Decizia nr. 256/2018

Articolul 20

Articolul 140

din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

- Executarea silită împotriva unei asocieri fără personalitate juridică: „Pentru executarea silită a creanțelor fiscale datorate de o asociere fără personalitate juridică, chiar dacă există un titlu executoriu pe numele asocierii, pot fi executate silit atât bunurile mobile și imobile ale asocierii, cât și bunurile personale ale membrilor acesteia.“

–

Articolul 26

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 : „Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile sale cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de

Legea nr. 85/2006 , cu modificările ulterioare.“ Ulterior sesizării Curții Constituționale,

art. 26

a fost modificat prin

art. I pct. 22 din Legea nr. 182/2016

pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 19 octombrie 2016. În prezent,

art. 26

are următorul cuprins: „Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului. Dispozițiile

art. 31,

32

și ale

art. 2.324 alin. (3) din Codul civil

sunt aplicabile.“

14.

Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală

a fost abrogată prin

art. 354 lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, iar

art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008

a fost modificat, însă, având în vedere

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a analiza dispozițiile criticate, în redactarea în care acestea produc efecte juridice în cauza de față.

15.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

și (2) privind egalitatea,

art. 20 alin. (2)

cu referire la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 22

privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică,

art. 44

referitor la dreptul de proprietate privată,

art. 47

privind nivelul de trai,

art. 52 alin. (1)

și (2) privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,

art. 53

referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,

art. 56

privind contribuțiile financiare și

art. 136 alin. (5)

referitor la inviolabilitatea proprietății private.

16.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în principal, critica acesteia se întemeiază pe o presupusă discriminare între, pe de o parte, întreprinderea individuală/persoana fizică autorizată și întreprinderea familială, care sunt asimilate direct cu persoana fizică, și, pe de altă parte, societatea cu răspundere limitată, care nu este asimilată direct cu persoana fizică, cu excepția cazului în care se antrenează răspunderea personală a asociatului unic în baza prevederilor legii insolvenței.

17.

În jurisprudența sa, Curtea a statuat că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea

Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994), iar privilegiul este socotit un avantaj sau favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane ( Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). În alți termeni, principiul egalității nu interzice reguli specifice în cazul unei diferențe de situații. Egalitatea formală ar conduce la aceeași regulă, în ciuda diferenței de situații. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferență, poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii care le conține. Tocmai de aceea principiul egalității conduce la sublinierea existenței unui drept fundamental, dreptul la diferență, iar, în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei discriminări (a se vedea

Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

18.

Ca atare, principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, consacrat de

art. 16 alin. (1) din Constituție , este respectat doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și, deci, instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluție legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunțat (a se vedea

Decizia nr. 192 din 31 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). Ar fi contrar principiului egalității în fața legii să se pretindă uniformitate acolo unde există diferențe clare și obiective de situație sau, după caz, de regim juridic aplicabil (a se vedea

Decizia nr. 782 din 12 mai 2009,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009).

19.

Or, astfel cum reiese din evaluarea actelor normative ce reglementează statutele categoriilor de entități puse în discuție de autoarea excepției de neconstituționalitate, pe de o parte, întreprinderea individuală/persoana fizică autorizată și întreprinderea familială, prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008

privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008, și, pe de altă parte, societatea cu răspundere limitată, astfel cum este reglementată de

Legea societăților nr. 31/1990, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, Curtea observă că acestea au regimuri juridice diferite, atât în ceea ce privește organizarea și funcționarea, cât și răspunderea pentru obligațiile asumate ca urmare a exploatării unei asemenea entități economice, inclusiv în cazul în care obligațiile fiscale față de bugetul de stat nu sunt achitate și intervine executarea silită a creanțelor fiscale datorate, astfel cum prevăd dispozițiile criticate în prezenta cauză.

20.

Așadar, având în vedere că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, prevederile criticate se circumscriu dispozițiilor constituționale cu privire la principiul egalității în drepturi, fiind opțiunea legiuitorului de a reglementa în materie, în funcție de regimul juridic aplicabil celor două categorii de entități, respectiv întreprinderea individuală/ persoana fizică autorizată/întreprinderea familială și societatea cu răspundere limitată.

21.

De asemenea, din evaluarea criticilor formulate, Curtea observă că, pe de o parte, autoarea acesteia nu indică niciun act normativ care ar putea cădea sub incidența

art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală . Pe de altă parte, nu poate reține neconstituționalitatea prevederilor criticate în raport cu

art. 44 r eferitor la dreptul de proprietate privată,

art. 56

privind contribuțiile financiare și

art. 136 alin. (5)

referitor la inviolabilitatea proprietății private, întrucât, prin conținutul normativ, acestea nu conduc la o expropriere pentru cauză de utilitate publică, ci reglementează anumite mecanisme prin care se pot îndeplini obligațiile prevăzute la

art. 56 alin. (1) din Constituție , potrivit căruia cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice și subiecții în sarcina cărora cad aceste obligații.

22.

Curtea observă că normele criticate sunt o aplicare a dispozițiilor constituționale menționate, întrucât cetățenii și, implicit, persoanele juridice (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, paragraful 27) au îndatorirea fundamentală de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice. Existența unei obligații exprese a fiecărui cetățean sau persoană juridică de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, prevăzută la

art. 56 alin. (1) din Constituție,

și a unei obligații a statului de a proteja interesele naționale în activitatea financiară este justificată de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor financiare ale statului. Astfel, este în afară de orice îndoială că încasarea impozitelor și taxelor constituie sursa principală de venituri a statului, fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor naționale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare, statul va fi în măsură să își îndeplinească obligațiile sale față de cetățeni și agenții economici, astfel cum sunt prevăzute de

Legea fundamentală

(în acest sens a se vedea

Decizia nr. 501 din 4 iulie 2017 , paragraful 20).

23.

Așadar, regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în

art. 139 alin. (1) din Constituție , potrivit căruia „Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“, iar, potrivit

art. 56 din Constituție , contribuția cetățenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reține, de principiu, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit, majorarea acestuia sau recuperarea prin măsuri de executare silită s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane, al cărui conținut și limite sunt stabilite prin lege. În acest sens a se vedea și

Decizia nr. 686 din 24 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 23 februarie 2017, paragraful 31, sau

Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 de 23 iulie 2012.

24.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 22

privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică,

art. 47

privind nivelul de trai și

art. 52 alin. (1)

și (2) privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, Curtea constată că acestea nu au incidență în cauză.

25.

Cu privire la

art. 53 din Constituție , referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauză, câtă vreme nu s-a constatat restrângerea vreunui drept fundamental.

26.

Referitor la celelalte aspecte prezentate de autoarea excepției de neconstituționalitate prin care susține că, în speța de față, ar fi aplicabile alte acte normative, iar nu

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 , Curtea observă că acestea sunt chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea legislației în materie la speța dedusă judecății de autoritățile îndrituite, inclusiv de către instanțele de judecată, în fața cărora există mecanisme procedurale de contestare, inclusiv a executării silite în procedura fiscală. Ca atare, aceste aspecte nu intră sub incidența contenciosului constituțional, fiind de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale

art. 126 alin. (1)

și

(3) din Constituție .

27.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3,

al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Paula Margu în Dosarul nr. 3.853/90/2015 al Tribunalului Vâlcea - Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile

art. 20

și ale

art. 140 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală , precum și ale

art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008

privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Vâlcea - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 aprilie 2018.