Decizia nr. 156/2001

Lucian Mihai - președinte

Constantin Doldur - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 25 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999

privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, excepție ridicată de Ilie Tudor, Angela Tudor, Lucretia Tudor și Valentina Tudor în Dosarul nr. 5.426/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

La apelul nominal se prezintă Ilie Tudor, unul dintre autorii excepției, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Autorul excepției solicita admiterea acesteia și constatarea neconstitutionalitatii dispozițiilor

art. 25 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 , întrucât sunt incalcate prevederile constituționale cuprinse în art. 16, 21 și 24.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca fiind neîntemeiată, considerând ca dispozițiile legale criticate nu contravin principiului constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, egalitatea neechivaland cu uniformitatea, întrucât în situații diferite sunt permise soluții juridice deosebite. Textul de lege criticat este constituțional și pentru ca, potrivit art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, căile de atac se stabilesc prin lege. Se considera, de asemenea, că nu sunt lezate nici prevederile art. 21 din Constituție, referitoare la accesul liber la justiție, deoarece exista calea de atac a recursului, și nici dreptul la apărare, întrucât părțile au posibilitatea de a-și angaja avocat și de a-și formula toate apărările atât în fața instanței de fond, cat și în recurs.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 13 octombrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 5.426/2000, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 25 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999

privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, excepție ridicată de Ilie Tudor, Angela Tudor, Lucretia Tudor și Valentina Tudor.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esenta, ca dispozițiile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece, prin eliminarea caii de atac a apelului, se încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, precum și ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare. De asemenea, s-a apreciat ca textul de lege criticat contravine și prevederilor art. 29 alin. 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și ale art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Exprimandu-și opinia asupra excepției, instanța de judecată considera ca " art. 25 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999

nu contravine dispozițiilor art. 16, art. 21 și art. 24 din Constituție. Atacarea numai cu recurs a hotărârii nu contravine acestor prevederi, deoarece, potrivit art. 304 din Codul de procedură civilă, în acest caz recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 304, instanța putând examina cauza sub toate aspectele".

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât atât art. 128 din Constituție, potrivit căruia "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", cat și art. 125 alin. (3) din Constituție, conform căruia "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", permit legiuitorului sa statueze în domeniul procedurii judecătorești și al căilor de atac. Se arata ca ratiunea pentru care prin textul de lege criticat nu s-a mai prevăzut și calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie, în materia schimbului obligatoriu de locuințe, a constat în necesitatea soluționării urgente a acestor cauze și asigurarea stabilitatii raporturilor juridice în acest domeniu. Se face referire de către Guvern și la jurisprudenta Curții Constituționale care a subliniat în mod constant ca "principiul egalității nu pretinde uniformitate, deci ca toate situațiile să fie tratate în același fel. Acest principiu al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea nu sunt excluse, ci, dimpotriva, sunt admise soluții legislative diferite pentru situații diferite".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Prin încheierea instanței de judecată Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 25 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999

privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999), dispoziții care au următorul conținut: "Litigiile dintre proprietari și chiriași, legate de schimbul obligatoriu de locuinta, sunt de competența judecătoriei în raza căreia se afla imobilul. Hotărârea pronunțată de judecătorie poate fi atacată cu recurs. Hotărârea instanței de recurs este definitivă și irevocabilă."

Din examinarea conținutului criticii de neconstituționalitate Curtea constata însă ca în realitate autorii excepției au avut în vedere doar teza a doua a textului, care permite exercitarea numai a caii de atac a recursului, iar nu și a caii de atac a apelului.

Prevederile constituționale a căror încălcare este invocată sunt cele ale art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 și art. 24, texte care au următorul conținut:

- Art. 16 alin. (1) și (2): "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";

- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

Autorii excepției au mai invocat și încălcarea, prin dispozițiile legale criticate, a prevederilor art. 29 alin. 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, precum și ale art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, texte care au următoarea redactare:

- Art. 29 alin. 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului: "În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoana este supusă numai ingradirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunastarii generale, într-o societate democratica.";

- Art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: "Restrangerile care, în termenii prezentei convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca dispozițiile

art. 25 teza a doua din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999

nu contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. Într-adevăr aceste dispoziții nu creează discriminări între cetățeni pe criterii de rasa, de naționalitate, de origine etnică, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenența politică, de avere sau de origine socială, criterii ale egalității în drepturi prevăzute atât la art. 4 alin. (2) din Constituție, cat și la art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Norma cuprinsă în textul de lege criticat, potrivit căreia hotărârea judecătoriei poate fi atacată numai cu recurs, este aplicabilă tuturor litigiilor care au ca obiect schimbul de locuinta prevăzut de ordonanța, precum și tuturor părților din aceste litigii, în egala măsura. Totodată Curtea retine ca egalitatea în drepturi nu împiedica stabilirea de către legiuitor a unor modalități diferite de îndreptare a hotărârilor judecătorești în cazul unor litigii care, prin natura lor, sunt deosebite, ci, dimpotriva, permite asemenea reglementări diferite. De altfel, jurisprudenta Curții Constituționale, în deplin acord cu aceea a Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit în mod constant ca, în sensul Constituției, principiul egalității nu poate conduce la uniformitate, la negarea dreptului la diferența de tratament juridic în cazul unor situații diferite (de exemplu: Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000).

În același timp Curtea retine ca, în conformitate cu prevederile art. 125 alin. (3) din Constituție, "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", iar potrivit art. 128 din Constituție, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Constituția lasă astfel la latitudinea legiuitorului stabilirea procedurii de judecată și a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Or, în cazul la care se referă excepția de neconstituționalitate eliminarea apelului dintre căile ordinare de atac a fost determinata de necesitatea soluționării urgente a cauzelor privind dreptul de folosință a imobilelor și a asigurării stabilitatii raporturilor juridice respective, fără să fie afectat vreun drept fundamental al părților implicate în proces. Asa fiind, Curtea constata ca

art. 25 teza a doua din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999

nu contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea art. 16 alin. (2) din Constituție Curtea constata ca și aceasta este neîntemeiată. Într-adevăr ordonanța de urgență supusă controlului de constituționalitate nu conține dispoziții de natura să contravină acestei prevederi constituționale potrivit căreia "Nimeni nu este mai presus de lege", ci, dimpotriva, fiind emisă de Guvern în baza delegării legislative, prevăzută la art. 114 alin. (4) din Constituție, cuprinde norme general obligatorii, cu putere de lege.

Curtea retine ca dispozițiile

art. 25 teza a doua din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999

nu ingradesc nici exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, drept prevăzut la art. 21 din Constituție, deoarece aceste dispoziții prevăd nu numai accesul liber la justiție, ci și posibilitatea atacarii cu recurs a hotărârii judecătorești date în prima instanța. Nici o prevedere constituțională nu se referă la obligativitatea caii de atac a apelului, întrucât, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". Prin urmare, legiuitorul stabilește prin norme procedurale căile de atac (în speta, numai calea de atac a recursului), fără a contraveni vreunui text constituțional.

Din aceeași perspectiva Curtea observa ca nici Declarația Universala a Drepturilor Omului sau Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu prevede obligativitatea existenței a doua cai de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci, prin art. 5 pct. 4 din convenția menționată, se prevede doar dreptul oricărei persoane lipsite de libertatea sa "de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și sa dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegala". Or, în speta, aceasta cale de atac, care privește o hotărâre civilă, este prevăzută de dispozițiile legale criticate.

Analizând critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dreptului de apărare, garantat prin prevederile art. 24 din Constituție, Curtea constata, de asemenea, ca și aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu conține dispoziții de natura sa ingradeasca drepturile procesuale ale părților ori dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului.

Absenta caii de atac a apelului nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, întrucât, potrivit art. 128 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate "în condițiile legii", în speta, în condițiile ordonanței menționate, și anume numai calea de atac a recursului.

Curtea constata, de asemenea, ca textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor art. 29 alin. 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, care se referă la exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar nu la exercitarea unor cai de atac, în condițiile legii. Or, o cale de atac nu poate fi exercitată decât dacă este prevăzută de lege, potrivit art. 128 din Constituție. Pentru aceleași considerente Curtea considera că nu sunt lezate nici prevederile art. 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece "restrangerile" se referă, de asemenea, la drepturile și libertățile prevăzute de convenție, iar nu la cai de atac.

De altfel, dispozițiile

art. 25 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999

au mai fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând mai multe decizii prin care a respins excepțiile de neconstituționalitate având acest obiect, ca fiind nefondate (de exemplu, Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000 și Decizia nr. 99 din 23 mai 2000, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000). Soluția și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de fața, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine o reconsiderare a jurisprudenței Curții.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 25 teza a doua din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 40/1999

privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, excepție ridicată de Ilie Tudor, Angela Tudor, Lucretia Tudor și Valentina Tudor în Dosarul nr. 5.426/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 mai 2001.