Decizia nr. 310/2018

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Benke Károly

- magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (7)

și

(9) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Constantin Brânzan în Dosarul nr. 1.861/2/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 694D/2017.

2.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, domnul avocat Corneliu-Liviu Popescu din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, precum și partea Stere Learciu, personal și asistat de domnul avocat Valentin Constantinof din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Se constată lipsa părții Consiliul Superior al Magistraturii. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Astfel, se susține că dispozițiile

art. 29 alin. (7)

și

(9) din Legea nr. 317/2004

sunt neconstituționale sub două aspecte: lipsa de claritate și încălcarea accesului la justiție și a dreptului la o cale de atac. În acest sens arată că dispozițiile

Legii nr. 317/2004

prevăd că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii care vizează drepturile și cariera magistraților, altele decât cele pronunțate în materie disciplinară, pot fi atacate cu contestație la Înalta Curte de Casație și Justiție. Însă,

Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede că aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, două legi stabilesc două căi de atac diferite, recurs și contestație, pentru același tip de hotărâri, ceea ce înseamnă că dispozițiile de lege criticate sunt neclare, deoarece persoana interesată nu știe ce cale să aleagă pentru a ajunge în justiție. Pe de altă parte, dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 317/2004

nu prevăd dacă această contestație este o cale de atac, dacă aceasta este devolutivă, dacă privește și aspecte de fapt sau doar de drept sau ce soluții poate pronunța instanța. Susține că, în cazul judecării acestei contestații, nu se pot aplica nici regulile de la apel, nici regulile de la recurs. Legiuitorul nu detaliază aspectele cu privire la judecarea contestației și, câtă vreme norma de lege este neclară, accesul la justiție nu este unul real, ci doar iluzoriu. Totodată, susține că dispozițiile de lege criticate încalcă și

art. 129 din Constituție , deoarece prevăd că hotărârea pronunțată în contestație este definitivă. Astfel, deși se numește contestație, aceasta nu este o cale de atac, ci un mod de sesizare pentru prima dată a instanței judecătorești. Or,

art. 129 din Constituție

prevede dreptul de a avea o cale de atac „în condițiile legii“, iar Curtea Constituțională a stabilit, în jurisprudența sa, că aceasta nu înseamnă dreptul legiuitorului de a suprima orice cale de atac. În final, invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 500 din 15 mai 2012

și

nr. 967 din 20 noiembrie 2012

și susține că, atunci când este vorba despre drepturile și cariera judecătorilor, ar fi absurd să nu existe nicio cale de atac împotriva hotărârii judecătorești.

4.

Reprezentantul părții Stere Learciu solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens se arată că nu pot fi primite criticile de neconstituționalitate formulate din perspectiva comparării regimului juridic al contestației cu cel al recursului reglementat de

art. 65^1 din Legea nr. 303/2004 , din moment ce instanța de trimitere a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate vizând acest din urmă text legal, care nu face, așadar, obiectul controlului de constituționalitate. Susține că dispozițiile criticate reglementează o cale de atac cu caracter devolutiv în care sunt administrate probe, realizându-se o judecată reală a acestora în fața instanței judecătorești. Totodată, legiuitorul are îndreptățirea constituțională de a reglementa un singur grad de jurisdicție în considerarea obiectului de reglementare a dispozițiilor legale criticate, această opțiune a sa fiind limitată numai atunci când în cauză se pune problema unei acuzații în materie penală în sensul

Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

5.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la accesul liber la justiție și la existența dublului grad de jurisdicție doar în materie penală.

6.

Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepției susține că este adevărat că în

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale s-a recunoscut dreptul la dublu grad de jurisdicție doar în materie penală, însă, aceeași

Convenție

menționează principiul subsidiarității. Standardul stabilit de

Convenție

este unul minimal, iar legislația națională poate stabili condiții mai favorabile de acces la căi de atac. Or,

Constituția României , prin

art. 129 , nu limitează dreptul la căi de atac doar la materia penală, fiind astfel o reglementare mai favorabilă, iar aceasta nu înseamnă că trebuie să se reducă standardul constituțional la cel internațional.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7.

Prin Decizia nr. 3.087 din 9 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1.861/2/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 29 alin. (7)

și

(9) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Constantin Brânzan într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de anulare a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 653 din 22 iunie 2015, prin care s-a acordat unui judecător avizul anual pentru menținerea în funcția

respectivă, după împlinirea vârstei de 65 de ani, și de obligare a Consiliului Superior al Magistraturii la emiterea unei hotărâri de eliberare din funcție a respectivului judecător.

8.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că

art. 29 alin. (7)

și

(9) din Legea nr. 317/2004

sunt extrem de sumare cu privire la modul de judecare și puterile instanței atunci când aceasta este învestită cu judecarea contestației. Astfel, accesul la justiție este unul teoretic și iluzoriu, nefiind asigurat un drept real și efectiv la o instanță având plenitudine de jurisdicție.

9.

De asemenea, este încălcat dreptul la exercitarea măcar a unei căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești date în soluționarea contestației, contrar

art. 129 din Constituție . Prin această normă constituțională, legiuitorul a fost împuternicit să stabilească numărul căilor de atac, termenele și condițiile de exercitare a acestora, instanțele competente să le judece, dar nu să decidă dacă există sau nu o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești de primă instanță. Ar fi lipsit de orice conținut dreptul constituțional la exercitarea căilor de atac dacă s-ar permite legiuitorului să decidă că o hotărâre judecătorească de primă instanță nu poate fi atacată cu nicio cale de atac. Legiuitorul nu poate suprima absolut orice cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești de primă instanță. În acest sens sunt invocate

deciziile Curții Constituționale nr. 500 din 15 mai 2012

și

nr. 967 din 20 noiembrie 2012 .

10.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 160 din 24 martie 2016 .

11.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

12.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Faptul că dispozițiile legale criticate instituie o anume cale de atac sau anumite reguli de competență nu semnifică încălcarea normelor constituționale invocate, legiuitorul putând adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situații, în mod egal, pentru toți cei interesați în exercitarea acelorași categorii de drepturi sau îndeplinirea acelorași categorii de obligații; în acest sens, este invocat

art. 126 alin. (2) din Constituție . Se susține că dispozițiile legale criticate nu exclud existența unui control judecătoresc de contencios deplin asupra actelor administrative, instanța având competența de a examina toate chestiunile de drept și de fapt pertinente litigiului cu care este sesizată, în baza competenței generale de verificare a legalității oricărui act administrativ, cu excepțiile prevăzute de lege, neputându-se reține, astfel, încălcarea

art. 1 alin. (5)

sau

art. 21 din Constituție .

13.

Cu privire la dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească, se arată că acesta nu reiese, cu excepția cauzelor penale, nici explicit și nici implicit din prevederile

Constituției . Conceptul de proces echitabil nu implică în mod necesar existența mai multor grade de jurisdicție, a unor căi de atac al hotărârilor judecătorești și nici posibilitatea exercitării acestor căi de atac. Este invocată

Decizia Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996 . Prin urmare, se concluzionează în sensul că dispozițiile legale criticate nu aduc atingere

art. 129 din Constituție , întrucât nicio prevedere a

Constituției

nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

14.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentanților autorului excepției de neconstituționalitate și a părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

15.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile

art. 29 alin. (7)

și

(9) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, potrivit cărora:

(7)

Hotărârile prevăzute la alin. (5) [Hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor - s.n.] pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestația se judecă în complet format din 3 judecători. […]

(9)

Hotărârea prin care se soluționează contestația prevăzută la alin. (7) este definitivă.

17.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (3)

și

(5)

privind statul de drept, respectiv calitatea legii,

art. 21 alin. (1)

și

(2)

privind accesul liber la justiție, astfel cum acesta se interpretează, potrivit

art. 20 din Constituție , și prin prisma dispozițiilor

art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și

art. 129

privind folosirea căilor de atac.

18.

Examinând admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că, referitor la dispozițiile

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii - potrivit cărora hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor pot fi atacate cu contestație la Secția de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție - criticile formulate nu vizează în mod concret conținutul normativ al textului criticat, ci faptul că nu sunt reglementate garanțiile unui proces echitabil în procedura de control judecătoresc asupra actelor administrative emise de către Consiliul Superior al Magistraturii. Cu privire la acest aspect, Curtea observă că textul criticat reglementează denumirea pe care o poartă acțiunea formulată împotriva hotărârii plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, expresie a controlului judecătoresc, a termenului în care se formulează, a instanței competente să judece acțiunea și a compunerii completului de judecată. Autorul excepției pretinde că textul ar fi trebuit să prevadă și garanții specifice dreptului la un proces echitabil. În realitate, aspectele învederate țin de completarea legii, în sensul că autorul dorește reglementarea într-un mod complet a modului de desfășurare a procedurii de soluționare a cererilor ce vizează cariera judecătorilor și procurorilor din fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, procedura de judecată se realizează potrivit și în conformitate cu Codul de procedură civilă. Prin urmare, cerința autorului excepției de neconstituționalitate de a se normativiza prin lege procedura în fața Consiliului Superior al Magistraturii și particularizarea procedurii civile pentru această tipologie de acțiune (contestație împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii) sunt chestiuni care țin de opțiunea

legiuitorului, Curtea Constituțională neputându-se substitui acestuia. În consecință, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii este inadmisibilă, având în vedere

art. 2 alin. (2)

și

(3) din Legea nr. 47/1992 .

19.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 , criticate din perspectiva faptului că nu reglementează un dublu grad de jurisdicție cu privire la hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că

art. 6 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici

art. 13 din Convenție , care se referă la dreptul la un „recurs efectiv“, nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, ci doar a posibilității de a se supune judecății unei instanțe naționale. Curtea a mai reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile

art. 21 din Legea fundamentală , nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea

Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, sau

Decizia nr. 160 din 24 martie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21).

20.

Accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispozițiile

art. 21 din Constituție . Aceste condiționări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta (a se vedea în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecință, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile

art. 126 alin. (2) din Constituție

(a se vedea în acest sens

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și

Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragraful 15).

21.

Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind, astfel, un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la

deciziile nr. 99 din 23 mai 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000,

nr. 230 din 16 noiembrie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000,

nr. 226 din 18 mai 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004,

nr. 572 din 3 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, sau

nr. 500 din 15 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012).

22.

De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în consonanță cu cea a Curții Constituționale (a se vedea

Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010,

Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18, sau

Decizia nr. 160 din 24 martie 2016 , paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) și că el poate fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție sau ordonanțele care impun depunerea unei cauțiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanței dreptului, să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z. și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93).

23.

Curtea a mai reținut că, prin reglementarea unei singure căi de atac - cea a contestației - împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, fără posibilitatea ca hotărârea instanței judecătorești privind soluționarea contestației să mai poată fi atacată, nu se încalcă

art. 21

și

art. 24 din Constituție , de vreme ce părțile beneficiază pe tot parcursul judecării contestației de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil și a dreptului la apărare. Referitor la aplicarea considerentelor reținute de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, și

Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, invocate de autorul excepției, prin care s-a constatat că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunțate în primă instanță aduce atingere

art. 129 din Constituție , raportat la dreptul de acces liber la justiție și la dreptul la apărare, reprezentând în același timp o încălcare a cerințelor unui proces echitabil, Curtea observă că aceste susțineri nu pot fi primite. Astfel, considerentele pe care s-au bazat soluțiile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate ce au format obiectul acestor două decizii nu sunt aplicabile și în prezenta cauză, deoarece acestea se referă la materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice, respectiv la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părțile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecății ( Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 martie 2017, paragrafele 22 și 23).

24.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudența Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

25.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Constantin Brânzan în Dosarul nr. 1.861/2/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituționale, în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 mai 2018.