Decizia nr. 43/2001

Curtea Constituțională a fost sesizată în vederea declanșării controlului de constituționalitate, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție, asupra Legii privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către un grup de 78 de deputați, și anume: Ioan Mihai Nastase, Nicolae Vasilescu, Constanta Popa, Florea Buga, Dumitru Puzdrea, Gheorghe Pribeanu, Doru Dumitru Palade, Ioan Miclea, Maria Apostolescu, Nicolae Doru Florescu, Nicu Cojocaru, Costel Marian Ionescu, Nicolae Leonachescu, Lari-Iorga Leonida, Ștefan Lapadat, Iancu Holtea, Angela Bogea, Marinache Visinescu, Luca Stefanoiu, Ion Dolanescu, Irina Loghin, Gheorghe Dinu, Andrei Zeno, Corneliu Ciontu, Gheorghe Ariton, Mitzura Domnica Arghezi, Daniela Buruiana-Aprodu, Adrian Moisoiu, Sever Mesca, Ilie Neacsu, Emil Rus, Ioan Sonea, Paul Snaider, Lia Olguta Vasilescu, Vasalie Moiș, Pavel Cherescu, Mihaela Ionescu, Vasile Predica, Costache Mircea, Ludovic Mardari, Octavian-Mircea Purceld, Zisu Stanciu, Damian Brudasca, Ioan Baldea, Octavian Sadici, Iulian Mincu, Vlad Gabriel Hogea, Ludovic Abitei, Adrian Maracineanu, Nicoara Cret, Augustin Lucian Bolcas, Marcu Tudor, Cristian Valeriu Buzea, Ilie Merce, Constantin Dutu, Constantin Florentin Moraru, Constantin Bucur, Florina Ruxandra Jipa, Smaranda Ionescu, Mircea Bucur, Danut Saulea, Dorin Lazar Maior, Codrin Stefanescu, Gelil Eserghep, Raj Tunaru, Grigore Emil Rădulescu, Radu Ciuceanu, Valentin Vasilescu, Valentin Paduroiu, Anghel Stanciu, Eugen Lucian Plesa, Ion Mocioi, George Dumitru Moisescu, Ștefan Baban, Emil Crisan, Nicolae Enescu, Paul Magheru și Mitica Balaet.

Sesizarea a fost trimisa prin Adresa nr. 265 din 18 ianuarie 2001 a Secretariatului general al Camerei Deputaților și a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 184 din 18 ianuarie 2001, formând obiectul Dosarului nr. 19A/2001.

În consideratiile generale ale sesizării se susține ca exista o mare diferența între titlul legii și normele juridice cuprinse în aceasta, deoarece "Titlul legii se referă doar la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în timp ce legea reglementează măsuri reparatorii și pentru proprietățile industriale naționalizate prin

Legea nr. 119/1948 , precum și pentru cele rechiziționate prin

Legea nr. 139/1940 , care exced titlul". Se mai susține ca legea criticata, după ce "amesteca de-a valma instituții juridice total diferite și încalcă principiile fundamentale ale dreptului civil, culmineaza cu inventarea unei proceduri de acordare a reparațiilor nemaiintalnita în istoria dreptului românesc, ori a celui european", ceea ce este de natura sa prejudicieze deopotrivă atât pe foștii și actualii proprietari, cat și pe actualii chiriași, iar în final, prin aplicarea legii, "se va produce un haos total în activitatea jurisdicțională".

În opinia autorilor sesizării motivele de neconstituționalitate sunt următoarele:

1. Dispozițiile art. 2, potrivit cărora în noțiunea "imobile preluate în mod abuziv" este inclusă și categoria imobilelor preluate prin confiscarea averii, în temeiul unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politica, încalcă prevederile art. 16 alin. (2) și ale art. 41 alin. (8) din Constituție, întrucât prin lege nu s-au prevăzut "infracțiunile respective" sau condiția ca acele infracțiuni sa nu mai fie prevăzute în prezent de legea penală. Astfel fiind, acest text legal "creează premisa anulării pedepselor complementare ale confiscării averii aplicate prin hotărâri judecătorești definitive pentru săvârșirea unor infracțiuni prevăzute și în prezent de legea penală", favorizandu-se condițiile pentru ca "unii infractori să fie mai presus de lege".

2. Dispozițiile art. 2 lit. c), potrivit cărora se considera ca fiind preluate în mod abuziv și imobilele donate statului sau altor persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea în anularea sau în constatarea nulității donatiei, au un caracter inutil. Acest text de lege este calificat ca fiind inutil, deoarece, pe de o parte, din moment ce s-au pronunțat asemenea hotărâri judecătorești, înseamnă ca foștilor proprietari le-a fost deja "restabilita situația anterioară și au redevenit proprietari", iar pe de altă parte, deoarece foștii proprietari care nu au obținut, până la intrarea în vigoare a legii, hotărâri judecătorești de anulare sau de constatare a nulității donatiilor nu mai pot acționa în acest scop. Asa fiind, se susține ca aceste prevederi legale sunt contrare dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituție, întrucât ingradesc accesul la justiție al unei categorii de persoane.

3. Dispozițiile art. 6 alin. (1) din lege, care precizează înțelesul notiunii "imobile", nu conțin "nici un fel de restrictii pentru imobilele grevate de sarcini, în momentul preluării lor de către stat, tratand în mod egal toate categoriile de fosti proprietari". Prin urmare, sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, deopotrivă, atât proprietarii imobilelor grevate de sarcini, cat și proprietarii imobilelor libere de orice sarcini, fiind astfel șterse datoriile "garantate cu imobile preluate ulterior de stat". Asa fiind, prin aceasta reglementare - considera autorii sesizării - se creează o categorie privilegiată de cetățeni, contrar prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituție.

4. Prevederile art. 3 din lege, care stabilesc persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii, nu fac nici o distincție între cetățenii români și cei străini, toți fiind deopotrivă îndreptățiți la măsuri reparatorii, inclusiv prin restituirea în natura a imobilelor. În acest mod textul de lege criticat creează posibilitatea pentru cetățenii străini sa dobândească drept de proprietate asupra terenurilor în România, contravenindu-se astfel prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție.

5. Dispozițiile art. 6 alin. (2), potrivit cărora măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul, în condițiile legii, cu excepția cazurilor în care au fost înlocuite, casate sau distruse, sunt criticate pentru ca problema măsurilor reparatorii este tratata diferit, după cum bunurile respective mai exista sau nu în prezent. Se afirma ca, în conformitate cu dispozițiile legale criticate, foștii proprietari sunt despăgubiți numai dacă utilajele și instalațiile preluate de către stat sau de către altă persoană juridică nu au fost înlocuite, casate sau distruse, generandu-se astfel "inechitati grave pentru diferite categorii de cetățeni", contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

6. Dispozițiile art. 20 alin. (1) și ale art. 24 din lege, prin aceea ca introduc o procedură greoaie, neconstitutionala și imposibil de aplicat în practica, încalcă prevederile art. 135 din Constituție și vin în contradictie flagrantă cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedura civilă. Se susține, în acest sens, ca:

a) dispozițiile art. 20 alin. (1), potrivit cărora vor fi restituite imobilele aflate în patrimoniul oricărei persoane juridice, stabilesc, pentru prima data în istoria dreptului românesc, ca "un act de trecere în proprietatea statului a unui imobil este anulat printr-o decizie a conducerii unei societăți comerciale ori a unei alte persoane juridice";

b) dispozițiile art. 24, referitoare la procedurile de restituire, abiliteaza detentorul precar al unui imobil proprietate publică "sa negocieze în nume propriu măsurile de despăgubire prin echivalent cu fostul proprietar", precum și pentru a putea atribui, cu titlu de despăgubire, în proprietatea fostului proprietar, un alt imobil proprietate publică.

În conformitate cu dispozițiile

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, sesizarea de neconstituționalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a prezenta în scris punctele lor de vedere.

Președintele Camerei Deputaților, în punctul sau de vedere, arata ca sesizarea este neîntemeiată, în esenta, pentru următoarele motive:

1. Critica referitoare la dispozițiile art. 2 lit. b) (care, în opinia autorilor sesizării, ar crea "premisa anulării pedepsei complementare a confiscării averii în cazul săvârșirii unor infracțiuni prevăzute și în prezent de legea penală") este inexactă, deoarece, potrivit art. 41 din Constituție, măsura confiscării averii ca pedeapsa complementara a fost desfiintata.

2. Dispozițiile art. 2 lit. c) sunt constituționale, deoarece este eronată interpretarea acestora, propusă prin sesizare, în sensul că ele "ar reprezenta o interdicție ce încalcă liberul acces la justiție", dacă se are în vedere ca, în realitate, legea nu prevede "o astfel de interdicție, iar întregul proces de aplicare a acesteia se afla sub controlul instanțelor judecătorești".

3. Este neîntemeiată și critica ce vizează prevederile art. 3, întrucât faptul ca acest text de lege nu conține nici o precizare privind condițiile de acordare a măsurilor reparatorii pentru cetățenii români și cei străini "reprezintă o omisiune de reglementare care, potrivit practicii constante a Curții Constituționale, nu poate face obiectul controlului de constituționalitate, deoarece ar transforma Curtea în legiuitor pozitiv". Cu referire la dispozițiile art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituție, se precizează ca "problema nu privește în mod exclusiv această lege, ci are un aspect general, deoarece se referă și la ipoteza moștenirii de către un străin sau apatrid a unor terenuri". De aceea distincția ce se impune "nu putea face obiectul acestei noi reglementări, ea referindu-se, în fond, la toate cazurile în care un străin sau apatrid ar dobândi un asemenea drept".

4. Referitor la susținerea autorilor sesizării ca prevederile art. 6 alin. (1) sunt contrare dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Constituție, "deoarece prin definirea notiunii de imobile nu s-a făcut distincția între cele care, la data preluării, erau sau nu grevate de sarcini", se arata ca și de această dată critica vizează o omisiune de reglementare, care nu poate constitui obiect al controlului de constituționalitate.

5. Dispozițiile art. 6 alin. (2), potrivit aceluiași punct de vedere, nu instituie privilegii sau discriminări, ele fiind în concordanta cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție. Referitor la susținerea ca legea nu prevede aplicarea unui tratament egal, se arata ca "aceasta se impune doar pentru situații egale, iar pentru situații diferite se impune un tratament diferit. Astfel, toți proprietarii aflați într-una din situațiile reglementate de art. 6 alin. (2) din lege beneficiază de același tratament". În plus se mai arata ca "legiuitorul este consecvent cu principiile generale de drept și cu exigențele conceptelor juridice. Astfel, potrivit regulilor de drept comun, utilajele și instalațiile încorporate în imobil urmează soarta acestuia. În cazul în care ele nu exista, nu se poate pune problema restituirii lor".

6. Dispozițiile art. 20 alin. (1) nu contravin vreunei prevederi constituționale, întrucât regiile autonome și societățile comerciale, care sunt calificate de autorii sesizării ca fiind detentori precari, dețin în prezent imobilele în baza unui titlu, emis în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) și ale

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990

privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Se precizează ca "Nici o dispoziție constituțională nu împiedica legiuitorul sa confere subiectilor respectivi, celor care dețin legal bunul sau celor în patrimoniul cărora se afla bunul să se pronunțe asupra cererii de restituire, mai ales în condițiile în care refuzul lor se afla în final sub controlul instanțelor judecătorești". Dispozițiile constituționale ar fi incalcate dacă, dimpotriva, un organ de stat ar fi îndreptățit sa decidă asupra bunurilor ce se afla în final sub controlul instanțelor judecătorești.

7. Referitor la dispozițiile art. 24, se arata ca posibilitatea persoanelor juridice de a negocia cu fostul proprietar, în nume propriu, nu contravine nici unei prevederi constituționale, pentru ca oferta de despăgubire acceptată de fostul proprietar, echivalenta cu valoarea imobilului a cărui restituire se cere, nu poate fi considerată ca neconstitutionala. Este evident ca obligația de a face "oferta de restituire, prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului", cade numai în sarcina celui care poate dispune. Se considera ca este inutil ca legea sa cuprindă o astfel de precizare, "deoarece nimeni nu poate dispune de proprietatea altuia". De altfel, lipsa acestei precizări reprezintă omisiune de reglementare, ce nu intră în sfera controlului de constituționalitate.

Președintele Senatului, în punctul sau de vedere, considera ca sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată pentru următoarele motive:

1. Critica de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile art. 2 din lege nu poate fi primită, întrucât nu are nici o relevanta, sub aspectul constituționalității textului, faptul că nu exista concordanta absolută între titlul legii și cuprinsul textului menționat anterior, câtă vreme "titlul unei reglementări trebuie să redea obiectul principal al acesteia". Se precizează ca "Singurele imobile care nu intră în perioada cuprinsă în titlul legii sunt cele rechiziționate în baza

Legii nr. 139/1940 , nu și cele naționalizate prin

Legea nr. 119/1948 , cum se menționează în mod eronat în sesizare. Ratiunea pentru care au fost cuprinse și aceste imobile în cuprinsul legii deriva din faptul ca efectele

Legii nr. 139/1940

s-au produs după 6 martie 1945, când bunurile rechiziționate nu au mai fost restituite proprietarilor și ele au continuat să fie deținute de stat ori de către alte persoane juridice". Prin acte normative ulterioare s-a încercat trecerea acestor imobile în proprietatea statului (de exemplu, prin

art. III din Decretul nr. 218/1960

și prin

Decretul nr. 712/1966 , "care au instituit o prescripție al carei termen se împlinește înainte sa înceapă să curgă").

2. Reglementarea cuprinsă în art. 2 lit. b) este constituțională, întrucât prin enumerarea ipotezelor se poate distinge clar despre ce infracțiuni este vorba, nemaifiind necesară prevederea lor expresă. Se considera ca autorii sesizării au făcut confuzie între confiscarea parțială sau totală a averii, ca pedeapsa complementara - care nu este prevăzută în Constituție și a fost abrogată în mod expres prin

Legea nr. 140/1996

pentru modificarea și completarea Codului penal -, și confiscarea bunurilor "destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții", la care se referă prevederile art. 41 alin. (8) din Constituție.

3. Este neîntemeiată și critica potrivit căreia dispozițiile art. 2 lit. c) din lege contravin liberului acces la justiție, prevăzut la art. 21 alin. (1) din Constituție, deoarece dreptul de acces la justiție "nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 125 alin. (3) din Constituție", iar dispozițiile legale criticate "nu condiționeaza accesul la justiție de admiterea acțiunii în anulare sau în constatarea nulității absolute până la intrarea în vigoare a legii".

4. Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3, se arata ca ele stabilesc categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, iar legea, reglementand procedura de restituire, "distinge între imobilele preluate cu titlu valabil, situație în care terenurile nu se restituie în natura, ci prin alte măsuri reparatorii și situația imobilelor preluate fără titlu, când statul nu a fost niciodată proprietar, și deci fostul cetățean român nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului în cauza".

5. Dispozițiile art. 6 alin. (1) nu conțin nici o măsura privitoare la sarcinile ce grevau imobilele preluate de stat sau la ștergerea acestor sarcini și de aceea nici nu contravin prevederilor art. 16 din Constituție.

6. Prevederile art. 6 alin. (2) nu încalcă dispozițiile art. 16 din Constituție, deoarece ele nu sunt de natura sa creeze inechitati grave pentru diferite categorii de cetățeni. În sprijinul acestor sustineri se evoca jurisprudenta Curții Constituționale, în care s-a statuat ca "principiul egalității în fața legii nu presupune aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care, prin specificul lor, sunt diferite și care justifica tratamente juridice diferite".

7. Dispozițiile art. 20 alin. (1) și ale art. 24 nu încalcă prevederile art. 135 din Constituție și nici pe cele ale Codului civil sau ale Codului de procedura civilă, deoarece "Regimul juridic al proprietății publice, procedura de trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat și invers, sunt reglementate prin

Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, lege care pornește de la principiile stabilite în art. 135 din Constituție". Cu privire la reglementarea din legea criticata, prin care se instituie o procedură prealabilă diferita față de cea prevăzută de

Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, ori de cea prevăzută de

Legea nr. 112/1995 , se arata ca aceasta este în concordanta cu prevederile art. 125 din Constituție, potrivit cărora competența și procedura de judecată se stabilesc prin lege. Legiuitorul a apreciat ca "este mai ușor ca procedura prealabilă să se desfășoare între deținătorul imobilului și persoana indreptatita la restituire, deoarece în final tot instanțele judecătorești vor fi cele care vor hotărî asupra reparațiilor prevăzute de lege".

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca sesizarea este nefondata, în esenta pentru următoarele motive:

1. Nu are relevanta neconcordanta dintre titlul legii și cuprinsul sau, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind elaborarea actelor normative, titlul trebuie să exprime sintetic obiectul reglementării. De altfel singura categorie de imobile care nu se includ în perioada cuprinsă în titlul legii este aceea a imobilelor rechiziționate în temeiul

Legii nr. 139/1940 , iar nu și aceea a imobilelor naționalizate prin

Legea nr. 119/1948 . Ratiunea pentru care legea reglementează și regimul juridic al imobilelor rechiziționate consta în aceea ca efectele legii menționate s-au produs ulterior datei de 6 martie 1945.

2. Cu privire la reglementarea cuprinsă în art. 2 lit. b), se considera ca autorii sesizării fac confuzie între confiscarea parțială sau totală a averii, ca pedeapsa complementara (neprevăzută de Constituție și care a fost abrogată în mod expres prin legile nr. 140/1996 și nr. 141/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, respectiv a Codului de procedura penală), și confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, la care se referă dispozițiile art. 41 alin. (8) din Constituție.

3. Prevederile art. 2 lit. c) nu contravin principiului liberului acces la justiție, prevăzut la art. 21 alin. (1) din Constituție, deoarece accesul la justiție "nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 125 alin. (3) din Constituție", iar dispoziția legală criticata nu condiționeaza accesul la justiție de admiterea acțiunii în anulare sau în constatarea nulității absolute până la intrarea în vigoare a legii". Se susține ca acest text instituie prezumția ca pot face obiectul măsurilor reparatorii și acele imobile care au fost donate statului sau altor persoane juridice, dacă ulterior s-a admis acțiunea și "numai după ce anularea sau nulitatea absolută a fost pronunțată definitiv și irevocabil".

4. Dispozițiile art. 3 stabilesc sfera persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și de aceea ele au valoarea unor norme de principiu, care nu este cazul să facă nici un fel de precizare sau "sa introducă anumite condiții cum ar fi cele privind cetățenia sau domiciliul". În procedura de restituire legiuitorul a distins între imobilele preluate cu titlu valabil, ipoteza în care nu se restituie terenurile în natura, și imobilele preluate fără titlu, când fostul cetățean român nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului în cauza, deoarece statul nu a fost niciodată proprietar.

5. Cu referire la prevederile art. 6 alin. (1), se arata ca acestea stabilesc înțelesul notiunii "imobile" în contextul legii, în scopul determinării obiectului sau de reglementare și a sferei sale de aplicare, asa încât, "fiind vorba despre o definiție, nu despre o prevedere instituind vreo măsura, nu se poate susține, în nici un caz, ca ignora sau ca respecta anumite drepturi". Imobilele cuprinse la art. 6 cad sub "incidența prevederilor legii cu caracter special și, în completare, a celor de drept comun. Art. 6 nu prevede nici o măsura cu privire la sarcinile care grevau imobilele", după cum nu prevede nici ștergerea acestora. Asa fiind, se considera ca dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 16 din Constituție.

6. Susținerea ca prevederile art. 6 alin. (2) creează inechitati grave pentru diferite categorii de cetățeni, contravenind astfel dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, nu este intemeiata. În sprijinul acestei poziții, în punctul de vedere al Guvernului se invoca jurisprudenta Curții Constituționale, potrivit căreia "principiul egalității în fața legii nu presupune aplicarea aceluiași regim juridic unor situații care prin specificul lor sunt diferite". Dat fiind ca principiul egalității nu presupune uniformitate, sunt admise soluții legislative diferite pentru situații diferite.

7.1. Critica îndreptată împotriva dispozițiilor art. 20 alin. (1), în sensul că actul de trecere a unor imobile în proprietatea statului este anulat prin decizie sau dispoziție a organelor de conducere ale unității deținătoare, este neîntemeiată, pentru ca numeroase imobile au fost preluate prin simple acte ale persoanelor juridice, denumite obștești, care realizau aceleași scopuri ca și organele de stat. În plus autorii sesizării nu au avut în vedere ca aceste dispoziții sunt norme de procedura, iar nu norme de drept material; în temeiul normelor de procedura [al căror sediu al materiei este situat la art. 2 alin. (2), coroborat cu art. 22], se emite decizia sau dispoziția la care fac trimitere autorii sesizării. Legiuitorul a considerat ca în aceasta ipostaza este suficient să se emita decizia persoanei juridice care a deținut bunul. Prin aceasta soluție legislativă "s-a evitat calea constituirii de comisii ori de antrenare a unor organe sau autorități ale statului în procesul de restituire, care nu au nici o legătură cu bunurile în litigiu". Procedurile stabilite prin legea criticata "pun accentul pe apărarea dreptului de proprietate prin dovada titlului real și nu pe unul aparent. În acest context, atât proprietarul, cat și deținătorul bunului se afla, sub aspect juridic, pe aceeași poziție, fără sa prevaleze calitatea de organ, autoritate etc.".

7.2. Și în ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 24, autorii sesizării confunda o norma de drept procesual, ce stabilește modalitățile privind realizarea dreptului, "care nu pot încalcă dispozițiile art. 135 din Constituție - cu normele de drept material, care exprima substanța reglementării prin prisma respectării Constituției și a legislației aferente dreptului de proprietate". Referitor la dreptul detentorului de a negocia cu virtualul proprietar, trebuie avut în vedere faptul ca detentorul, indiferent dacă este persoana juridică de drept public sau de drept privat, "negociaza, cu privire la bun, atât prin prisma interesului sau de a menține - în limitele legii - posesia, cat și în numele statului, proprietar în virtutea unor reglementări sau titluri pe care legea înțelege să le înlăture sau, după caz, să le consolideze. În acest context este evident ca detentorul bunului își angajează răspunderea potrivit principiului ca el lucrează numai ca un bun și diligent proprietar".

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile Legii privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, retine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată și este competența să se pronunțe asupra obiectiei de neconstituționalitate.

Din examinarea conținutului sesizării se constată că aceasta are ca obiect următoarele dispoziții din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989:

- Art. 2 alin. (1) lit. b) și c): "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: [...]

b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politica, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist;

c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și alte imobile donate statului, dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donatiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;"

- Art. 3: "Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natura sau, după caz, prin echivalent:

a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora;

b) persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care detinea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv;

c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; indreptatirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiționată de continuarea activității ca persoana juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor sa fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar acestea să-și fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeași persoana juridică cu cea desfiintata sau interzisă, precum și partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă și-au reluat activitatea în condițiile legii.";

- Art. 6: "(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțelege terenurile cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinatiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții, inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora.

(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.";

- Art. 20 alin. (1): "Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naționala, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatista sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natura, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.";

- Art. 24: "(1) Dacă restituirea în natura nu este aprobată sau nu este posibila, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

(2) În cazul imobilelor cu destinația de locuințe, dacă restituirea în natura nu este posibila, oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri bănești. Persoana indreptatita poate opta pentru celelalte forme de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

(3) În termen de 60 de zile de la primirea ofertei persoana indreptatita este obligată sa răspundă în scris dacă accepta sau refuza oferta. Lipsa răspunsului scris echivaleaza cu neacceptarea ofertei.

(4) Dacă oferta acceptată consta în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile art. 23 alin. (4).

(5) Dacă oferta acceptată consta în bunuri mobile sau servicii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie, după caz.

(6) Dacă oferta acceptată consta în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau, după caz, în acțiuni, persoana indreptatita va urma procedura prevăzută la cap. IV.

(7) Dacă oferta este refuzată potrivit alin. (3), persoana indreptatita poate ataca în justiție decizia prevăzută la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia.

(8) Competența de soluționare revine secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se afla sediul unității deținătoare. Hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac."

Autorii sesizării de neconstituționalitate considera ca aceste prevederi legale încalcă următoarele dispoziții constituționale:

- Art. 16: "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";

- Art. 21 alin. (1): "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.";

- Art. 41 alin. (2) și (8): "(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. [...]

(8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.";

- Art. 135: "(1) Statul ocrotește proprietatea.

(2) Proprietatea este publică sau privată.

(3) Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.

(4) Bogățiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

(5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

(6) Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă."

I. Curtea Constituțională, examinând ansamblul motivelor de neconstituționalitate susținute în sesizare, retine ca unele dispoziții ale legii au fost criticate ca fiind neconstituționale, invocandu-se omisiunea legiuitorului de a reglementa anumite domenii ale relațiilor sociale, lipsa de precizie a unor texte și insuficienta corelare cu alte prevederi legale.

Sub acest aspect, având în vedere dispozițiile

art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora "În exercitarea controlului, Curtea Constituțională se pronunța numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului", Curtea a statuat în mod constant că nu se poate substitui legiuitorului pentru completarea sau modificarea reglementărilor adoptate, întrucât, conform dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este "[...] unica autoritate legiuitoare a tarii". De aceea sesizarea de neconstituționalitate intemeiata pe o critica de omisiune sau pe necorelarea legislativă nu poate fi primită.

De asemenea, Curtea mai retine ca o altă parte a criticilor de neconstituționalitate se întemeiază pe supozitia ca unele dintre dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării ar putea fi interpretate și aplicate contrar dispozițiilor sau principiilor Constituției.

Nici aceste aspecte nu pot constitui obiect al controlului de constituționalitate, întrucât, potrivit dispozițiilor cuprinse în teza a doua a

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituției".

II. Analizând conținutul criticilor de neconstituționalitate formulate, Curtea retine următoarele:

1. În legătură cu critica potrivit căreia între titlul legii și conținutul normelor juridice din corpul sau nu ar exista deplina concordanta, Curtea constata ca aceasta nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de tehnica legislativă.

De asemenea, nici critica referitoare la insuficienta sistematizare și corelare a reglementărilor nu vizează o problemă de constituționalitate, controlul constituționalității urmând să se exercite numai asupra concordanței reglementărilor concrete cu dispozițiile și principiile Constituției. În acest sens Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999, a statuat: "Curtea Constituțională nu decide dacă o lege este sau nu este buna, dacă este sau nu este eficienta sau dacă este ori nu este oportuna. Numai Parlamentul poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituție, asupra conținutului reglementărilor legale și oportunității acestora. Iar statul de drept, a cărui existenta este reglementată prin art. 1 alin. (3) din legea fundamentală, impune recunoașterea de către orice putere a actelor și măsurilor luate de celelalte puteri în limitele prevăzute de Constituție."

2. Critica formulată de autorii sesizării asupra dispozițiilor art. 2 din lege se referă în realitate numai la dispozițiile lit. b) și c) ale art. 2, astfel încât controlul de constituționalitate se va realiza exclusiv asupra acestor texte de lege.

2.1. Astfel, Curtea retine ca, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b), în categoria imobilelor "preluate abuziv" sunt incluse și cele "[...] preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare". În aceste condiții este evident ca textul de lege vizează pedeapsa complementara a confiscării averii, care, după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, nu se mai poate aplica. Autorii sesizării considera ca textul de lege, neenumerand infracțiunile la care se referă și neprecizand "condiția ca, la data adoptării legii, aceste infracțiuni sa nu mai fie prevăzute de legea penală", creează posibilitatea ca unele persoane, condamnate pentru infracțiuni prevăzute de legea penală și în prezent, să se situeze "mai presus de lege", contrar prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituție. Curtea observa însă ca, în privinta condamnărilor însoțite de pedeapsa complementara a confiscării averii, textul de lege determina faptele pentru care s-au luat acele măsuri, ca fiind "[...] infracțiuni de natura politica, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist". Stabilirea dacă o faptă concretă se încadrează sau nu în categoria infracțiunilor avute în vedere de legiuitor nu este o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare a textului de lege, ce intră în sfera de competența a altor autorități publice. În sfârșit, în ceea ce privește susținerea ca se aduce atingere și prevederilor art. 41 alin. (8) din Constituție, Curtea retine ca acestea nu sunt incidente în cauza, întrucât ele nu vizează confiscarea averii ca pedeapsa complementara, ci confiscarea, "în condițiile legii", a bunurilor "destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții".

2.2. Autorii sesizării susțin, de asemenea, ca textul art. 2 lit. c) din lege permite acordarea de reparații doar acelor persoane care au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de anulare sau de constatare a nulității donatiei anterior intrării în vigoare a legii, în timp ce pentru persoanele care ar dori să obțină asemenea hotărâri după intrarea în vigoare a legii accesul la justiție este îngrădit, ceea ce contravine prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituție.

Curtea constata ca aceasta critica nu este intemeiata, întrucât textul de lege prevede numai condiția existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, fără să facă nici un fel de deosebire cu privire la data la care hotărârea respectiva devine definitivă și irevocabilă.

3. Referitor la dispozițiile art. 3, despre care se susține ca sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, întrucât nu disting între drepturile cetățenilor români și cele ale cetățenilor străini, permitand astfel ca și aceștia din urma sa dobândească drept de proprietate asupra terenurilor, Curtea observa ca absenta din lege a unor precizări în aceasta privinta ridica doar o problemă de aplicare a textului de lege, aplicare care, de buna seama, nu se va putea face cu nesocotirea supremației Constituției sau cu încălcarea vreuneia dintre dispozițiile acesteia.

4. Nu este intemeiata nici critica potrivit căreia prevederile art. 6 alin. (1) anulează retroactiv sarcinile ce grevau imobilele preluate de către stat, deoarece aceste prevederi nu creează nici o categorie privilegiată de cetățeni, fiind, asadar, în concordanta cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție. Suplinirea omisiunii de a reglementa situația sarcinilor, care eventual au grevat imobilele la data preluării lor, intră în competența exclusiva a legiuitorului. Întrucât textul de lege criticat nu prevede nici recuperarea și nici anularea datoriilor, rezolvarea unor asemenea chestiuni concrete urmează să se facă în cadrul procesului de aplicare a legii, prin stabilirea valorii reparațiilor și a modalitatii în care acestea se vor acorda.

5. Dispozițiile art. 6 alin. (2) din lege, reglementand posibilitatea acordării de reparații numai pentru utilajele și instalațiile existente la data intrării în vigoare a legii, nu încalcă prin aceasta prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

Sub acest aspect Curtea retine ca, fiind vorba despre acordarea, prin reglementări legislative, a unor reparații pentru bunuri preluate de stat sau de alte persoane juridice în mod abuziv, dar pe baza unui titlu valabil, în sensul dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, legiuitorul este liber sa opteze în privinta sferei bunurilor pentru care stabilește măsuri reparatorii, precum și a întinderii și a modalitatii de acordare a acestora. Textul de lege examinat nu instituie tratament juridic diferit pentru anumite categorii de cetățeni aflate în situații identice, ci are în vedere situația concretă a bunurilor preluate. Din acest text de lege rezultă doar ca legiuitorul a considerat, fără a încalcă vreo dispoziție constituțională, ca în prezent se poate reglementa restituirea către foștii proprietari numai a utilajelor și a instalațiilor existente.

6. În ceea ce privește critica dispozițiilor art. 20 alin. (1) și ale art. 24 din lege, referitoare la modalitățile de aplicare a măsurilor reparatorii și la subiectii abilitați sa negocieze aceste măsuri, Curtea constata ca aceste dispoziții legale nu conțin nici o dispoziție expresă care să vina în contradictie cu prevederile art. 135 din Constituție. Nedeterminarea concretă a bunurilor ce pot constitui obiect al reparațiilor, prin restituirea în natura sau în echivalent, nu poate face obiectul controlului de constituționalitate, fiind o problemă de legiferare ce cade în competența exclusiva a legiuitorului. În orice caz, dispozițiile art. 20 și ale art. 24 din lege nu vor putea fi aplicate decât în concordanta cu prevederile art. 135 și ale art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție, precum și cu prevederile

Legii nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.

Având în vedere considerentele expuse, dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), art. 41 alin. (1) și (8), art. 58 alin. (1), art. 135 și ale art. 144 lit. a) din Constituție, precum și prevederile art. 2 alin. (3), ale art. 13 alin. (1) lit. A.a) și ale

art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Constata ca dispozițiile art. 2 lit. b) și c), ale art. 3, art. 6, art. 20 alin. (1) și ale art. 24 din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt constituționale.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă.

Dezbaterea a avut loc la data de 7 februarie 2001 și la ea au participat: Lucian Mihai, președinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu și Romul Petru Vonica, judecători.