Decizia nr. 248/2022

Articolul 11

din Legea nr. 14/1992 : „În cazul în care din verificările și activitățile specifice prevăzute la art. 9 și 10 rezultă date și informații care indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condițiile prevăzute de

art. 61 din Codul de procedură penală .“;

–

Articolul 11

din Legea nr. 14/1992 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 255/2013 : „Activitățile prevăzute la

art. 9

și

10

se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor

Codului de procedură penală , pot constitui mijloace de probă.“;

–

Articolul 14

din Legea nr. 14/1992 :

În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, Serviciul Român de Informații colaborează cu Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Vămilor, precum și cu celelalte organe ale administrației publice.

Organele prevăzute la alin. 1 au obligația să-și acorde reciproc sprijinul necesar în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege.

–

Articolul 14

alin. (3) și (4) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 :

(3)

Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a pune la dispoziție Direcției Naționale Anticorupție, de îndată, datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție.

(4)

Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.“;

–

Articolul 14

alin. (3) și (4) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 54/2006 :

(3)

Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a pune la dispoziție Departamentului Național Anticorupție, de îndată, datele și informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor privitoare la corupție.

(4)

Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, la cererea procurorului general al Departamentului Național Anticorupție sau a procurorului anume desemnat de acesta, îi vor pune la dispoziție datele și informațiile prevăzute la alin. (3), neprelucrate.“;

–

Articolul 64

alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 : „Mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.“;

–

Articolul 90

alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 : „De asemenea, sunt mijloace de probă procesele-verbale și actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă legea prevede aceasta.“;

–

Articolul 91

^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 : „Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 și 2.“;

–

Articolul 91

^6 alin. 2 teza finală din Codul de procedură penală din 1968 : „Înregistrările prevăzute în prezenta secțiune, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“;

–

Articolul 224

alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968 :

De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale.

Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.

–

Articolul 97

alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală : „Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: [...] f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.“;

–

Articolul 102

Articolul 139

alin. (3) din Codul de procedură penală : „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți

sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“;

–

Articolul 142

alin. (5) din Codul de procedură penal ă: „Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la

art. 139 alin. (2) .“;

–

Articolul 143

alin. (1) din Codul de procedură penală : „Procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, data și ora la care a început activitatea de supraveghere și data și ora la care s-a încheiat.“;

–

Articolul 11

alin. (3) din Legea nr. 47/1992 : „Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.“;

–

Articolul 4

alin. (1) din Legea nr. 255/2013 : „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a

Codului de procedură penală , cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege.“

33.

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3)

referitor la statul de drept,

art. 1 alin. (4)

referitor la separația și echilibrul puterilor în cadrul democrației constituționale,

art. 1 alin. (5)

potrivit căruia, în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21 alin. (1) și (3)

referitor la accesul liber la justiție,

art. 24

referitor la dreptul la apărare,

art. 28 r eferitor la secretul corespondenței,

art. 131 alin. (3)

referitor la rolul Ministerului Public și

art. 147 alin. (4)

referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale. De asemenea, sunt invocate prevederile

art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil,

art. 8

referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie și

art. 13

referitor la dreptul la un remediu efectiv din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

34.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală , Curtea observă că, prin

Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală

sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit

Legii nr. 51/1991 .

35.

În prezenta cauză, criticile de neconstituționalitate având ca obiect

art. 139 alin. (3) teza finală

sunt formulate din perspectiva motivelor de neconstituționalitate examinate prin

Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 , precitată. Astfel, în motivarea excepției se arată că aceasta a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unor mandate de siguranță națională, ofițerii din cadrul Serviciului Român de Informații au consemnat rezumativ interceptările realizate, ulterior actele de constatare și înregistrările aferente fiind consemnate în procesul-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare/procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice, devenite mijloace de probă în procesul penal. Din această perspectivă, autorul susține că dispozițiile criticate, care permit ca datele sau informațiile furnizate de Serviciul Român de Informații să devină probe în procesul penal automat, necondiționat și arbitrar, sunt în contradicție flagrantă cu dispozițiile constituționale ale

art. 131 alin. (3).

36.

Având în vedere soluția de admitere pronunțată de Curtea Constituțională cu privire la această excepție de neconstituționalitate, sunt incidente dispozițiile

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“. Întrucât sesizarea instanței constituționale prin Încheierea Tribunalului Harghita - Secția penală din 15 octombrie 2018 a fost efectuată înainte de pronunțarea

Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020

și având în vedere soluția de admitere pronunțată de Curtea Constituțională prin această decizie, Curtea urmează să respingă, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală .

37.

Referitor la dispozițiile

art. 97 alin. (2) lit. f),

ale

art. 142 alin. (5)

și ale

art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală , ale

art. 64 alin. 2

și ale

art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 , precum și cu privire la dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 14/1992 , Curtea observă că autorii excepției invocă atât prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (3), (4) și (5),

ale

art. 20 alin. (2),

ale

art. 21 alin. (3),

ale

art. 24

și ale

art. 131 alin. (3),

cât și dispozițiile

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , însă nu motivează, în concret, pretinsa contrarietate cu prevederile constituționale și convenționale invocate a normelor referitoare la procedura de consemnare a activităților de supraveghere tehnică din legea procesual penală în vigoare, a dispozițiilor din legea procesual penală anterioară care stabilesc că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal și a celor din

Legea nr. 14/1992 , care reglementează cu privire la raporturile de colaborare dintre Serviciul Român de Informații și alte instituții. Cu toate că materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia, critica de neconstituționalitate formulată de autori cu privire la relația de contrarietate existentă între celelalte texte ce fac obiect al excepției de neconstituționalitate și textele de referință pretins încălcate nu se poate extinde și cu privire la normele menționate anterior. Așa încât, indicarea temeiurilor constituționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorii excepției cu privire la dispozițiile menționate anterior. În același sens a statuat Curtea și prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 201 1, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că «sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței

asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.»“ (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 627 din 29 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).

38.

În consecință, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 97 alin. (2) lit. f),

ale

art. 142 alin. (5)

și ale

art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală , ale

art. 64 alin. 2

și ale

art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968

și ale

art. 14 din Legea nr. 14/1992 .

39.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 14/1992 , ale

art. 14 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , ale

art. 14 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 54/2006 , Curtea observă că o critică similară cu cea realizată în prezenta cauză a fost analizată prin

Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 *), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. *)

Decizia Curții Constituționale nr. 105 din 15 martie 2022

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 18 iulie 2022.

40.

Curtea a reiterat cele reținute prin

Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 29-37, observând că, în general, dispozițiile

Legii nr. 51/1991

se referă la „date și informații“. Astfel, Curtea a reținut că, din analiza coroborată a dispozițiilor anterior menționate, rezultă că prevederile

Legii nr. 51/1991

se referă la date și informații din domeniul securității naționale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca, în cuprinsul actului normativ, să fie reglementată vreo dispoziție care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date și informații. De altfel, Curtea a constatat că obiectul de reglementare al

Legii nr. 51/1991

îl reprezintă cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securității naționale, iar nu reglementarea elementelor ce se pot constitui în probe sau mijloace de probă în procesul penal, acestea fiind prevăzute de

titlul IV - Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii - din Codul de procedură penală . În aceste condiții, Curtea a reținut că prevederile

Codului de procedură penală

sunt cele care, la

art. 97 alin. (1),

stabilesc elementele ce constituie probă, iar la

alin. (2)

al aceluiași articol

lit. a)-e)

enumeră expres mijloacele de probă, și anume: declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispozițiile

art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală

prevăd că „proba se obține în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“.

41.

Totodată, în materia înregistrărilor, Curtea a observat că

art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală

califică drept mijloc de probă înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții, precum și orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege. Așa fiind, Curtea a constatat că dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit

Legii nr. 51/1991 . Doar dispozițiile

art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală

ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit

Legii nr. 51/1991 , iar nu dispozițiile

art. 11 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 51/1991 . Astfel, Curtea a constatat că problema de constituționalitate ridicată de autorii excepției nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor

art. 11 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 51/1991 , ci de modul de reglementare a dispozițiilor procesual penale, eventual coroborate cu dispozițiile

Legii nr. 51/1991 . Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 51/1991

este inadmisibilă.

42.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 14/1992

și ale

art. 14 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 . În ceea ce privește dispozițiile

art. 14 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 54/2006 , Curtea observă că acestea nu diferă în esență față de forma ulterioară

Legii nr. 54/2006 . Astfel, în ceea ce privește textele criticate, în primul rând, prin acest act normativ denumirea „Departamentul Național Anticorupție“ a fost înlocuită cu „Direcția Națională Anticorupție“, iar, în al doilea rând, în cuprinsul alin. (4) a fost introdusă sintagma „la sediul lor“, în ceea ce privește punerea la dispoziție a datelor și a informațiilor. Astfel, având în vedere diferențele dintre dispozițiile

art. 14 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în redactarea anterioară și ulterioară modificării prin

Legea nr. 54/2006 , Curtea constată că cele reținute anterior sunt aplicabile, urmând să respingă, ca inadmisibilă, și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 54/2006 .

43.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 14/1992 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 255/2013 , Curtea observă că o critică similară cu cea realizată în prezenta cauză a fost analizată de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 , precitată, excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. Curtea a constatat că, potrivit normelor criticate, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice; consultarea de specialiști ori experți; primirea de sesizări sau note de relații, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situațiilor care constituie amenințări la adresa siguranței naționale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevăzut de

art. 13

din Legea privind siguranța națională a României pentru desfășurarea activităților autorizate de acesta. Curtea a subliniat că toate aceste activități sunt, așa cum le definește legea, „acte de constatare“ care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor

Codului de procedură penală

și care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocația de a fi catalogate ca atare. Prin urmare, având în vedere aceste din urmă considerente, rezultat al unui raționament identic celui formulat în paragrafele 29-37 ale Deciziei

nr. 91 din 28 februarie 2018 , precitată, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 14/1992 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 255/2013 , nu

conferă calitatea de probă/mijloc de probă actelor de constatare efectuate de cadre anume desemnate/stabilite în acest scop din/de Serviciul Român de Informații în vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa siguranței naționale/în situațiile care constituie amenințări la adresa siguranței naționale, astfel cum prevăd art. 9 și 10 din același act normativ. Doar dispozițiile legii procesual penale ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit

Legii nr. 51/1991 , iar nu dispozițiile de lege criticate. Potrivit

art. 63 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 , constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, iar mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele

(art. 64 alin. 1

din același act normativ), în timp ce mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal (alin. 2). În materia înregistrărilor, dispozițiile

art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968

califică drept mijloc de probă înregistrările - prevăzute în secțiunea VI, capitolul II din titlul III al părții generale a legii procesual penale anterioare - efectuate de părți sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții, precum și orice alte înregistrări, dacă nu sunt interzise de lege.

44.

Așa încât, în acord cu cele statuate de Curte prin

Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018 , Curtea a reținut că problema de constituționalitate ridicată de autorii excepției nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 14/1992 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 255/2013 , ci de modul de reglementare a dispozițiilor procesual penale menționate anterior, cu privire la care autorii excepției nu formulează critici în prezenta cauză.

45.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 14/1992 , în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 255/2013 .

46.

În continuare, în ceea ce privește dispozițiile

art. 90 alin. 2

și ale

art. 224 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968 , Curtea observă că o critică similară cu cea realizată în prezenta cauză a fost analizată prin

Decizia nr. 105 din 15 martie 2022 , excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect fiind respinsă ca inadmisibilă. Curtea, făcând referire la dispozițiile

vechiului Cod de procedură penală , a constatat că procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare nu constituie eo ipso mijloc de probă, ci revine judecătorului competența de a stabili concludența și utilitatea unor asemenea procese-verbale în economia cauzei a cărei soluționare se află în competența sa. Curtea a reținut că în procesul deliberării, judecătorul verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea și aprecierea probelor, și nu prin raportarea exclusivă la procesele-verbale și actele de constatare întocmite de alte organe, cu competență specială. Așadar, judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând și coroborând probele, astfel că informațiile culese imediat după săvârșirea faptei reclamate, în măsura obținerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură (a se vedea și

deciziile nr. 524 din 27 iunie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, și

nr. 241 din 15 martie 2012,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 2 mai 2012).

47.

Cât privește critica potrivit căreia Serviciul Român de Informații se substituie organelor de urmărire penală și devine un veritabil organ de cercetare/urmărire penală, Curtea a constatat că, potrivit

art. 201 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 , urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală, iar, conform alin. 2 lit. b) al aceluiași articol, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Totodată, potrivit

art. 13 din Legea nr. 14/1992

(forma anterioară modificării prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016

privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 mai 2016), „Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală“, iar, potrivit art. 12 alin. 2 din aceeași lege, „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională“. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că Serviciul Român de Informații nu are atribuții de cercetare penală (a se vedea și

Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 37) și, prin urmare, nu are calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională“ (a se vedea mutatis mutandis și

Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018, paragrafele 17 și 18). Sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul

Legii nr. 14/1992 , a vizat perioada de activitate a

Codului de procedură penală din 1968

sau a

noului Cod de procedură penală , acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală (în acest sens,

Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 155). După intrarea în vigoare a

noului Cod de procedură penală

, art. 142 alin. (1)

din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică „de alte organe specializate ale statului“, însă această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituțională prin

Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 , precitată. Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale/de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală și nicidecum de alte organe exterioare acestora. Mai mult, deși prin

art. IV pct. 2 din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 , precitată, a fost modificat

art. 13 din Legea nr. 14/1992 , stabilindu-se, în mod expres, că „[...] Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform

art. 55 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală

pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor

art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală “, iar prin art. I pct. 1 din același act normativ a fost modificat

art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală , prevăzându-se că, „De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în

titlul X din Codul penal

și infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.“, prin

Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, Curtea a constatat că dispozițiile

art. I pct. 1 fraza a doua

și ale

art. IV pct. 2 fraza a doua din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016

încalcă prevederile

art. 1 alin. (5)

și ale

art. 26

și

28 din Constituție , atribuirea calității de organ de cercetare specială Serviciului Român de Informații fiind per se neconstituțională.

48.

De asemenea, cât privește susținerea potrivit căreia lipsa de previzibilitate și claritate a dispozițiilor criticate permite ca datele sau informațiile furnizate de Serviciul Român de Informații să devină probe în procesul penal, Curtea a reținut că, prin

Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 , precitată, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală

sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit

Legii nr. 51/1991 . În considerentele deciziei precitate, Curtea a constatat că reglementarea posibilității conferirii calității de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului nu este însoțită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalității acestora în condiții de efectivitate. Așa încât, Curtea a constatat că prin simpla reglementare a acestei posibilități, fără crearea cadrului adecvat care să ofere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate.

49.

Astfel, Curtea a reținut că, deși, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, orice reglementare trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În aceste condiții, Curtea constată că acordarea calității de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfășurării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, în temeiul

Legii nr. 51/1991 , se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoțită de o procedură clară și explicită referitoare la verificarea legalității acestui element, procedură nereglementată la data soluționării prezentei excepții de neconstituționalitate.

50.

În aceste condiții jurisprudențiale și de reglementare, Curtea a reținut că prin deciziile

nr. 55 din 4 februarie 2020

și

nr. 55 din 16 februarie 2022

a stabilit reperele unui comportament constituțional la care atât legiuitorul, cât și instanța de judecată trebuie să se raporteze. Așa încât, din această perspectivă, Curtea a constatat că susținerile autorilor excepției relevă o problemă de interpretare și aplicare a normelor procesual penale criticate, având în vedere efectele deciziilor instanței de control constituțional anterior menționate și ținând cont de dispozițiile

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, potrivit cărora „actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a

Codului de procedură penală , cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege“.

51.

Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii ( deciziile nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010;

nr. 357 din 22 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011;

nr. 785 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17;

nr. 145 din 17 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19;

nr. 698 din 29 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23;

nr. 149 din 14 martie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, și

nr. 332 din 11 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14), aceste aspecte intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorilor excepției ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor

art. 126 din Constituție , potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

52.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 90 alin. 2

și ale

art. 224 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968 .

53.

Referitor la dispozițiile

art. 102 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală , Curtea reține că, prin

Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 16 și 17, a constatat că o probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile

art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală , prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Aceasta deoarece nulitățile, așa cum sunt ele reglementate la

art. 280-282 din Codul de procedură penală , privesc doar actele procedurale și procesuale, adică mijloacele de probă și procedeele probatorii, și nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităților, conform

art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală , doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obținute din procesul penal.

54.

Așadar, Curtea a apreciat că

art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală

trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la

art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală

nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituții diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la

art. 280-282 din Codul de procedură penală , iar rezultatul nulității actelor, respectiv a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

55.

În continuare, menționând jurisprudența sa referitoare la nulitatea relativă și nulitatea absolută și la relația dintre cele două, Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate și al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opțiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale.

56.

De asemenea, Curtea, prin

Decizia nr. 133 din 18 martie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004,

Decizia nr. 868 din 10 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, și

Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010 , precitată, a reținut că nulitatea reprezintă o sancțiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deși inițial nu au respectat formele procedurale, își pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce și să dovedească vătămarea pretinsă. Condiționarea anulării actului de procedură care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege de existența unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificația unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancțiunilor legale sau a unei „derogări“ de la obligativitatea respectării legii.

57.

Totodată, Curtea a observat că, deși este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicații decisive asupra procesului penal ( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esențiale, cu implicații fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancțiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. Totodată, prin

Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018, paragraful 33, Curtea a constatat că ipoteza intervenirii sancțiunii nulității absolute în cazul încălcării tuturor normelor de procedură penală, fără nicio distincție, ar echivala cu reglementarea unei prezumții absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea acestei sancțiuni, iar nu prin aplicarea altor remedii procesuale. Curtea a apreciat că o asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziții legale ar atrage, per se, sancțiunea cea mai gravă - nulitatea absolută -, consecința într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfășurării procedurilor penale.

58.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 102 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală .

59.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

și ale

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 , Curtea observă că autorii acesteia formulează criticile de neconstituționalitate din perspectiva modalității de interpretare și aplicare de către instanțele judecătorești a acestor prevederi. În esență, se apreciază că modalitatea de interpretare și aplicare a acestor dispoziții denaturează efectele pe care anumite decizii pronunțate de Curtea Constituțională ar trebui să le aibă în practică. Referitor la acest aspect, în jurisprudența sa, Curtea a statuat constant că nu este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele ce țin de aplicarea legii, acestea intrând în competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conținutului normelor, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situațiile de fapt deduse judecății, cât și aplicarea acestora sunt de competența organelor judiciare. În cazuri similare, Curtea a reținut că a acționa diferit ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor

art. 126 din Constituție , potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege (a se vedea

Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018, paragraful 22, și

Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21).

60.

Totodată, Curtea reține că doar o interpretare a textului criticat acceptată la nivelul instanțelor judecătorești ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepției de neconstituționalitate invocate. În acest sens, prin

Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Curtea a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări. De asemenea, prin

Decizia nr. 276 din 10 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 21, Curtea a reținut că nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar.

61.

Or, Curtea observă că autorii excepției nu au făcut dovada unei interpretări și aplicări eronate generale și continue la nivelul instanțelor judecătorești a textelor criticate, astfel încât nu poate fi pusă în discuție o problemă de constituționalitate a acestora, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, atribuție ce revine instanțelor judecătorești. Așa fiind, această critică nu poate fi reținută.

62.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

și ale

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 .

63.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 91^6 alin. 2 teza finală din Codul de procedură penală din 1968 , Curtea observă că soluția legislativă reglementată în acest articol a fost preluată identic de prevederile

art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală . Curtea, prin

Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 , a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală

sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit

Legii nr. 51/1991 .

64.

În acest context legislativ și jurisprudențial, Curtea apreciază că trebuie realizată o distincție între măsurile de supraveghere tehnică, dispuse potrivit

Codului de procedură penală din 1968 , și activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit

Legii nr. 51/1991 . Curtea reține că supravegherea tehnică era reglementată de

Codul de procedură penală din 1968 , iar punerea în executare era, potrivit

art. 91^2

din acest act normativ, realizată de procuror, care proceda personal la interceptările și înregistrările prevăzute în

art. 91^1 , sau de organul de cercetare penală, dacă procurorul dispunea în acest sens.

65.

Curtea observă că activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului este reglementată de

Legea nr. 51/1991

privind securitatea națională a României, iar punerea în executare este, potrivit

art. 6 alin. (1)

și

art. 13

din această lege, realizată de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale. Curtea subliniază că punerea în executare a activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului nu trebuie confundată cu punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse potrivit

Codului de procedură penală / Codului de procedură penală din 1968 . Astfel, Curtea constată că

Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016

și

Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022 , precitate, nu antamează și nu se referă la punerea în executare a activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, dispuse potrivit

Legii nr. 51/1991 , ci se referă la punerea în executare a supravegherii tehnice, dispusă potrivit normelor procesual penale, de către alte organe decât procurorul sau organul de cercetare penală.

66.

Curtea observă că regimul nulității absolute este reglementat de dispozițiile

art. 281 din Codul de procedură penală , acest articol dispunând asupra cauzelor de nulitate absolută, precum și a termenelor în care aceasta poate fi invocată. În acest context, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 , precitată, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile

art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală , care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională. Având în vedere dispozițiile

art. 281 din Codul de procedură penală , precum și decizia anterior menționată, rezultă că nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea competenței materiale și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală poate fi invocată, potrivit

alin. (2)

și

(3)

ale articolului menționat, din oficiu sau la cerere, în orice stare a procesului.

67.

Cu alte cuvinte, din perspectiva materiei analizate și a criticilor de neconstituționalitate invocate, nulitatea absolută poate interveni doar pentru punerea în executare a supravegherii tehnice, dispuse potrivit dispozițiilor

Codului de procedură penală / Codului de procedură penală din 1968 , de către un organ necompetent.

68.

Curtea reține însă că, în cauză, dispozițiile criticate nu se referă la înregistrările rezultate din punerea în executare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse potrivit dispozițiilor procesual penale, ci au în vedere acele înregistrări permise de legislație, altele decât cele anterior menționate și cele efectuate de părți sau de alte persoane, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Or, în condițiile în care textul criticat nu se referă la ipoteza existenței unui mandat de supraveghere tehnică și, implicit, la competența organului care îl pune în executare, Curtea constată că acest caz nu cade sub incidența nulității absolute.

69.

Având în vedere cele reținute anterior, Curtea constată că în situația înregistrărilor la care se referă textul de lege criticat, este incidentă sancțiunea nulității relative, al cărei regim este reglementat de dispozițiile

art. 282 din Codul de procedură penală .

70.

Potrivit

art. 282 alin. (4) din Codul de procedură penală , nulitatea relativă poate fi invocată: până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.

71.

În acest context, Curtea reține că, prin Adresa înregistrată cu nr. 3.457 din 20 aprilie 2022, instanța judecătorească a învederat că „La data de 16 septembrie 2013 a fost sesizată cu rechizitoriu Curtea de Apel Târgu Mureș, fiind înregistrat Dosarul nr. 325/43/2013. Prin Sentința penală nr. 11 din 10 martie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 325/43/2013, Curtea de Apel Târgu Mureș a fost declinată competența în favoarea Tribunalului Harghita. Dosarul a parcurs faza camerei preliminare, fiind pronunțată Încheierea nr. 1 din 7 august 2014 rămasă definitivă prin Încheierea nr. 48 din 11 noiembrie 2014 a Curții de Apel Târgu Mureș. La data de 1 februarie 2014 dosarul se afla pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, în prima fază procesuală - fond. Nu s-a invocat din oficiu nulitatea relativă a mijloacelor de probă reprezentând interceptări realizate de Serviciul Român de Informații, în baza punerii în executare a mandatelor de securitate națională“.

72.

Așa fiind, din cele anterior transmise de instanța judecătorească Curtea observă că dosarul în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate se afla la momentul intrării în vigoare a noilor dispoziții procesual penale în faza judecății fondului. Totodată, întrucât dosarul a parcurs faza procesuală a camerei preliminare, Curtea observă că în dosar nu se începuse cercetarea judecătorească, ipoteză reglementată de dispozițiile

art. 6 din Legea nr. 255/2013 , așa încât, instanța pe rolul căreia s-a aflat cauza a trimis-o judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit

art. 342-348 din Codul de procedură penală , ori, după caz, a declinat-o în favoarea instanței competente.

73.

În aceste condiții, Curtea observă că dosarul în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate a parcurs procedura camerei preliminare, fiind aplicabile dispozițiile potrivit cărora în cadrul acestei etape procesuale se vor verifica competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, Curtea observă că, deși urmărirea penală a fost realizată potrivit

Codului de procedură penală din 1968 , cauza se soluționează de către instanța competentă conform legii procesual penale noi, potrivit regulilor prevăzute de aceasta. Acest fapt presupune că în cauză sunt aplicabile inclusiv normele care reglementează materia nulității.

74.

Or, în condițiile în care, potrivit

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , nulitatea relativă poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură, rezultă că o decizie de admitere a Curții Constituționale ar produce efecte numai dacă excepția de neconstituționalitate ar fi invocată în această fază procesuală. Din încheierile aflate la dosar rezultă însă că excepția de

neconstituționalitate a fost ridicată în faza procesuală a judecății în fond, moment procesual la care invocarea de către procuror, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată a nulității relative nu mai este posibilă.

75.

Totodată, Curtea observă că instanța judecătorească nu a ridicat ea însăși nulitatea relativă a mijloacelor de probă reprezentând interceptări realizate de Serviciul Român de Informații, în baza punerii în executare a mandatelor de securitate națională, astfel încât o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate să își poată produce efecte în cauză. De altfel, Curtea observă că

Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020

a fost pronunțată ca urmare a sesizării instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză aflată, în etapa camerei preliminare, pe rolul Tribunalului București - Secția I penală - Judecătorul de cameră preliminară.

76.

În acest context, Curtea reține - cu privire la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate - că „legătura cu soluționarea cauzei“, în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții legale, în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (a se vedea

Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată. Practic, decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți. Or, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în faza procesuală a judecății în primă instanță, moment la care nu mai poate fi invocată nulitatea relativă, astfel că în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate decizia pronunțată nu va produce niciun efect concret.

77.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 91^6 alin. 2 teza finală din Codul de procedură penală din 1968 .

78.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Borboly Csaba și Palffy Domokos în Dosarul nr. 1.517/96/2015 al Tribunalului Harghita - Secția penală.

2.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11

și

art. 14 din Legea nr. 14/1992

privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, ale

art. 11 din Legea nr. 14/1992

privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 255/2013 , ale

art. 14 alin. (3)

și

(4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, ale

art. 14 alin. (3)

și

(4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, în redactarea anterioară modificării prin

Legea nr. 54/2006 , ale

art. 64 alin. 2,

ale

art. 90 alin. 2,

ale

art. 91^2 alin. 5,

ale

art. 91^6 alin. 2 teza finală

și ale

art. 224 alin. 2

și

3 din Codul de procedură penală din 1968 , ale

art. 97 alin. (2) lit. f),

ale

art. 142 alin. (5)

și ale

art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală , ale

art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și ale

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, excepție ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe.

3.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 102 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Harghita - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 5 mai 2022.