Decizia nr. 86/2003

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Ioana Marilena Chiva - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 543/2002

privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, excepție ridicată de Nicolae Laza în Dosarul nr. 609/2002 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției, personal și asistat de avocat cu delegație la dosar, lipsa fiind celelalte părți, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 430C/2002, nr. 512C/2002, nr. 523C/2002 și nr. 540C/2002 care au ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de Vincze Ferenc în Dosarul nr. 10.964/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, de Sorin Diaconescu și Georgeta Belciug în Dosarul nr. 3.577/2002 al Tribunalului București - Secția a II-a penală, de Florin Visan în Dosarul nr. 3.352/2002 al Tribunalului Salaj - Secția penală, respectiv de Petru Radu și Elena Ionete în Dosarul nr. 548/2002 al Judecătoriei Sectorului 3 București.

La apelul nominal în Dosarul nr. 430C/2002 se constata lipsa autorului excepției, Vincze Ferenc, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La apelul nominal în Dosarul nr. 512C/2002 se prezintă unul dintre autorii excepției, Sorin Diaconescu, lipsa fiind celălalt autor al excepției, Georgeta Belciug, precum și părțile Monica Lica și Ileana Cristina Florea, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La apelul nominal în Dosarul nr. 523C/2002 se prezintă autorului excepției, Florin Visan, personal și asistat de avocat cu delegație la dosar, lipsa fiind părțile Ministerul de Interne, Spitalul Județean Salaj și Clinica de Ortopedie și Traumatologie Cluj, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La apelul nominal în Dosarul nr. 540C/2002 se prezintă unul dintre autorii excepției, Petru Radu, precum și părțile Stefana Ene și Marius Ene, lipsa fiind celălalt autor al excepției, Elena Ionete, precum și partea Societatea Comercială "Pasajul Universitatii" - S.A., față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție chestiunea conexarii dosarelor sus-menționate, având în vedere conținutul identic al excepțiilor ridicate. Părțile prezente, precum și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea, față de dispozițiile art. 164 din Codul de procedură civilă.

Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicată, și ale art. 164 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr. 430C/2002, nr. 512C/2002, nr. 523C/2002 și nr. 540C/2002 la Dosarul nr. 426C/2002, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, se da cuvântul părților.

Nicolae Laza, prin avocat, solicita admiterea excepției de neconstituționalitate, având în vedere ca dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 543/2002

instituie o discriminare pe criterii aleatorii, prin care se încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1), ale art. 20 alin. (2), ale art. 21, ale art. 24, precum și prevederile art. 9, 10 și 11 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, ale art. 2 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sorin Diaconescu solicita admiterea excepției astfel cum a fost argumentata în fața instanței de judecată.

Florin Visan, prin avocat, solicita admiterea excepției, sustinand ca dispozițiile criticate încalcă principiile neretroactivitatii legii și egalității cetățenilor în fața legii, prevăzute de art. 15 alin. (2), respectiv de art. 16 alin. (1) din Constituție.

Petru Radu solicita admiterea excepției pentru motivele arătate în formularea acesteia în fața instanței de judecată.

Stefana Ene și Marius Ene solicita respingerea excepției ca neîntemeiată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, apreciind ca dispozițiile criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate de autorii excepției, deoarece Constituția nu prevede "un drept de grațiere". Astfel, o lege de grațiere nu reprezintă o dezvoltare a normelor constituționale și, ca atare, nu se poate susține ca dispozițiile criticate încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constata următoarele:

Prin Încheierile din 22 octombrie 2002, din 15 octombrie 2002, din 20 noiembrie 2002, din 4 decembrie 2002 și din 18 noiembrie 2002, pronunțate în dosarele nr. 609/2002 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală, nr. 10.964/2002 al Judecătoriei Cluj-Napoca, nr. 3.577/2002 al Tribunalului București - Secția a II-a penală, nr. 3.352/2002 al Tribunalului Salaj - Secția penală, respectiv nr. 548/2002 al Judecătoriei Sectorului 3 București, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 543/2002

privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, excepție ridicată de Nicolae Laza, de Vincze Ferenc, de Sorin Diaconescu și Georgeta Belciug, de Florin Visan, respectiv de Petru Radu și Elena Ionete în cadrul unor cauze penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin ca dispozițiile legale criticate instituie "principiul discriminarii cetățenilor în funcție de faza procesuala în care se afla", contravenind astfel art. 16 alin. (1) din Constituție. De asemenea, considera ca prin modul în care sunt formulate dispozițiile legale criticate se încalcă și prevederile constituționale referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul la apărare, deoarece persoanele eventual beneficiare ale

Legii nr. 543/2002

nu se vor mai putea adresa instanțelor fără a exista o amenințare "constând în pierderea beneficiului legii de grațiere", ajungandu-se la concluzia ca este mult mai eficienta renunțarea la apărare decât exercitarea dreptului la apărare și incalcandu-se astfel și principiul potrivit căruia nimănui nu i se poate inrautati situația în propria cale de atac.

Pe de altă parte, autorii excepției susțin, de asemenea, și încălcarea principiului neretroactivitatii legii, cu excepția legii penale mai favorabile, prevăzut de prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2).

Autorii excepției considera ca aplicarea legii grațierii, asa cum a fost reglementată, contravine în mod vadit și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la interpretarea principiului egalității în fața legii, conform căreia "măsurile legislative pe care un stat parte la Convenție le ia pot institui tratamente juridice distincte între categorii diferite de persoane, dacă ele au o justificare obiectivă și rezonabila", ceea ce nu exista în privinta

Legii nr. 543/2002 .

Instanțele judecătorești în fața cărora s-a ridicat excepția de neconstituționalitate au exprimat următoarele opinii:

Curtea Suprema de Justiție - Secția penală apreciază ca dispozițiile criticate sunt constituționale, deoarece grațierea este o măsura de clementa, iar condițiile de acordare și aplicare a acesteia sunt stabilite de autoritatea emitenta. Cerința existenței unei hotărâri definitive la data intrării în vigoare a legii de grațiere nu instituie o inegalitate și nici nu încalcă celelalte prevederi constituționale invocate de autorul excepției.

Judecătoria Cluj-Napoca apreciază ca "dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 543/2002

ar putea fi, la prima vedere, neconstituționale, întrucât se aplică doar pedepselor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și ar încalcă art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, deoarece s-ar putea ivi situații în care persoane care au comis, în aceeași zi, fapte prevăzute de legea penală, sa beneficieze de actul de clementa, dacă îndeplinesc și alte condiții stabilite de lege, iar alte persoane sa nu beneficieze de grațiere, datorită unor împrejurări care nu depind de persoana celui condamnat [...]." Pe de altă parte, instanța de judecată arata ca inculpatul nu poate invoca neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 543/2002

deoarece nu a fost condamnat, la data ridicării excepției de neconstituționalitate, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Tribunalul București - Secția a II-a penală apreciază ca măsura grațierii, fiind o cauza personală de inlaturare sau de modificare a executării pedepsei, tratamentul juridic diferențiat, chiar în cazuri identice, este justificat, nefiind incalcate prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție și nici pactele și tratatele internaționale la care România este parte. Aplicarea grațierii numai pedepselor și măsurilor stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive până la data publicării legii de grațiere, chiar dacă poate crea situații inechitabile, acest tratament diferențiat poate fi criticat sub aspectul ratiunilor de politica penală avute în vedere de legiuitor, dar nu sub aspectul încălcării prevederilor constituționale.

Tribunalul Salaj - Secția penală a formulat opinia în sensul că dispozițiile criticate contravin principiului neretroactivitatii legii, deoarece nu se aplică și persoanelor condamnate prin hotărâri judecătorești nedefinitive, până la intrarea în vigoare a

Legii nr. 543/2002 . În ceea ce privește susținerile autorului referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, instanța apreciază ca acestea sunt neintemeiate, deoarece textul criticat nu conține nici o discriminare între cei condamnați prin hotărâri judecătorești definitive.

Judecătoria Sectorului 3 București apreciază ca dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 543/2002

contravin principiului egalității cetățenilor în fața legii, deoarece se creează diferențe de tratament între persoane aflate în situații identice din punct de vedere juridic. Chiar dacă stabilirea criteriilor de acordare a grațierii colective aparține legiuitorului, acesta nu poate institui criterii contrare prevederilor constituționale.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate. De asemenea, potrivit dispozițiilor

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , s-a solicitat și punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul arata ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile criticate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât acestea nu instituie privilegii și discriminări, ci respecta criteriile egalității în drepturi prevăzute de art. 4 din Constituție, invocand în acest sens Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1994. De asemenea, considera ca neîndeplinirea în privinta autorului excepției a condiției existenței unei hotărâri definitive pentru a beneficia de măsura de clementa acordată de

Legea nr. 543/2002

nu echivaleaza cu încălcarea vreunui drept. Cu privire la susținerile autorului potrivit cărora dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale referitoare la accesul liber la justiție și dreptul la apărare, "apreciem ca

art. 8 din Legea nr. 543/2002 , prin obiectul sau de reglementare, constând în stabilirea unui criteriu privind acordarea și aplicarea grațierii, nu încalcă drepturile recunoscute și garantate de art. 21 și art. 24 din Constituție". Totodată, nu se poate susține ca dispozițiile criticate contravin dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece acesta "presupune judecarea cauzei în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, de către o instanța independenta și impartiala care va hotărî, în materie penală, asupra temeiniciei acuzatiei îndreptate împotriva sa".

Avocatul Poporului apreciază ca dispozițiile criticate sunt neconstituționale, deoarece, chiar dacă grațierea prevăzută de

Legea nr. 543/2002

este un act de voința politica, un act de clementa, iar criteriile pe baza cărora se acordă aceasta aparțin în exclusivitate autorităților, legiuitorul "trebuie să aibă în vedere marile principii constituționale peste care nu se poate trece". Astfel, apreciază ca dispozițiile criticate încalcă atât principiul egalității cetățenilor în fața legii, cat și principiul neretroactivitatii legii, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile. "Aplicarea dispozițiilor criticate depinzand de momentul publicării în Monitorul Oficial și de caracterul definitiv al hotărârilor judecătorești, lipsește de tratamentul juridic mai bland atât pe cei identificati care, din varii motive, nu au fost încă definitiv condamnați, cat și pe cei care vor fi identificati în viitor."

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , republicată, retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și celor ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 543 din 1 octombrie 2002

privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002, dispoziții care au următorul cuprins:

- Art. 8: "Dispozițiile prezentei legi privesc pedepsele, măsurile și sancțiunile aplicate prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În susținerea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia apreciază ca prin dispozițiile legale criticate sunt incalcate următoarele prevederi constituționale:

- Art. 15 alin. (2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile.";

- Art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- Art. 20 alin. (2): "Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.";

- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

De asemenea, în susținerea excepției, autorii acesteia invoca și următoarele prevederi din acte internaționale:

Declarația Universala a Drepturilor Omului:

- Art. 9: "Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.";

- Art. 10: "Orice persoană are dreptul în deplina egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și impartial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzari în materie penală îndreptată împotriva sa.";

- Art. 11: "1. Orice persoană acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusa nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale.

2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal."

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice:

- Art. 2 paragraful 3: "Statele părți la prezentul pact se angajează:

a) sa garanteze ca orice persoană ale carei drepturi sau libertăți recunoscute în prezentul pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane actionand în exercițiul funcțiilor lor oficiale;

b) sa garanteze ca autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă, sau orice alta autoritate competentă potrivit legislației statului, va hotărî asupra drepturilor persoanei care folosește calea de recurs, și sa dezvolte posibilitățile de recurs jurisdicțional;

c) sa garanteze ca autoritățile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat."

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

- Art. 6: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției."

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constata ca aceasta este intemeiata, pentru următoarele considerente:

Grațierea este o măsura de clementa care consta în iertarea unui condamnat de executarea în tot sau în parte a pedepsei ori în comutarea pedepsei într-una mai ușoară. Din punct de vedere al persoanelor cărora li se aplică, grațierea este individuală, caz în care se acordă de Președintele României, conform art. 94 lit. d) din Constituție, și colectivă, caz în care se acordă prin lege organică, de către Parlament, conform prevederilor constituționale ale art. 72 alin. (3) lit. g).

Pe lângă deosebirea de emitent, o alta diferența esențială între cele doua forme ale grațierii este ratiunea pentru care acestea sunt acordate. Dacă în cazul grațierii individuale Președintele României are în vedere, cel mai adesea, ratiuni umanitare, izvorâte din circumstanțe deosebite în care se găsește condamnatul sau în care a săvârșit fapta, în cazul grațierii colective sunt preponderente ratiunile de realizare a unei politici penale și sociale față de o anumită categorie de condamnați pentru infracțiuni ce nu prezintă un pericol social ridicat și care au dat dovezi temeinice de îndreptare, oferindu-li-se acestora posibilitatea de a beneficia de clementa legiuitorului. Pe lângă aceste considerente sociale, grațierea colectivă are în vedere adesea și reducerea numărului de persoane condamnate care vor rămâne în continuare în penitenciare, precum și diminuarea supraaglomerarii unităților din sistemul penitenciar.

Asa fiind, grațierea colectivă creează, printr-un act normativ cu aplicabilitate generală, premisa îndreptării comportamentului social al unei întregi categorii de condamnați. Legea de grațiere este impersonala, spre deosebire de decretul Președintelui României, care se aplică uneia sau mai multor persoane individualizate. Sfera de aplicare a legii de grațiere se face prin stabilirea unor criterii obiective, care se pot referi la natura infracțiunilor săvârșite, durata pedepselor, existenta stării de recidiva sau la situația personală a condamnaților, spre exemplu la conduita și vârsta acestora sau la starea lor de sănătate. Cu toate ca stabilirea acestor criterii este atributul exclusiv al legiuitorului, actul normativ de grațiere trebuie să respecte prevederile constituționale și principiile de drept general valabile.

Astfel, din textul

Legii nr. 543/2002

rezultă ca beneficiul grațierii este acordat persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de până la 5 ani inclusiv, acelora sancționate cu amendă penală, precum și minorilor internati în centre de reeducare. Art. 4 din lege prevede infracțiunile pentru săvârșirea cărora condamnații nu pot beneficia de măsura grațierii, datorită pericolului ridicat pe care aceste infracțiuni îl prezintă pentru societate. De asemenea, nu vor fi iertati de pedeapsa condamnații pentru infracțiuni săvârșite în stare de recidiva sau cei care sunt recidivisti prin condamnări anterioare și cei care s-au sustras de la executarea pedepsei.

În ceea ce privește criteriul de acordare a grațierii colective instituit în

art. 8 din Legea nr. 543/2002 , și anume existenta unei "hotărâri judecătorești definitive pronunțate până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I", Curtea retine ca acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanei condamnate. Astfel, indiferent de data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, durata procesului penal și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot sa întârzie soluționarea cauzei.

Curtea constata ca stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde acordarea clementei, este în contradictie cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Fiind o lege, actul prin care se acordă grațierea trebuie să se aplice tuturor persoanelor care, aflate în aceeași situație, pot beneficia de iertarea pedepsei.

Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudenta sa ca situațiile în care se afla anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenta pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Aceasta soluție este în concordanta și cu jurisprudenta constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferența de tratament, facuta de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabila (a se vedea Cauza Marckx contra Belgiei, 1979).

Or, sub aspectul incidentei actului de clementa colectivă, toți infractorii care au comis infracțiuni de aceeași categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se afla într-o situație identică, data condamnării lor definitive neavând nici o semnificație în ceea ce privește stabilirea unui tratament juridic diferențiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării

Legii nr. 543/2002

în Monitorul Oficial al României, Partea I, și sa beneficieze astfel de grațiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clementa, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic.

Curtea constata ca, sub aspectul examinat, criteriul obiectiv în baza căruia se acordă beneficiul grațierii colective poate fi determinat numai de săvârșirea faptei penale până la data intrării în vigoare a actului normativ de grațiere ori până la o altă dată anterioară, stabilită de lege, cum ar fi, spre exemplu, data inițierii proiectului de lege. Aceasta concluzie se impune și din aplicarea principiului activității legii penale, reglementat în art. 10 din Codul penal, atât incriminarea, cat și aplicarea pedepsei fiind determinate de momentul comiterii infracțiunii. Or,

art. 8 din Legea nr. 543/2002

nu respecta aceste principii.

Curtea observa ca aplicarea actului de grațiere colectivă în funcție de data săvârșirii faptei a fost consacrată de legiuitor și în

Legea nr. 137/1997

privind grațierea unor pedepse, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, care, la art. 11, prevede că "Dispozițiile prezentei legi se aplică numai faptelor comise până la data de 26 mai 1997". Această lege, ca și celelalte acte normative de grațiere anterioare, reflecta voința constant exprimată de legiuitor de-a lungul timpului, în sensul că de grațiere trebuie să beneficieze cei care au comis fapte penale anterior publicării legii, indiferent de momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

De asemenea, în Proiectul de lege privind grațierea unor pedepse, înaintat de Guvern, care a fost adoptat de Parlament sub forma

Legii nr. 543/2002 , se prevedea ca măsura grațierii se va aplica pedepselor stabilite pentru infracțiuni săvârșite până la o anumită data, nefacandu-se mențiune despre data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

De principiu, dacă o lege de grațiere intră în vigoare anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, grațierea își produce efectele de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Aceasta este, de altfel, și soluția consacrată de legiuitorul român în legea-cadru privind grațierea și procedura grațierii [a se vedea

art. 13 alin. (2) din Legea nr. 546/2002

privind grațierea și procedura acordării grațierii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 16 octombrie 2002].

În ceea ce privește celelalte critici de neconstituționalitate, Curtea retine ca dispozițiile criticate nu încalcă prevederile constituționale privind liberul acces la justiție și dreptul la apărare și nici reglementările internaționale invocate de autorii excepției.

Având în vedere toate considerentele expuse, Curtea constata ca referirea la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, prevăzută în textul criticat, creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Fața de cele mai sus arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA,

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 543/2002

privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni și constata ca acestea sunt neconstituționale întrucât limitează aplicarea legii la pedepse, măsuri și sancțiuni stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive până la data intrării în vigoare a legii, excluzând pedepsele, măsurile și sancțiunile aplicate ulterior pentru fapte săvârșite până la această dată. Excepția a fost ridicată de Nicolae Laza în Dosarul nr. 609/2002 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală, de Vincze Ferenc în Dosarul nr. 10.964/2002 al Judecătoriei Cluj, de Sorin Diaconescu și Georgeta Belciug în Dosarul nr. 3.577/2002 al Tribunalului București - Secția a II-a penală, de Florin Visan în Dosarul nr. 3.352/2002 al Tribunalului Salaj - Secția penală, respectiv de Petru Radu și Elena Ionete în Dosarul nr. 548/2002 al Judecătoriei Sectorului 3 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 februarie 2003.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiva

OPINIE SEPARATĂ

1. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 543/2002 , ridicată în fața instanțelor judecătorești înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, era inadmisibila, deoarece soluționarea cauzei penale respective nu depindea de existenta unei legi de grațiere sau de vreo dispoziție din aceasta. Fiind ridicată cu încălcarea prevederilor art. 23 alin. (1), instanța trebuia sa o respingă printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională [ art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată], iar atunci când, deși nelegal, Curtea Constituțională a fost totuși sesizată cu o astfel de excepție, trebuia sa o respingă ea însăși ca inadmisibila.

Contrar dispozițiilor legale menționate, prin Deciziile nr. 86 și 89 din 27 februarie 2003, adoptate cu majoritate de voturi, Curtea Constituțională nu numai ca s-a declarat legal sesizată cu o astfel de excepție, dar a admis-o statuand ca dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 543/2002

sunt neconstituționale, întrucât limitează aplicarea legii la pedepse, măsuri și sancțiuni aplicate prin hotărâri judecătorești rămase definitive până la data intrării în vigoare a legii, excluzând pedepsele, măsurile și sancțiunile aplicate ulterior pentru fapte săvârșite până la această dată. Altfel exprimat, potrivit deciziilor Curții, textul art. 8 ar fi fost constituțional dacă ar fi prevăzut ca dispozițiile

Legii nr. 543/2002

privesc nu numai pedepsele, măsurile și sancțiunile aplicate prin hotărâri judecătorești definitive până la data publicării legii, dar și pedepsele, măsurile și sancțiunile viitoare ce urmează să fie aplicate pentru infracțiuni săvârșite până la data intrării în vigoare a legii, chiar dacă autorii acestor infracțiuni nu fuseseră încă descoperiți și prinsi ori procesul penal pornit împotriva lor se afla în faza urmăririi penale sau a judecații.

2. După părerea noastră, aceste decizii ale Curții Constituționale nu au suport în dispozițiile constituționale și legale în vigoare, fiind în contradictie cu acestea. De asemenea, soluția propusă este în dezacord cu tezele și conceptele general acceptate cu privire la grațiere ca instituție de drept constituțional privind politica penală. Astfel, deși dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 543/2002

exprima fără echivoc voința Parlamentului, bazată pe prevederile art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituție, de a gratia numai pedepsele și alte sancțiuni aplicate prin hotărâri judecătorești rămase definitive până la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin deciziile Curții Constituționale aceasta voința a legiuitorului este considerată neconstitutionala și se propune un alt criteriu de determinare a obiectului grațierii decât acela impus de lege. Prin aceasta însă Curtea Constituțională se substituie voinței Parlamentului, modificând și completand dispoziția legală supusă controlului de constituționalitate, ceea ce contravine dispozițiilor

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora, în exercitarea controlului, Curtea Constituțională se pronunța numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

În susținerea acestei soluții contrare legii, se invoca, de către majoritate, încălcarea principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților [art. 16 alin. (1)]. Acest argument este însă specios și nu are legătură cu instituția grațierii. Este de subliniat, în primul rând, că nu exista un drept constituțional la grațiere. Constituția nu prevede vreun drept la grațiere, ci prevede, în cazul grațierii colective, dreptul Parlamentului de a acorda, prin lege organică, amnistia sau grațierea colectivă, ca măsuri excepționale determinate de ratiuni de politica penală și avându-se în vedere interesele generale ale societății, iar nu interesele indivizilor care beneficiază de aceste măsuri. Neexistand un drept la grațiere, nu se poate vorbi de inegalitate în acordarea grațierii. În al doilea rând, despre încălcarea principiului egalității nu se poate vorbi decât în legătură cu prevederile art. 4 alin. (2) din Constituție, referitoare la criteriile în raport cu care poate exista discriminare. Or, prevederile

art. 8 din Legea nr. 543/2002

statuează ca dispozițiile acestei legi de grațiere privesc pedepsele, măsurile și sancțiunile aplicate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate până la data publicării ei, fără vreo discriminare în raport cu criteriile prevăzute în art. 4 alin. (2) din Constituție: rasa, naționalitate, origine etnică, limba, religie, sex, opinie, apartenența politică sau origine socială. Singura condiție pe care legea o cere este aceea ca pedepsele sau alte sancțiuni sa fi fost aplicate prin hotărâri rămase definitive până la data publicării legii, condiție ce tine, pe de o parte, de însuși conceptul de grațiere, ca măsura ce poate interveni numai după ce justiția s-a pronunțat definitiv, iar pe de altă parte, de dreptul constituțional al Parlamentului, în cazul grațierii colective, sau al Președintelui României, în cazul grațierii individuale, de a decide asupra grațierii și implicit asupra criteriilor de determinare a categoriilor de condamnați care beneficiază de grațiere, fără a putea fi cenzurat de alta autoritate și cu atât mai puțin de Curtea Constituțională.

3. Deciziile Curții Constituționale, la care ne referim, sunt însă contrare nu numai dispozițiilor legale menționate, dar vin în contradictie cu însăși natura juridică a grațierii ca instituție de drept constituțional. Este unanim admis ca grațierea, ca măsura de clementa, constând în iertarea de executare, în totul sau în parte, a pedepsei sau în înlocuirea acesteia cu alta mai ușoară, aparține șefului statului. Constituția României din 1991 a prevăzut printre atribuțiile Președintelui României acordarea grațierii individuale [art. 94 lit. d)], iar printre atribuțiile Parlamentului, acordarea grațierii colective [art. 72 alin. (3) lit. g)]. Fie individuală, fie colectivă, grațierea nu poate privi decât pedepse sau alte sancțiuni aplicate prin hotărâri judecătorești executorii sau în curs de executare la data publicării decretului sau, respectiv, a legii de grațiere. În condițiile separației puterilor și ale statului de drept, grațierea nu poate privi decât pedepse definitiv aplicate executorii sau în curs de executare, iar nu pedepse ce urmează să fie aplicate. Altfel, ar avea loc o intervenție a autorităților care acorda grațierea în activitatea autorității judecătorești.

Prevederile

art. 8 din Legea nr. 543/2002

respecta întru totul aceste principii, precum și, asa cum s-a arătat, toate dispozițiile și principiile Constituției, care nu conțin nici o condiție cu privire la modul de acordare a grațierii sau la criteriile de stabilire a pedepselor ce urmează să fie gratiate. Dimpotriva, deciziile Curții Constituționale impunând Parlamentului un alt criteriu de determinare a pedepselor supuse grațierii sunt contrare și prevederilor constituționale privitoare la grațiere. Ele constituie o depasire a atribuțiilor Curții Constituționale ca instanța de control al constituționalității legilor, ceea ce pune sub semnul indoielii autoritatea acestora.

Se invoca în motivarea deciziilor și o asa-numita tradiție în acordarea grațierii colective, care privea pe toți infractorii care savarsisera infracțiuni până la data publicării actului de grațiere. Se ignora însă faptul ca aceasta "tradiție" s-a format în timpul regimului totalitar comunist, care nu recunostea principiul separației puterilor în stat. Sub imperiul Constituției de la 1923 și al Codului penal de la 1936, acest mod de acordare a grațierii era necunoscut. Grațierea nu putea fi acordată decât celor condamnați definitiv la data actului de grațiere, iar Curtea de Casație a statuat în mod constant că nu pot beneficia de grațiere decât condamnații definitiv la data publicării decretului de grațiere, oricare ar fi fost împrejurările care au făcut ca hotărârea de condamnare sa nu rămână definitivă până la acea data. Astfel, s-a statuat ca, "În conformitate cu dispozițiunile

art. 1 din Decretul de grațiere nr. 535 din 6 iunie 1935 , beneficiază de clementa regala acei condamnați prin hotărâri definitive la data publicării acestui decret în Monitorul Oficial, adică la 7 iunie 1935. Când se constata însă ca decizia Curții de fond pusă în executare nu ramasese definitivă la această dată, căci ea fusese atacată cu recurs - făcut fără îndeplinirea dispozițiunilor art. 422 proc. pen. - care suspendase executarea și care a fost soluționat de abia la 18 iunie 1935 (când a fost respins ca neregulat introdus, din cauza neîndeplinirii dispozițiunilor art. 422 proc. pen.), deci posterior decretului de grațiere, urmează a decide ca dispozițiunile menționatului decret de grațiere nu-și pot găsi aplicațiunea, și ca deci faptul nu intră în grațiere" (Cas. II 1.169/1936). De asemenea, s-a statuat ca, "Un decret de grațiere constituind un suveran act de guvernamant, care intră în atributul exclusiv al Șefului Statului, nu poate fi cenzurat de instanțele judecătorești, decât în ce privește modul de aplicatiune a dispozițiilor pe care le cuprinde, iar nu și dacă cele cuprinse în el sunt sau nu în totul conform cu legile existente" (Cas. II Nr. 3.347/1934). În fine, s-a decis ca "Dispozițiile decretului de grațiere din 10 Mai 1932 privesc numai pe cei condamnați la pedepse pronunțate prin hotărâri definitive și irevocabile până la data publicării lui. Opoziție anulată după data decretului, - inculpatul nu poate beneficia de dispozițiile lui, deoarece opoziția are de efect de a suspenda efectul hotărârii condamnării și o face deci sa nu rămână definitivă" (Cas. II Nr. 2.451/1934). (Codul penal "Regele Carol II" adnotat, vol. I, Editura Librariei SOCEC, București, 1937, p. 439).

Aceasta era "traditia" statului de drept. Dimpotriva, în condițiile statului totalitar, decretele de grațiere ale fostului președinte sau ale fostului consiliu de stat se refereau nu la pedepsele definitiv aplicate de justiție, ci la pedepsele ce urmau să fie aplicate persoanelor care savarsisera infracțiuni până la data publicării actului de clementa. Acest amestec în domeniul justiției nu era surprinzator în acele condiții, după cum a parut ca surprinzator faptul ca printr-un astfel de decret al fostului consiliu de stat prezidat de fostul președinte ( Decretul nr. 11/1988 ) s-a dispus amnistierea tuturor infracțiunilor pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoare până la 10 ani inclusiv, și aceasta numai pentru a se putea reduce numărul persoanelor aflate în evidenta cazierului judiciar.

Este evident că nu aceasta "tradiție" este compatibila cu statul de drept, ci aceea interbelica, pe care

Legea nr. 543/2002

o reia pentru prima oara după revoluție, folosind instituția grațierii în perfect acord cu natura juridică a acesteia. De aceea, este cu atât mai regretabil ca o așa-zisă tradiție formată în condițiile statului totalitar este invocată în motivarea unor decizii ale Curții Constituționale care vin în contradictie, asa cum s-a arătat, nu numai cu legea, dar cu însăși Constituția.

JUDECĂTOR,

prof. univ. dr. Costica Bulai

OPINIE CONCURENTA

Împreună cu ceilalți membri ai Curții, care constata ca textul de lege ce formează obiectul excepției este neconstitutional, consideram ca limitarea în timp a efectelor legii de grațiere în funcție de hotărârile judecătorești rămase definitive până la data intrării sale în vigoare este de natura sa determine un tratament juridic diferit față de persoane aflate în aceeași situație, incalcandu-se astfel prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.

Chiar dacă legea de grațiere colectivă are, prin natura ei, caracterul unui act de clementa, la latitudinea autorității legiuitoare, voința legiuitorului nu este cu totul nelimitată, căci în statul de drept, în care Constituția consacra principiul egalității în fața legii, orice diferența de tratament juridic între persoane aflate în situații egale nu se poate justifica decât pe baza unor criterii obiective și rationale.

Or, adoptarea criteriului prevăzut în

art. 8 din Legea nr. 543/2002

nu tine seama de faptul ca în numeroase cazuri durata proceselor și data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei trimise în judecata sau de situații de natura obiectivă, ci se datorează unor alte împrejurări, care țin de organizarea justiției, de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești ori de exercitarea căilor de atac în conformitate cu art. 128 din Constituție și art. 14 alin. 5 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Consideram însă că nu Curtea Constituțională, ci legiuitorul pozitiv - Parlamentul României - trebuie să stabilească acele criterii obiective și rationale de care să depindă aplicarea legii în cauza.

În consecința, nu putem achiesa la stabilirea prin Decizia Curții Constituționale a criteriului de aplicare a legii de grațiere în funcție de data comiterii faptei, deoarece stabilirea condițiilor de aplicare a legii este de competența exclusiva a legiuitorului, iar nu de cea a instanței de contencios constituțional.