Decizia nr. 497/2017

Articolul 159

alin. (5)

și

(6) din Legea nr. 207/2015 : „(5) Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepția cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul. (6) Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (5), sunt nule de drept.“;

–

Articolul 4

alin. (4) din Legea nr. 554/2004 : „(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege.“

17.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

în componenta privind calitatea legii,

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul părților la un proces echitabil,

art. 44

privind dreptul de proprietate privată,

art. 124 alin. (3)

potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și ale

art. 126 alin. (6)

referitor la garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ, precum și prevederile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol

adițional la

Convenția

pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale.

18.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că soluția legislativă cuprinsă la

art. 159 alin. (5) ș i

(6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

s-a regăsit și în vechea reglementare, respectiv la

art. 113 alin. (4)

și

(5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, prevederi care au fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea pronunțându-se prin mai multe decizii, spre exemplu,

Decizia nr. 1.021 din 14 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011,

Decizia nr. 47 din 12 februarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 10 aprilie 2013, și

Decizia nr. 523 din 5 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 12 ianuarie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

19.

Dispozițiile

art. 159 alin. (5) ș i

(6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

fac parte din

titlul VII

- Colectarea creanțelor fiscale - iar, în sensul acestui titlu, colectarea creanțelor fiscale reprezintă totalitatea activităților care au ca scop stingerea creanțelor fiscale [ art. 152 alin. (1) ]. În scopul exercitării activității de colectare a creanțelor fiscale, organul fiscal organizează, pentru fiecare contribuabil/plătitor, evidența creanțelor fiscale și modul de stingere a acestora. Evidența se organizează pe baza titlurilor de creanță fiscală și a actelor referitoare la stingerea creanțelor fiscale. Contribuabilul/Plătitorul are acces la informațiile din evidența creanțelor fiscale, la cererea acestuia, adresată organului fiscal competent [ art. 153 alin. (1)

și

(2)] . Creanțe fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de

Codul fiscal

sau de alte legi care le reglementează [ art. 154 alin. (1) ], existând și alte prevederi speciale privind scadența și declararea creanțelor fiscale, precum și termenele de plată și care sunt cuprinse, spre exemplu, la

art. 155

și

art. 156 din prezentul Cod de procedură fiscală . Astfel, obligațiile fiscale pentru care s-a împlinit scadența sau termenul de plată, precum și diferențele de obligații fiscale principale și accesorii stabilite prin decizie de impunere, chiar dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut de lege, sunt considerate obligații fiscale restante potrivit

art. 157 din Codul de procedură fiscală .

20.

În acest context, Curtea observă că, în virtutea

art. 56 alin. (1) din Constituție

cu privire la obligația cetățenilor de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice, precum și a preocupării statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să își execute obligațiile fiscale, legiuitorul a instituit mai multe măsuri legale. Astfel, spre exemplu, prin dispozițiile criticate în prezenta cauză, respectiv

art. 159 alin. (5) ș i

(6) din Legea nr. 207/2015 , legiuitorul a prevăzut că, pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepția cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul. Actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport sunt nule de drept dacă nu sunt respectate cerințele referitoare la certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

21.

Referitor la certificatul de atestare fiscală, Curtea constată că, potrivit

Codului de procedură fiscală [art. 158

și

art. 159],

acesta poate fi „certificat de atestare fiscală emis de organul fiscal central“ și „certificat de atestare fiscală emis de organul fiscal local“, iar acesta din urmă, care face obiectul discuției în prezenta cauză, se emite de organul fiscal local, la solicitarea contribuabilului/plătitorului, la solicitarea autorităților publice, în cazurile și în condițiile prevăzute de reglementările legale în vigoare, precum și la solicitarea notarului public, conform delegării date de către contribuabil. Astfel, certificatul de atestare fiscală se eliberează pe baza datelor cuprinse în evidența creanțelor fiscale a organului fiscal local și cuprinde obligațiile fiscale restante și, după caz, obligațiile fiscale scadente până în prima zi a lunii următoare depunerii cererii, precum și alte creanțe bugetare individualizate în titluri executorii emise potrivit legii și existente în evidența organului fiscal local în vederea recuperării, potrivit

art. 159 alin. (1)

și

(2)

din același cod.

22.

În aplicarea prevederilor legale mai sus menționate, a fost emis

Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3.654/2015

privind aprobarea procedurii de eliberare a certificatului de atestare fiscală, a certificatului de obligații bugetare, precum și a modelului și conținutului acestora, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din data de 23 decembrie 2015, prin care este detaliată întreaga procedură de eliberare a acestor certificate de atestare fiscală.

23.

Mai mult, spre exemplu, potrivit prevederilor

art. 228 alin. (1)

și

(2) din Regulamentul

de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin

Ordinul ministrului justiției nr. 2.333/C/2013 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 1 august 2013, cu modificările și completările ulterioare, în vederea autentificării actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale imobiliare, notarul public este obligat să verifice situația juridică a bunului imobil, sarcinile bunului. În aplicarea acestor prevederi, notarul public va solicita părților prezentarea titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului și, după caz, va obține în numele și pe cheltuiala acestuia certificatul de sarcini sau extrasul de carte funciară de autentificare. Notarul public va putea obține, în numele și pe cheltuiala părților, certificatul de atestare fiscală, precum și documentația cerută de alte legi speciale.

24.

De asemenea, în ceea ce privește procedura înmatriculării, înregistrării sau radierii autovehiculelor, în aplicarea dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002

privind circulația pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/2003

privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 28 iunie 2003, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 604/2003,

cu modificările și completările ulterioare, a fost emis

Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 1.501/2006

privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 21 noiembrie 2006, cu modificările și completările ulterioare. La

art. 8

din acest ordin (modificat și completat prin

Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 58/2017

pentru modificarea și completarea unor acte normative privind proceduri referitoare la înmatricularea vehiculelor și permisul de conducere, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 de 12 iunie 2017), se prevede și procedura privind transcrierea transmiterii dreptului de proprietate asupra unui vehicul, care se efectuează, printre altele, în baza unor documente: cererea noului proprietar, al cărei model este prevăzut în anexă (…); fișa de înmatriculare a vehiculului, al cărei model este stabilit conform reglementărilor legale, semnată de fostul și noul proprietar, vizată de organele fiscale competente ale autorităților administrației publice locale. În cazul fostului proprietar al vehiculului se poate depune certificatul de atestare fiscală emis de autoritățile administrației publice locale, situație în care nu mai este necesară depunerea fișei de înmatriculare; cartea de identitate a vehiculului, în original și în copie; documentul care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra autovehiculului sau remorcii, în forma prevăzută de lege la data dobândirii dreptului de proprietate, în original și în copie; copia documentului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de circulație, în termenul de valabilitate a acesteia; certificatul de înmatriculare al fostului proprietar, în care acesta a înscris transmiterea dreptului de proprietate etc. Transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculului se comunică în termen de 30 de zile, de către autoritatea care a efectuat-o, organului fiscal competent al autorității administrației publice locale.

25.

Ca atare, pentru a se da eficiență prevederilor constituționale cu privire la contribuții financiare, coroborate cu cele ale Codului de procedură fiscală, în virtutea prevederilor constituționale care dau posibilitatea reglementării prin acte de nivel infra legal, au fost adoptate diverse acte normative care să precizeze, chiar în detaliu, unele aspecte referitoare la modul în care pot fi interpretate și aplicate prevederile legale criticate în cauza de față, în mod special cu privire la certificatul de atestare fiscală.

26.

Așadar, prin

art. 159 alin. (5) ș i

(6) din Legea nr. 207/2015 , legiuitorul a stabilit o condiție, cu caracter general, ce trebuie îndeplinită la înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, respectiv prezentarea certificatului de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Astfel, actele încheiate în acest sens, cu nerespectarea acestei condiții, sunt nule de drept, iar actele normative infralegale exemplificate mai sus expun, în concret, situațiile cu privire la utilizarea/prezentarea certificatului de atestare fiscală.

27.

Curtea reține că sancțiunea nulității actului juridic intervine pentru nerespectarea condițiilor de validitate de fond sau de formă la momentul încheierii acestuia, potrivit

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată . Prin urmare, certificatul de atestare fiscală trebuie să existe și să fie prezentat la momentul încheierii actului juridic privind înstrăinarea dreptului de proprietate asupra bunurilor menționate în prevederile

art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 , în locul unde, potrivit legii, se încheie acesta.

28.

Față de cele prezentate, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 159 alin. (5) ș i alin.

(6) din Legea nr. 207/2015 , în raport cu

art. 1 alin. (5) din Constituție , Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece textele criticate îndeplinesc condițiile de calitate legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu prin

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-19 și 26-27, respectiv cerințele de previzibilitate, claritate, precizie și accesibilitate, specifice standardului calității legii, precum și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a fost avută în vedere de instanța de contencios constituțional la pronunțarea deciziilor în această materie.

29.

Ca atare, dispozițiile criticate reglementează, în mod clar și precis, conduita pe care trebuie să o urmeze părțile aflate în ipoteza normei legale, fiind accesibile, întrucât au fost aduse la cunoștință publică prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar între normele legale și cele infralegale există atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice, precum și reprezentarea consecințelor nerespectării acestor prevederi legale.

30.

Astfel cum reiese chiar din

art. 3 alin. (1)

coroborat cu

art. 2 alin (1) din Legea nr. 207/2015 , potrivit cărora

codul de procedură fiscală

constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel, prevederile acestui cod constituie cadrul general în materie, iar un text de lege nu trebuie interpretat în mod singular, ci trebuie avută în vedere întreaga legislație care guvernează un anumit domeniu și conexiunile existente între acesta și situațiile speciale sau particulare de aplicare a acestuia, reglementate atât prin prevederi legale de rang primar, cât și prin normele de aplicare a acestora, astfel că normele criticate sunt în consonanță și cu prevederile

Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

31.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale ale

art. 44

privind dreptul de proprietate privată, Curtea, în jurisprudența sa, spre exemplu

Decizia nr. 523 din 5 iulie 2016 , precitată, paragraful 23, a reținut că, întrucât chiar textul constituțional referitor la garantarea dreptului de proprietate statornicește că limitele și conținutul acestuia sunt stabilite prin lege, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții, care, dacă nu sunt respectate, fac ca valorificarea respectivului drept să nu mai fie posibilă. Astfel, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, exigențele impuse de textul de lege criticat dau expresie ordinii de drept, precum și drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire în egală măsură.

32.

Curtea a statuat, cu valoare de principiu, spre exemplu prin

Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, că impunerea unei astfel de obligații prevăzute de dispozițiile criticate este motivată de necesitatea creării unui climat de stabilitate și securitate juridică, precum și de preocuparea statului de a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să își execute obligațiile fiscale, indiferent de natura și cuantumul lor. O asemenea măsură este expresia obligației pozitive a statului de a asigura ritmicitatea și certitudinea alimentării bugetului general consolidat. Prin urmare, faptul că legiuitorul a condiționat înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport de stingerea tuturor creanțelor fiscale ale titularului dreptului de proprietate nu echivalează cu instituirea unei incapacități de a vinde bunul în cauză, ci, din contră, o asemenea condiționare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligații legale și constituționale a persoanelor fizice sau juridice, și anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale. Așa fiind, Curtea a constatat că dispozițiile de lege care instituie obligativitatea dobândirii certificatului de atestare fiscală drept condiție pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport sunt constituționale.

33.

Considerente reținute de Curtea Constituțională în deciziile precitate sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește dispozițiile

art. 159 alin. (5) ș i alin.

(6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală .

34.

Mai mult, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al cumpărătorului, Curtea constată că, în virtutea prevederilor criticate, în lipsa certificatului de atestare fiscală, proprietatea nu poate fi vândută, iar, pentru potențialul cumpărător, nu se poate reține încălcarea dreptului de proprietate, câtă vreme acesta nu a fost transferat, mai ales că eventualul act de înstrăinare a dreptului de proprietate asupra bunurilor respective, încheiat cu nerespectarea prevederilor criticate, este nul de drept.

35.

Față de cele prezentate, Curtea nu poate reține încălcarea prevederilor

art. 44 din Constituție

și ale

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol

adițional la

Convenția

pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, mai ales că aceste din urmă dispoziții convenționale privind protecția proprietății sunt strâns legate de dreptul statelor de a adopta legile necesare pentru a asigura plata impozitelor, contribuțiilor sau a amenzilor [a se vedea

art. 1 alin. (2) din Primul Protocol

adițional la Convenție].

36.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , Curtea observă că prin

Decizia nr. 267 din 7 mai 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014, a statuat că, în noua concepție a

Legii nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, se face o distincție între actele administrative cu caracter individual și cele cu caracter normativ. De asemenea, Curtea a reținut că, în privința actelor administrative cu caracter normativ, controlul judecătoresc se declanșează numai pe calea acțiunii directe în anulare întemeiate pe

Legea nr. 554/2004,

competența de soluționare aparținând secțiilor de contencios administrativ de la nivelul tribunalului, curții de apel sau instanței supreme. Datorită efectelor lor juridice normative, aceste categorii de acte beneficiază de un regim juridic diferit sub aspectul controlului de legalitate. Prin excluderea actelor administrative cu caracter normativ din sfera de control, pe calea excepției de nelegalitate, se urmărește un scop legitim, respectiv asigurarea securității raporturilor juridice și respectarea competenței instanțelor specializate. De asemenea, admiterea acțiunii în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte juridice erga omnes, spre deosebire de excepția de nelegalitate care produce efecte inter partes. Astfel, admiterea unei excepții de nelegalitate produce efecte doar între părțile litigiului, actul administrativ producându-și în continuare efectele față de terți, pe când admiterea unei acțiuni în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte erga omnes, profitând tuturor subiectelor de drept.

37.

Totodată, Curtea observă că prevederile

art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

sunt, pe de o parte, o transpunere la nivel infraconstituțional a prevederilor

art. 126 alin. (6) din Constituție , potrivit căruia controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția actelor prevăzute de textul constituțional menționat mai sus, iar, pe de altă parte, acestea sunt norme de procedură, iar, conform

art. 126 alin. (2) din Constituție , procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, stabilirea unor reguli speciale de procedură, precum și a modalităților de exercitare a drepturilor procesuale fiind realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale. În acest sens, potrivit jurisprudenței instanței de contencios constituțional, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, principiul accesului liber la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 206 din 4 mai 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 26 mai 2004, și

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Mai mult, asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune, în esență, egalitatea mijloacelor în ceea ce privește părțile, respectiv toate părțile procesului să aibă dreptul de a formula cereri, de a propune și de a administra probe și de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a litigiului, cu respectarea dreptului la apărare, prevăzut de

art. 24 din Constituție

(a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, 1027 din 8 noiembrie 2004).

38.

Cu privire la principiul independenței judecătorului, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu prin

Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea a reținut că acesta prezintă două aspecte, și anume independența funcțională și independența personală. Independența funcțională presupune, pe de-o parte, ca organele care judecă să nu aparțină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, ca instanțele judecătorești să fie independente, să nu fie supuse ingerințelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justițiabililor. Independența personală vizează statutul care trebuie să i se asigure prin lege judecătorului. În principal, criteriile de apreciere a independenței personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata numirii; inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului judecătorilor prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor și a dreptului de a forma organizații profesionale, menite să apere interesele lor profesionale; incompatibilitățile; interdicțiile; pregătirea continuă; motivarea hotărârilor; răspunderea judecătorilor. Astfel, există mai mulți factori care concură în același timp și în proporții diferite la realizarea independenței justiției și a magistraților și niciunul dintre aceștia nu trebuie nici nesocotit, nici absolutizat. Astfel, prin aplicarea unor norme legale de nivel infraconstituțional sau infralegal, care se bucură de prezumția de legalitate până la o eventuală admitere a unei acțiuni în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, judecătorului ordinar, îndrituit cu soluționarea litigiului dedus judecății, nu îi este afectată independența.

39.

Însă, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , astfel cum este formulată în prezenta cauză, din analiza motivării acesteia se deduce că se solicită, în concret, Curții Constituționale să interpreteze prevederile criticate într-un mod care ar conduce la completarea acestora în sensul de a „se recunoaște posibilitatea instanței care judecă procesul să sesizeze instanța de contencios administrativ competentă cu soluționarea excepției de nelegalitate a actului respectiv, atunci când are dubii cu privire la legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ aplicabil într-o cauză“.

40.

Față de cele prezentate, Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, instanța de contencios constituțional nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv și nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor deja instituite (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 819 din 24 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 11 februarie 2016, paragraful 16), astfel că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

este inadmisibilă.

41.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța de judecată, în Dosarul nr. 167/32/2016 al Judecătoriei Bacău - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. 159 alin. (5)

și

alin. (6) din Legea nr. 207/2015

privind Codul de procedură fiscală sunt constituționale

2.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

excepție ridicată, din oficiu, de aceeași instanță de judecată, în același dosar.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 iulie 2017.