotărâre a Curții Constituționale pronunțată în temeiul art. 144 lit. d) din Constituție este obligatorie, în măsura în care a fost pronunțată cu votul a cel puțin 5 judecători, conform
art. 8 din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Nu exista grade ale obligativitatii hotărârilor Curții Constituționale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluția pronunțată. De aceea, autoritățile și instituțiile statului sunt obligate sa dea curs soluției decise cu majoritatea voturilor la fel ca și soluției pronunțate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.
Președintele Curții Constituționale,
Lucian Mihai
OPINIE SEPARATĂ
În opoziție cu soluția adoptată de majoritatea membrilor Curții Constituționale, consideram ca cele doua contestații care constituie obiectul prezentei cauze trebuiau primite ca fiind întemeiate și admise, constatandu-se ca depunerea de către domnul Ion Iliescu a unei noi candidaturi pentru funcția de Președinte al României este nelegală.
Potrivit prevederilor art. 144 lit. d) din Constituție, Curtea Constituțională "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirma rezultatele sufragiului" ; îndeplinirea acestei atribuții presupune examinarea de către Curtea Constituțională a respectării tuturor condițiilor, actelor și măsurilor de procedura electorală prevăzute nu numai de Constituție, ci și de legea electorală, începând din momentul depunerii și înregistrării candidaturii și până în momentul confirmării rezultatelor sufragiului.
Aceasta concluzie se întemeiază pe dispozițiile
art. 26 din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, conform cărora "Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirma rezultatele sufragiului în condițiile prevăzute de legea pentru alegerea Președintelui României". De asemenea,
pentru alegerea Președintelui României prevede la art. 2 alin. (2): "Curtea Constituțională, potrivit art. 144 lit. d) din Constituție, veghează la respectarea, în întreaga țara, a prevederilor prezentei legi și confirma rezultatele sufragiului." Prin urmare, în acest domeniu, nu se exercită doar un control de constituționalitate, ci controlul pe care trebuie să-l exercite Curtea Constituțională în mod obligatoriu vizează întreaga procedura pentru alegerea Președintelui României.
Constituția, în art. 81 alin. (4) prevede că "Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive". Constituția nu defineste noțiunea de mandat, reglementand în art. 83 doar durata acestuia, momentul începerii și al încetării sale, precum și condițiile unei eventuale prelungiri. Astfel, noțiunea de mandat al Președintelui României nu poate fi inteleasa decât în accepțiunea generală a termenului, ca semnificand o împuternicire data unei persoane de a reprezenta o altă persoană fizica sau juridică, în speta aceasta însemnând împuternicirea data unei persoane de către electorat, cetățenii români, cu drept de vot, de a reprezenta statul român, după cum prevede art. 80 alin. (1) din Constituție rolul Președintelui, și de a îndeplini toate atribuțiile constituționale ale Președintelui României.
Termenul de mandat al Președintelui nu este definit nici în
pentru alegerea Președintelui României. De altfel, în această lege nici nu se utilizează termenul. Legea electorală, detaliind și concretizand prevederile constituționale, consacra ideea ca persoana care nu poate îndeplini și nu poate fi ales în funcția de Președinte al României nici nu poate candida pentru aceasta funcție, și dispune în art. 10 ca "Nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 35 din Constituție pentru a fi alese sau care au fost alese anterior, de doua ori, ca Președinte al României". Asadar, alegerea unei persoane în funcția de Președinte al României este echivalenta cu acordarea mandatului de a exercita rolul și atribuțiile Președintelui României.
pentru alegerea Președintelui României a fost adoptată de același Parlament care, nu cu mult timp înainte, fusese constituit în Adunarea Constituantă și a adoptat Constituția. De aceea acest Parlament era cel mai în măsura sa concretizeze interdicția înscrisă în art. 81 alin. (4) din Constituție privind îndeplinirea unui eventual al treilea mandat de Președinte. Parlamentul a înțeles aceasta interdicție în sensul că nu pot candida pentru a fi alese persoanele care "au fost alese anterior, de doua ori ca Președinte al României". Fața de aceasta voința, foarte clar exprimată de legiuitor, nu se justifica nici o alta interpretare.
Nici Constituția și nici legea electorală nu dispun în privinta duratei ce trebuie să fi avut cele doua mandate. Dispoziția art. 83 alin. (1) din Constituție referitoare la durata de 4 ani nu poate fi considerată ca fiind aplicabilă decât pentru mandatele care se obțin după intrarea în vigoare a Constituției.
Domnul Ion Iliescu a obținut un mandat de Președinte ca rezultat al alegerilor de la 20 mai 1990, pe care l-a exercitat până la data de 29 octombrie 1992. Ca rezultat al scrutinului electoral din 11 octombrie 1992, a obținut un nou mandat, pe care l-a exercitat în intervalul 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996. Rezultă deci ca domnul Ion Iliescu a fost ales de doua ori ca Președinte al României, iar o a treia candidatura pentru aceeași funcție nu poate fi primită, decât prin nesocotirea dispozițiilor explicite ale legii electorale.
Luarea în considerare a perioadei 20 mai 1990 29 octombrie 1992, pentru a retine ca în această perioadă domnul Ion Iliescu a îndeplinit un mandat de Președinte, nu înseamnă ca se da efect retroactiv nici prevederilor art. 81 alin. (4) din Constituție și nici dispozițiilor
art. 10 din Legea nr. 69/1992 . În sensul acestor dispoziții, începând de la primele alegeri, ce se organizează după intrarea lor în vigoare, nici o persoană nu mai poate fi aleasă, respectiv, nu mai poate candida pentru funcția de Președinte al României dacă anterior a îndeplinit deja doua mandate, respectiv a fost aleasă de doua ori în aceasta funcție. Nici Constituția și nici legea electorală nu dispun neluarea în considerare a mandatelor anterior îndeplinite sau a alegerilor anterioare. Ele ar retroactivă, cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, tocmai dacă ar conține o asemenea dispoziție.
Dispozițiile art. 81 alin. (4) din Constituție și cele ale
art. 10 din Legea nr. 69/1992
nu sunt retroactive pentru că nu modifica efectele din trecut ale unor fapte, dar, în mod firesc, iau în considerare acele fapte care, de altfel, sunt în derulare și după intrarea lor în vigoare.
În perioada 20 mai 1990 - 29 octombrie 1992 candidatul Ion Iliescu a îndeplinit funcția de Președinte al României în temeiul și în conformitate cu dispozițiile
pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, care, și în aceasta privinta, au avut un caracter constituțional de necontestat. Identitatea funcției de Președinte al României, instituite prin prevederile
Decretului-lege nr. 92/1990 , iar apoi prin cele ale Constituției, nu rezida numai în denumire. Președintele României, ca șef de stat, constituie aceeași instituție, în primul rând, prin identitatea în conținut a principalelor atribuții înscrise la
art. 82 din Decretul-lege nr. 92/1990 , iar apoi în art. 82, art. 85, art. 88, art. 89, art. 92, art. 93, art. 94, art. 99 sau art. 77 din Constituție. Modalitatea de alegere a Președintelui României "prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat" a fost identic prevăzută la
art. 3 din Decretul-lege nr. 92/1990 , ca și la art. 81 alin. (1) din Constituție.
Existenta unor deosebiri între cele doua reglementări constituționale în privinta atribuțiilor Președintelui României, mai puțin esențiale, nu poate duce la concluzia ca Președintele ales conform prevederilor Constituției din 1991 nu reprezintă aceeași instituție ca și cel ales conform dispozițiilor
Decretului-lege nr. 92/1990 , sau ca mandatele obținute în temeiul reglementărilor succesive nu au avut același conținut. A susține contrariul înseamnă a accepta ideea ca o eventuala modificare a Constituției, constând în extinderea, restrangerea ori în reformularea atribuțiilor Președintelui României, ar determina scoaterea din calcul a tuturor mandatelor anterior îndeplinite, cu atribuții parțial diferite.
Este de reținut și faptul ca, începând cu data de 8 decembrie 1991, funcția de Președinte al României a fost îndeplinită în conformitate cu prevederile noii Constituții. Instituția Președintelui României, alături de toate celelalte instituții publice existente, a fost prorogata, prin art. 151 alin. (1) din Constituție, până la constituirea noilor instituții, dar toate prerogativele și atribuțiile Președintelui au fost exercitate în condițiile stabilite de aceasta Constituție.
Pentru identitate de motive, dar într-o redactare diferita și cu o argumentatie mai ampla, se considera inadmisibila constituțional o noua candidatura a domnului Ion Iliescu pentru a fi ales Președinte al României, și în opinia separată a domnului Lucian Mihai, președintele Curții Constituționale, cu al carei conținut sunt pe deplin de acord.
Judecător, Kozsokar Gabor ────────────
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.