Decizia nr. 380/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Afrodita Laura Tutunaru

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3), art. 76 și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nicolae Petru Ioțcu în Dosarul nr. 6.310/30/2015 al Tribunalului Timiș - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.547D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Astfel, în ce privește dispozițiile art. 3 alin. (3) și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, face trimitere la

deciziile Curții Constituționale nr. 552 din 16 iulie 2015

și nr. 636 din 13 octombrie 2015, care își păstrează valabilitatea și în cauza de față. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 76 din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 1.163 din 11 decembrie 2007

prin care s-a reținut că instituția desemnării altei instanțe nu are caracterul unei judecăți - pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluționează fondul cauzei -, ci al unui incident în administrarea justiției, inerent bunei funcționări a sistemului judiciar.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 19 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.310/30/2015, Tribunalul Timiș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3), art. 76 și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nicolae Petru Ioțcu în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară de verificare, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificare a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 3 alin. (3) și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11), art. 124 alin. (2) și (3), art. 126 alin. (2), art. 142 alin. (1), precum și dispozițiile art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece permit judecătorului care a exercitat anterior atribuții specifice de verificare a legalității urmăririi penale și a actului de trimitere în judecată să soluționeze ulterior fondul cauzei.

6. De asemenea, prevederile art. 76 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 124 alin. (2) și art. 142 alin. (1), precum și dispozițiile art. 6 paragrafele 1 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece procedura de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei în primă instanță se realizează în camera de consiliu, fără citarea părților, dar pe baza susținerilor procurorului. Astfel se încalcă principiul egalității de arme între acuzare și apărare, întrucât nu se justifică crearea ab initio pentru procuror a unei poziții privilegiate în cadrul procedurilor care să plaseze părțile într-un net dezavantaj. Se mai arată că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (a se vedea

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014

și

Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 ), prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie respectate și atunci când se reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea pe fond a cauzei.

7. În condițiile în care procedura desemnării unei alte instanțe pentru soluționarea fondului cauzei este un remediu procesual similar strămutării prin scopul urmărit, cu ocazia soluționării acesteia părțile ar trebui să beneficieze de toate garanțiile procesuale conferite de procedura cererii de strămutare.

8. Așa fiind, în condițiile în care legea nu prevede obligativitatea citării părților și posibilitatea participării acestora la soluționarea procedurii în condiții de contradictorialitate, se produce o perturbare serioasă la nivelul tuturor garanțiilor dreptului la un proces echitabil, atât de necesare unui proces penal în lumina exigențelor europene și constituționale.

9. Faptul că procedura este una adiacentă fazei de urmărire penală nu produce o atenuare a caracterului său inechitabil din moment ce efectele pe care le produce sunt acelea specifice unei veritabile "strămutări" dispuse mai înainte de sesizarea instanței prin rechizitoriu.

10. Tribunalul Timiș - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

11. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

12. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, deoarece nu a fost motivată. De asemenea, în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 76 din Codul de procedură penală, Guvernul arată că, în esență, se critică faptul că procedura se desfășoară în camera de consiliu, fără citarea părților. Așadar, obiectul excepției îl constituie numai alin. (4) al art. 76 din Codul de procedură penală, cu privire la care se arată că procedura are ca scop tocmai asigurarea caracterului echitabil al procesului în faza de judecată, constituind mijlocul prin care sunt înlăturate anumite situații care ar impieta asupra activității de judecată sau ar afecta imparțialitatea judecătorilor. De asemenea, întrucât instanța este chemată să se pronunțe asupra unor chestiuni ce țin de buna administrare a justiției, Guvernul apreciază că procedura în discuție excedează domeniului de aplicare al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așa fiind, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 76 din Codul de procedură penală este neîntemeiată.

13. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, sens în care, cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale (a se vedea

Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014 ,

Decizia nr. 353 din 7 mai 2015

și

Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015 ).

14. În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 76 din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului arată că și aceasta este neîntemeiată. Astfel, instituția desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei nu are caracterul unei judecăți, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluționează fondul cauzei, ci un incident în administrarea justiției, inerent bunei funcționări a sistemului judiciar.

15. Ținând seama de natura instituției, ca și de imperativul celerității procesului penal, nu se poate susține că textul de lege este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la un proces echitabil. Totodată, nu se aduce atingere principiului contradictorialității și al egalității de arme care îngăduia să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea și combaterea susținerilor făcute de fiecare și să își exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului. Atât inculpatul, cât și celelalte părți își pot exercita drepturile procesuale în fața instanței competente astfel desemnate, precum și dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care se va soluționa cauza, prin aceasta înțelegându-se chiar posibilitatea de a formula, în temeiul art. 72 alin. (1) din Codul de procedură penală, o cerere de strămutare.

16. Faptul că numai procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanței competente să hotărască asupra desemnării altei instanțe în cazul emiterii actului de inculpare își găsește justificare în rolul constituțional al acestuia, așa cum este prevăzut de art. 131 alin. (1) din Constituție, sens în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei juste soluționări a acesteia, prin aceasta înțelegându-se și înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare.

17. De asemenea, faptul că verificările prevăzute de textul de lege criticat se realizează în camera de consiliu, fără citarea părților, este în deplină concordanță cu art. 127 din Constituție și nu aduc atingere în niciun mod dispozițiilor constituționale invocate. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în același sens, statuând că art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu se aplică în materie, deoarece procedura de desemnare a unei alte instanțe vizează doar aspecte de competență și nu are ca obiect judecarea cererilor cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil sau legate de o acuzație penală (a se vedea Hotărârea din 18 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Puelinckx împotriva Belgiei).

18. În plus, accesul la justiție înseamnă accesul la instanțele de judecată, în componența cărora, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, intră numai judecători independenți, înzestrate, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, cu competența și cu procedurile stabilite de lege, iar pe de altă parte, este impropriu să se afirme lipsa de acces la justiție chiar în cadrul unui proces judiciar. De altfel, legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei instanțe în faza de urmărire penală tocmai în virtutea dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Cu privire la invocarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Constituție, Avocatul Poporului apreciază că nu au incidență în cauză.

19. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

20. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

21. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3 alin. (3) cu denumirea marginală Separarea funcțiilor judiciare, art. 76 cu denumirea marginală Desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei și art. 346 alin. (7) cu denumirea marginală Soluțiile, toate din Codul de procedură penală. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au fost modificate prin

art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Cu toate acestea, ținând seama de rațiunile avute în vedere de

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora "sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunța asupra prevederilor art. 3 alin. (3) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 . Dispozițiile legale criticate au următorul conținut:

- Art. 3 alin. (3): "(3) În desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată.";

- Art. 76: "(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(2) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curții de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(3) Dispozițiile art. 71 se aplică în mod corespunzător.

(4) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.

(5) Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii și desemnarea unei instanțe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

(6) Încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea nu este supusă niciunei căi de atac.

(7) În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei formulate, în aceeași cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.";

- Art. 346 alin. (7): "(7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză."

22. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la statul de drept, art. 11 alin. (1) și (2) referitor la dreptul internațional și cel intern, art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, art. 124 alin. (2) și (3) referitor la înfăptuirea justiției, art. 126 alin. (2) referitor la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, art. 142 alin. (1) referitor la Curtea Constituțională, precum și dispozițiile art. 6 paragrafele 1-3 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

23. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că asupra unor critici similare s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 901 din 17 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 14 martie 2016. Cu acel prilej s-a statuat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală comportă două etape procesuale. Astfel, una are în vedere exercitarea funcției judiciare de verificare a legalității netrimiterii în judecată, iar cealaltă are în vedere exercitarea funcției judiciare de verificare a legalității trimiterii în judecată.

24. Astfel, teza referitoare la verificarea legalității netrimiterii în judecată nu are legătură cu soluționarea cauzei, care, așa cum s-a arătat, vizează procedura consacrată de art. 349 și următoarele din Codul de procedură penală, rechizitoriul fiind deja întocmit. Așa fiind, ținând seama de exigențele

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești cu privire la texte legale care au legătură cu soluționarea cauzei, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, este inadmisibilă, deoarece dispozițiile legale criticate fac trimitere la procedura de soluționare a plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată reglementată de art. 340-341 din Codul de procedură penală, prevederi care nu au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost invocată.

25. Cu privire la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunțe asupra verificărilor, după trimiterea în judecată, de a exercita și funcția de judecată, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 19, prilej cu care a statuat că o astfel de competență nu este de natură a afecta dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunțe și pe fondul cauzei. De altfel, o soluție contrară celei criticate de autorul excepției ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței, paragraful 45).

26. De asemenea, prin

Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragrafele 19, 20, Curtea a statuat că soluția legislativă cuprinsă în art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, conform căreia funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată, este constituțională, prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală nefiind altceva decât o aplicație a acestora.

27. În consecință, ținând seama de jurisprudența mai sus arătată, Curtea a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza întâi și teza a doua, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, și art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.

28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

29. În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 76 din Codul de procedură penală, Curtea constată că este neîntemeiată. Astfel, potrivit art. 76 din Codul de procedură penală, procurorul care efectuează supravegherea sau urmărirea penală poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel să desemneze o altă curte de apel sau un alt tribunal ori judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță să fie sesizată în cazul în care va emite rechizitoriul. Cererea se judecă în camera de consiliu. Instituția desemnării altei instanțe pentru judecarea cauzei nu este nouă, ea existând și în Codul de procedură penală din 1968, în art. 61^1, și a fost introdusă prin

art. I pct. 35 din Legea nr. 356/2006

pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. Analizând procedura legislativă, instituția desemnării altei instanței a fost introdusă printr-un amendament adoptat de Comisia juridică, de disciplină și imunități din cadrul Camerei Deputaților, motivat astfel: "Pentru a se evita sesizarea unei instanțe cu privire la care se va formula o cerere de strămutare, se prevede posibilitatea ca Înalta Curte de Casație și Justiție să desemneze, înainte de sesizarea instanței în privința căreia va constata că există motive de strămutare, o altă instanță egală în grad cu aceasta în vederea judecării cauzei penale."

30. Prin urmare, având în vedere rațiunea reglementării, ea urmărește, dimpotrivă, respectarea în cadrul procesului penal a dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, având caracter dirimant cu privire la tergiversarea cauzei prin strămutarea ei ulterioară în cazul întocmirii rechizitoriului.

31. Examinând criticile formulate, Curtea constată că acestea au fost invocate și în privința reglementării anterioare. Astfel, prin

Decizia nr. 1.163 din 11 decembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008, Curtea a reținut că instituția desemnării altei instanțe, ca și cea a declinării de competență, nu are caracterul unei judecăți - pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluționează fondul cauzei -, ci al unui incident în administrarea justiției, inerent bunei funcționări a sistemului judiciar. Ținând seama de natura instituției, ca și de imperativul celerității procesului penal, nu se poate reține că textul de lege este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la apărare și la un proces echitabil. Atât inculpatul, cât și celelalte părți își pot exercita drepturile procesuale în fața instanței competente astfel desemnate, precum și dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care se va soluționa cauza, prin aceasta înțelegându-se chiar posibilitatea de a formula o cerere de strămutare. Faptul că numai procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanței supreme competente să hotărască asupra desemnării altei instanțe în cazul emiterii actului de inculpare își găsește justificarea în rolul constituțional al acestuia, așa cum este prevăzut de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor", sens în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei juste soluționări a cauzei, prin aceasta înțelegându-se și înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare. De asemenea, faptul că verificările prevăzute de textul de lege criticat se realizează în camera de consiliu, fără citarea părților, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora "Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege", și nu aduce atingere, în niciun mod, dispozițiilor constituționale invocate. De altfel, și Curtea de la Strasbourg a decis în același sens, statuând că art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu se aplică în materie, deoarece procedura de desemnare a unei alte instanțe vizează doar aspecte de competență și nu are ca obiect judecarea cererilor cu privire la drepturile și obligațiile cu caracter civil sau legate de o acuzație penală (Hotărârea din 18 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Puelinckx contra Belgiei). În ce privește susținerea referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece accesul la justiție înseamnă accesul la instanțele de judecată - în componența cărora, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție, intră numai judecători independenți - înzestrate, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, cu competența și cu procedurile stabilite prin lege, iar pe de altă parte, este impropriu să se afirme lipsa de acces la justiție chiar în cadrul desfășurării unui proces judiciar. De altfel, legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei instanțe în faza de urmărire penală tocmai în virtutea dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

32. În același sens sunt și

Decizia nr. 1.095 din 15 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 25 noiembrie 2008,

Decizia nr. 349 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010, și

Decizia nr. 422 din 7 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 8 iunie 2011.

33. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, excepție ridicată de Nicolae Petru Ioțcu în Dosarul nr. 6.310/30/2015 al Tribunalului Timiș - Secția penală.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 3 alin. (3) teza întâi și teza a doua din Codul de procedură penală, în privința soluției legislative conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, art. 346 alin. (7) și art. 76 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Timiș - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 7 iunie 2016.