Decizia nr. 138/2003

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent șef

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 lit. c) teza întâi și lit. d), art. 17 alin. (1) și (5), art. 22, 38, art. 59 alin. (4) și (5),

art. 78 și 79 din Legea nr. 64/1995

privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Societatea Comercială "Romtrade Star Import Export" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 7.614/1999 al Tribunalului București - Secția a VII-a comercială.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public, considerând ca textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 19 iunie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 7.614/1999, Tribunalul București - Secția a VII-a comercială a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 lit. c) teza întâi și lit. d), art. 17 alin. (1) și (5), art. 22, 38, art. 59 alin. (4) și (5),

art. 78 și 79 din Legea nr. 64/1995

privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea Comercială "Romtrade Star Import Export" - S.R.L. din București într-o cauza comercială.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține ca dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16, art. 49, art. 134 alin. (2) lit. a) și ale art. 135 alin. (6), întrucât aduc atingere existenței drepturilor debitorului de a-și conduce activitatea și restrang dreptul de proprietate în afară limitelor constituționale. De asemenea, considera ca prin ridicarea dreptului debitorului de a-și conduce activitatea nu se mai asigura libertatea comerțului, fiind infrant în același timp și principiul constituțional al inviolabilitatii proprietății, deoarece bunurile suferă un proces de uzura fizica și morala ca urmare a neexercitarii activității comerciale și nu pot fi amortizate. Autorul excepției mai susține ca prin textele de lege criticate se creează o situație de inechitate între administratori și ceilalți acționari, în ceea ce privește posibilitatea de înstrăinare a acțiunilor sau a părților sociale.

Tribunalul București - Secția a VII-a comercială și-a exprimat opinia asupra excepției în urma solicitării Curții Constituționale, în sensul că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate. În acest sens, arata ca suspendarea dreptului debitorului de a-și conduce activitatea trebuie privită în contextul ratiunii întregii proceduri a reorganizării judiciare și a falimentului, care este determinata tocmai de managementul defectuos al debitorului care a generat starea sa de insolventa și care urmărește realizarea drepturilor creditorilor. De asemenea, considera ca interdicția de înstrăinare a părților sociale sau a acțiunilor de către administrator nu creează o situație de inechitate a acestuia în raport cu ceilalți acționari, fiind concepută, în fapt, doar ca o măsura de protecție pentru aceștia din urma care nu au putut cunoaște situația reală a societății și nu au putut anticipa, în consecința, profitul pe care l-ar fi putut obține din vânzarea participatiilor la un moment dat.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale art. 1 alin. (1),

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 10 lit. c) teza întâi și lit. d), art. 17 alin. (1) și (5), art. 22, 38, art. 59 alin. (4) și (5), ale

art. 78 și 79 din Legea nr. 64/1995

privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 1999. Ulterior sesizării Curții Constituționale,

Legea nr. 64/1995

a fost modificată prin

Ordonanța Guvernului nr. 38/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002, ordonanța aprobată și modificată prin

Legea nr. 82/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003. Conform art. II al acestei ordonanțe, "prezenta ordonanță intră în vigoare după 180 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția prevederilor art. III, care intră în vigoare la data publicării". Asadar,

art. I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2002

a intrat în vigoare la 1 august 2002, dispozițiile legale criticate având următoarea redactare:

- Art. 10 alin. (1) lit. c) și d): "(1) Principalele atribuții ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt: [...]

c) desemnarea, prin hotărâre, a administratorului sau a lichidatorului, stabilirea atribuțiilor acestora, controlul asupra activității lor și, dacă este cazul, înlocuirea lor;

d) judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-și mai conduce activitatea;"

- Art. 17 alin. (1) și (5): "(1) În cadrul primei ședințe a adunării creditorilor sau ulterior creditorii care dețin cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor pot decide desemnarea unui administrator - persoana fizica sau societate comercială -, stabilindu-i și remunerația, indiferent dacă, prin hotărârea de deschidere a procedurii sau ulterior, judecătorul-sindic desemnase un administrator. [...]

(5) Dacă creditorii nu decid desemnarea unui administrator, judecătorul-sindic poate dispune, în aceeași zi, printr-o încheiere, desemnarea unui administrator, dacă nu fusese desemnat de acesta un administrator prin hotărârea de deschidere a procedurii sau ulterior."

- Art. 22: "(1) În cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic va desemna un lichidator, aplicându-se, în mod corespunzător, art. 17, 19, 20, 21 și art. 69 alin. (4).

(2) Atribuțiile administratorului încetează la momentul stabilirii atribuțiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic.

(3) Poate fi desemnat lichidator și administratorul desemnat anterior."

- Art. 38: "(1) După ce s-a dispus deschiderea procedurii potrivit art. 31, este interzis administratorilor societății comerciale, sub sancțiunea nulității, sa înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, acțiunile sau părțile lor sociale, deținute la debitorul care face obiectul acestei proceduri.

(2) Judecătorul-sindic va dispune indisponibilizarea acțiunilor sau a părților sociale, potrivit alin. (1), în registrele speciale de evidenta sau în conturile înregistrate electronic."

- Art. 59 alin. (4) și (5): Alineatul (4) a fost abrogat.

"(5) Nerespectarea termenelor prevăzute la alin. (1), (1^1), respectiv (1^2) conduce la decăderea părților respective din dreptul de a depune un plan de reorganizare și, ca urmare, la trecerea, din dispoziția judecătorului-sindic, la faliment."

Articolele 78 și 79 au fost abrogate.

Prin

art. I pct. 42 al Ordonanței Guvernului nr. 38/2002

a fost însă introdus art. 40^1, care menține soluția legislativă din textele abrogate, în următoarea redactare:

- Art. 40^1: "(1) Deschiderea procedurii ridica debitorului dreptul de administrare - constând în dreptul de a-și conduce activitatea, de a-și administra bunurile din avere și de a dispune de acestea -, dacă acesta nu și-a declarat, în condițiile art. 26 alin. (1) lit. f) sau, după caz, art. 32 alin. (1), intenția de reorganizare.

(2) Cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege, prevederile alin. (1) sunt aplicabile și bunurilor pe care debitorul le-ar dobândi ulterior deschiderii procedurii.

(3) Judecătorul-sindic va putea ordonă ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului de administrare al debitorului o dată cu desemnarea unui administrator, indicând totodată și condițiile de exercitare a acestuia.

(4) Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune începerea falimentului.

(5) Creditorii, comitetul creditorilor, comitetul asociaților/acționarilor, camera de comerț și industrie teritorială sau, după caz, asociația cooperatista teritorială, respectiv naționala, poate oricând adresa judecătorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, având ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilitatii de realizare a unui plan rațional de activitate.

(6) Judecătorul-sindic va examina în termen de 15 zile o astfel de cerere, într-o ședința la care vor fi citați debitorul, creditorii, administratorul, comitetul creditorilor, comitetul asociaților/acționarilor și camera de comerț și industrie teritorială sau, după caz, asociația cooperatista teritorială, respectiv naționala."

În susținerea neconstitutionalitatii acestor texte de lege, autorul excepției invoca încălcarea următoarelor prevederi constituționale:

- Art. 16 alin. (1) și (2): "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege."

- Art. 49: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății."

- Art. 134 alin. (2) lit. a): "Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție";

- Art. 135 alin. (6): "Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă."

Autorul excepției susține ca dispozițiile legale criticate aduc atingere existenței drepturilor debitorului de a-și conduce activitatea și de a administra bunurile, incalcand astfel dispozițiile constituționale privitoare la restrangerea unor drepturi sau libertăți. Se considera, de asemenea, ca, prin efectul acestei atingeri aduse drepturilor debitorului, sunt afectate implicit și principiile constituționale ale libertății comerțului și inviolabilitatii proprietății. De asemenea, se susține ca, prin interzicerea dreptului administratorului de a instraina acțiunile sau părțile sociale pe care le deține la societatea debitoare, se creează un regim discriminator între diferiții acționari ai societății debitoare.

Analizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. c) teza întâi și lit. d), art. 17 alin. (1) și (5), art. 22 și ale art. 40^1 (articol ce preia soluția legislativă cuprinsă în

art. 78 și 79, abrogate prin Ordonanța Guvernului nr. 38/2002 ), Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată.

Aceste texte de lege nu numai că nu încalcă dispozițiile constituționale invocate, ci, dimpotriva, sunt conforme cu litera și spiritul acestora, ele având ca finalitate ridicarea dreptului de a-și conduce activitatea pentru debitorul față de care s-a declansat procedura de reorganizare și faliment și care suferă pierderi continue din averea sa ori se afla în situația în care nu exista probabilitatea de realizare a unui plan rațional de activitate și încredințarea acestei administrări unui administrator sau lichidator, după caz. Astfel, referitor la invocarea încălcării art. 49 din Constituție, se constată că acest text nu are incidența în cauza, întrucât dreptul comerciantului de a-și conduce activitatea nu este unul dintre drepturile și libertățile fundamentale prevăzute în titlul II din Constituție, la care se referă art. 49. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 45 din 7 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 5 iunie 2001. Prin aceasta decizie s-a mai reținut ca "posibilitatea de a ridica dreptul debitorului de a-și conduce activitatea se înscrie în reglementările menite să asigure îndeplinirea obligației statului de a ocroti libertatea comerțului, concurenta loiala și condițiile necesare pentru valorificarea tuturor factorilor de producție".

De asemenea, Curtea constata ca textele legale criticate sunt constituționale și în raport cu art. 135 alin. (6) din Constituție, deoarece se operează numai o indisponibilizare a bunurilor, care nu afectează în esenta dreptul de proprietate al debitorului. De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la acest aspect prin Decizia nr. 224 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 26 septembrie 2001, în sensul că inviolabilitatea proprietății trebuie inteleasa "în condițiile legii", asa cum de altfel stabilește și art. 135 alin. (6) din Constituție.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 alin. (4), Curtea constata ca aceasta a devenit inadmisibila, deoarece, ulterior sesizării Curții Constituționale, aceste dispoziții legale au fost abrogate prin

Ordonanța Guvernului nr. 38/2002 .

În ceea ce privește critica referitoare la art. 59 alin. (5), Curtea constata ca și aceasta este neîntemeiată. Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra acestui text prin Decizia nr. 229 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 1 martie 2001. Cu acel prilej s-a reținut ca dispozițiile

Legii nr. 64/1995 , republicată, sunt de natura procedurala, asa cum de altfel rezultă chiar din titlul legii: "privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului". Or, potrivit dispozițiilor art. 125 alin. (3) din Constituție, "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". Asa fiind, intră în atributia exclusiva a legiuitorului stabilirea normelor procedurale, inclusiv a termenelor în care trebuie îndeplinite anumite acte procedurale, pentru ca acestea sa producă efecte. O norma procedurala poate să aducă atingere unor prevederi constituționale în cazul în care împiedica sau ingradeste exercitarea unor drepturi sau libertăți consacrate de Constituție. În speta de fața însă nu aceasta este situația, pentru ca societatea comercială ajunsă în incapacitate de plată, la fel ca oricare persoana legată printr-un interes de aceasta stare, are la dispoziție timp suficient spre a elabora și a depune un eventual plan de reorganizare ori de lichidare. Aceasta perioada se întinde până la introducerea cererii în justiție și deschiderea procedurii acesteia, precum și după deschiderea acesteia, până la afișarea tabelului definitiv al creanțelor, asa cum prevede art. 59 alin. (1) lit. a), potrivit noii redactari rezultate prin

Ordonanța Guvernului nr. 38/2002 . În aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai arătat ca o reglementare care ar prevedea prelungirea sine die a termenului în care se poate depune un eventual plan de organizare sau de lichidare ar fi de natura sa determine persistenta incertitudinii și tergiversarea rezolvarii litigiilor, ceea ce ar leza, în mod evident, interesele legitime ale celorlalte părți. De altfel, tocmai dispozițiile art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție creează în sarcina statului obligația de a asigura crearea unui cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, iar aceste dispoziții îi vizează, deopotrivă, pe toți agenții economici, atât pe debitori, ale căror datorii trebuie executate în condițiile legii, cat și pe creditori, față de care se impune crearea condițiilor corespunzătoare pentru recuperarea creanțelor. De asemenea, s-a mai reținut ca nerezolvarea situațiilor de insolvabilitate poate leza interesele generale ale societății comerciale, întrucât aceasta determina existenta în lant a arieratelor, diminuarea capacității de plată și afectează implicit posibilitatea continuării activității altor agenți economici, având efecte și asupra realizării veniturilor bugetului public național. În sfârșit, s-a mai arătat că nu este intemeiata nici susținerea privind eventuala lezare a drepturilor și intereselor persoanelor care, din cauza unor împrejurări obiective, nu au putut depune planul de organizare înlăuntrul termenului de decădere, deoarece acestora le sunt aplicabile dispozițiile art. 103 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora neîndeplinirea actului de procedura în termenul prevăzut de lege atrage decăderea, "afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește ca a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei". Asadar, acel act procedural poate fi valabil îndeplinit în termen de 15 zile de la data încetării cauzei care a împiedicat îndeplinirea sa. Pentru considerentele arătate mai sus, critica de neconstituționalitate a acestor dispoziții legale nu poate fi reținută nici prin raportare la art. 135 alin. (6) din Constituție.

Întrucât în cauza de fața nu au fost aduse elemente noi, de natura sa determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât considerentele, cat și soluțiile anterioare își păstrează valabilitatea.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 38 din Legea nr. 64/1995 , republicată, care instituie o interdicție pentru administratorul care deține acțiuni sau părți sociale la societatea debitoare de a le instraina, Curtea observa ca aceste reglementări sunt chemate să asigure protejarea creditorilor. Potrivit art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, statul are obligația de a asigura, printre altele, crearea unui cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, fapt ce vizează, deopotrivă, pe toți agenții economici, atât pe debitori, ale căror datorii trebuie executate în condițiile legii, cat și pe creditori, față de care statul trebuie să creeze condiții adecvate pentru recuperarea creanțelor.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) și (6), al

art. 25 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA,

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 lit. c) teza întâi și lit. d), art. 17 alin. (1) și (5), art. 22, 38, art. 40^1 și

art. 59 alin. (5) din Legea nr. 64/1995

privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Societatea Comercială "Romtrade Star Import Export" - S.R.L. din București în Dosarul nr. 7.614/1999 al Tribunalului București - Secția a VII-a comercială.

II. Respinge, ca devenită inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 59 alin. (4) din Legea nr. 64/1995

privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de același autor în același dosar.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 aprilie 2003.