Decizia nr. 415/2017

Articolul 3

alin. (3) teza a doua

cu privire la soluția legislativă potrivit căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată: „În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată.“

[ Art. 3 alin. (1) lit. c)

prevede că: „În procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare: […] c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată;“];

–

Articolul 346

alin. (7) : „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză“.

13.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5)

privind statul român și principiul legalității, ale

art. 15 alin. (1)

referitor la universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil, ale

art. 23 alin. (11)

referitor la prezumția de nevinovăție, ale

art. 124 alin. (2)

și

(3)

privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, precum și independența judecătorilor, ale

art. 126 alin. (2)

referitor la stabilirea prin lege a procedurii de judecată, precum și ale

art. 11 alin. (1)

și

(2)

privind tratatele ratificate de Parlament și ale

art. 20

referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, raportate la prevederile

art. 6 paragrafele 1

și

2 privind dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală

cu privire la soluția legislativă potrivit căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, precum și ale

art. 346 alin. (7)

din același cod au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din

Constituție

și din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

- invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 296 din 11 mai 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 octombrie 2016, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală , în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, precum și a dispozițiilor cuprinse în

titlul II - „Camera preliminară“ al Părții speciale din Codul de procedură penală . În acest sens, Curtea a reținut că este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunțe și pe fondul cauzei. S-a reținut, totodată, că o soluție contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, paragraful 45) - paragraful 16 din

Decizia nr. 296 din 11 mai 2016 .

15.

În aceeași decizie, Curtea a reținut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. De altfel, potrivit prevederilor

art. 345 alin. (2) din Codul de procedură penală , judecătorul de cameră preliminară va comunica de îndată parchetului în vederea remedierii încheierea pronunțată în cazul în care fie constată neregularități ale actului de sesizare, fie sancționează, potrivit

art. 280-282 din Codul de procedură penală , actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate în timpul urmăririi penale. Cu privire la legalitatea probațiunii, în camera preliminară pot fi supuse controlului judecătorului aspectele referitoare la nulitatea absolută sau relativă ori la excluderea unor probe, care, potrivit

art. 102 din Codul de procedură penală , vizează numai probele nelegale, probele obținute prin tortură și cele derivate din acestea. Așa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea a constatat că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată ( paragraful 20 din Decizia nr. 296 din 11 mai 2016 ).

16.

În continuare, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale. Împrejurarea că instanța competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăși să se pronunțe cu privire la cererile și excepțiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară și care au fost soluționate în această procedură (atât pe fond, cât și/sau în contestație) nu afectează dreptul părților la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Instanța competentă să se pronunțe asupra judecății pe fond a cauzei are plenitudinea de jurisdicție să statueze cu privire la temeinicia acuzației în materie penală, deoarece, potrivit

art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală , probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți, deși nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților sau pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispozițiile

art. 383 alin. (4)

din același cod, care obligă instanța să o pună în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță. Faptul că instanța de judecată va ține seama la judecarea cauzei de o astfel de probă implică filtrarea ei în raport cu exigențele procedural penale referitoare la aprecierea probelor care, potrivit

art. 103 din Codul de procedură penală , nu au o valoare dinainte stabilită și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, condamnarea putând fi dispusă numai atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă ( paragrafele 21

și

22

din

Decizia nr. 296 din 11 mai 2016 ).

17.

În fine, Curtea a mai observat că, în urma pronunțării

Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, procedura în cadrul camerei preliminare se desfășoară în cadrul unor dezbateri orale și contradictorii. Aceasta presupune că în procedura de cameră preliminară se pot administra probe pentru a se face dovada că anumite probe din rechizitoriu sunt obținute nelegal sau neloial. Dacă s-ar aprecia în mod contrar s-ar ajunge la situația în care dreptul la o procedură orală și contradictorie ar fi un drept formal a cărui exercitare nu s-ar bucura de efectivitate ( paragraful 24

din

Decizia nr. 296 din 11 mai 2016 ).

18.

În același sens sunt și

Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015,

Decizia nr. 636 din 13 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 7 decembrie 2015, Decizia

nr. 784 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 10 februarie 2016,

Decizia nr. 901 din 17 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 14 martie 2016,

Decizia nr. 80 din 23 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016,

Decizia nr. 380 din 7 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 13 iulie 2016,

Decizia nr. 778 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 3 mai 2017, și

Decizia nr. 136 din 14 martie 2017* ), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunțării prezentei decizii.

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 11 iulie 2017.

19.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

20.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dorel Pușcov în Dosarul nr. 2.900/108/2015 al Tribunalului Arad - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală

cu privire la soluția legislativă potrivit căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, precum și dispozițiile

art. 346 alin. (7)

din același cod sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 iunie 2017.