Decizia nr. 105/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2.423/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.509D/2015.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată. Acesta susține că dispozițiile criticate reprezintă o materializare a principiilor consacrate în art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală. Instituirea unor reguli diferite de procedură de către legiuitor chiar sub aspectul exercitării căilor de atac este justificată atunci când este determinată de existența unor situații diferite. Or, în cauză ipoteza în care se pronunță hotărâri pe fondul cauzei ca urmare a exercitării unor căi ordinare de atac este diferită de ipoteza în care se pronunță hotărâri pe fondul cauzei ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac. Prin exceptarea hotărârilor pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire de la exercitarea recursului în casație, legiuitorul a dorit să limiteze posibilitatea utilizării căilor extraordinare de atac, cu scopul salvgardării autorității de lucru judecat.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din data de 7 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 2.423/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cu ocazia soluționării unui recurs în casație.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prin dispozițiile de lege criticate se creează în mod superficial și discriminatoriu o diferență între situația în care, în urma judecării în apel a cauzei, se poate exercita calea de atac a recursului în casație, motivat de greșita dispunere a soluției de încetare a procesului penal de către instanța de apel, și situația în care cauza a fost rejudecată în apel în baza admiterii în principiu a unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 453 și următoarele din Codul de procedură penală sau pe dispozițiile art. 465 din același cod, situație când nu se poate exercita calea de atac a recursului în casație. În prima situație invocată, Ministerul Public poate exercita recursul în casație în vederea corectării în favoarea/defavoarea inculpatului a cuantumului unei pedepse nelegale stabilite de instanța de apel, pe când în cea de-a doua situație acest lucru nu mai este posibil. Apreciază că există o egalitate juridică între cele două situații, astfel încât și tratamentul juridic ar trebui să fie identic, restrângerea exercitării căii de atac a recursului în casație în cea de-a doua ipoteză fiind neconstituțională. Potrivit încheierii de sesizare, reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a susținut în fața instanței de judecată că față de unele persoane care sunt judecate în calea de atac a apelului și față de care hotărârea rămâne definitivă, procurorul, ca reprezentant al intereselor generale ale societății, poate să procedeze la apărarea ordinii de drept și poate să solicite îndreptarea nelegalității comise de instanță. Spre deosebire de această situație, Ministerul Public nu își poate îndeplini rolul constituțional în cazul în care este vorba de persoane față de care s-au comis aceleași erori judiciare, care au fost judecate tot în apel, dar în urma admiterii unei căi extraordinare de atac, cum este revizuirea.

6. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului în casație nu vine în contradicție cu dispozițiile constituționale și cu cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Arată, în continuare, că, față de specificul acestei căi extraordinare de atac, legea impune condiții stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casație și la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori și discipline procesuale și al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, acestea putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Având în vedere cele expuse, în raport și de jurisprudența Curții Constituționale în materia criticilor ce au vizat încălcarea accesului la justiție, a dreptului la un proces echitabil, precum și a dreptului la un recurs efectiv, instanța apreciază că excepția de neconstituționalitate este nefondată.

7. În continuare, referitor la invocarea prevederilor constituționale ale art. 16, instanța invocă considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 506 din 5 decembrie 2013 , apreciind că instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul art. 129 din Constituție. Susține că în lumina acestei norme constituționale trebuie privită și critica privind presupusa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art. 131 alin. (1) din Constituție. De asemenea, arată că prin enumerarea limitativă a hotărârilor care nu pot fi supuse căii extraordinare de atac a recursului în casație legiuitorul nu a intenționat să îngrădească nici accesul liber la justiție ori dreptul la un recurs efectiv și nici caracterul unic, imparțial și egal pentru toți cetățenii al justiției. În final, instanța face referire la

Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015

prin care Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, text care, de asemenea, prevede o categorie de hotărâri care nu pot fi atacate cu recurs în casație.

8. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că noul Cod de procedură penală reconfigurează calea de atac a recursului, transformând-o într-o veritabilă cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai împotriva anumitor hotărâri și numai pentru motive ce țin de conformitatea hotărârilor cu regulile de drept aplicabile. În continuare, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale, susține că art. 129 din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, permițându-i acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătorești. În ceea ce privește invocarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, arată că acest principiu, transpus în domeniul condițiilor de exercitare a căilor de atac, presupune ca împotriva unei anumite hotărâri judecătorești părțile să aibă deschise aceleași căi de atac, în aceleași condiții și pentru aceleași motive, iar nu ca toate hotărârile judecătorești - indiferent de domeniul în care sunt pronunțate, de instanțele de la care emană și de caracterul lor - să fie supuse acelorași căi de atac.

10. Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că normele supuse controlului de constituționalitate sunt aplicabile în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, în sensul că nici procurorul, nici părțile nu pot ataca cu recurs în casație hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire. Împrejurarea că, în urma judecării în apel a cauzei, procurorul poate formula recurs în casație motivat de greșita dispunere a soluției de încetare a procesului penal de către instanța de apel, nu constituie o situație identică cu cea în care cauza a fost rejudecată în apel în baza admiterii în principiu a unei cereri de revizuire. Arată, în continuare, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac exercitată numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea judecății în primă instanță și în apel, acesta din urmă fiind o cale de atac integral devolutivă, care, împreună cu judecata de fond a cauzei, asigură toate exigențele constituționale și convenționale în materia gradelor de jurisdicție. Prevederile criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, fiind concretizarea la nivelul legii a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 129.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, cu următorul conținut: "Nu pot fi atacate cu recurs în casație: a) hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire;".

14. În opinia autorului excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit noii reglementări procesual penale, recursul a devenit o cale de atac extraordinară, sub denumirea de recurs în casație, ce are ca scop, potrivit art. 433 din Codul de procedură penală, verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, spre deosebire de reglementarea căii de atac a recursului în Codul de procedură penală din 1968, care era o cale de atac preponderent de reformare, fiind o cale de atac de anulare doar atunci când instanța de recurs desființa hotărârea atacată fără a dispune rejudecarea cauzei sau dispunea trimiterea spre rejudecare la o altă instanță, în concepția noii reglementări, recursul în casație este o cale extraordinară de atac exclusiv de anulare. În același sens, Curtea, prin

Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, a reținut că, spre deosebire de contestația în anulare care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

16. Sub aspectul hotărârilor care pot fi supuse acestei căi de atac, Curtea observă că, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Sfera hotărârilor definitive care pot face obiectul căii de atac a recursului în casație este limitată de alin. (2) al art. 434, la lit. a) al acestui alineat, menționându-se hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire.

17. În contextul concret al cauzei de față, Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cadrul unui recurs în casație formulat împotriva unei hotărâri definitive pronunțate ca urmare a rejudecării cauzei după admiterea în principiu a unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 465 din Codul de procedură penală. Potrivit acestuia din urmă, hotărârile definitive pronunțate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

18. Referitor la acest aspect, Curtea observă că Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând dispozițiile

art. 465 din Codul de procedură penală, a reținut, prin Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015

privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015, că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcționalitatea și funcția sa procesuală, care o deosebește de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanță a propriei soluții, soluție care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte și împrejurări constatate și de care instanța nu a avut anterior cunoștință de ele.

19. În acest caz, potrivit art. 465 alin. (11) din Codul de procedură penală, atunci când instanța constată că cererea este fondată fie desființează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat și, rejudecând cauza, înlătură consecințele încălcării dreptului, fie desființează hotărârea și, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului. Totodată, conform alineatului (12) al aceluiași articol, hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

20. În continuare, Curtea reține că legiuitorul a exclus dintre hotărârile judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație pe cele pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire. În acest context, Curtea apreciază că prevederile de lege criticate reprezintă o aplicație în domeniul legii procesual penale a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2), conform cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la "condițiile legii" în reglementarea constituțională a căilor de atac.

21. În ceea ce privește reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are competența exclusivă de a institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 1.132 din 16 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008,

Decizia nr. 590 din 4 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010,

Decizia nr. 1.137 din 13 septembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 5 octombrie 2011,

Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012).

22. Plecând de la aceste premise, prin

Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015 , precitată, Curtea, analizând prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, referitoare la excluderea unei categorii de hotărâri judecătorești definitive de la posibilitatea atacării cu recurs în casație, a reținut că restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv cea a recursului în casație, nu afectează caracterul egal pentru toți cetățenii al justiției, reglementat prin art. 124 alin. (2) teza a doua din Constituție. Cu același prilej, Curtea a reținut că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală prevăd interdicția îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiție. Această interdicție nu presupune însă posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătorești și dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situații deosebite.

23. Totodată, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, a statuat că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție.

24. În continuare, Curtea observă că, potrivit expunerii de motive, primul dintre obiectivele urmărite de noua reglementare este acela al creării unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid și mai eficient. Astfel, Curtea apreciază că exceptarea anumitor hotărâri definitive de la calea de atac a recursului în casație are ca scop și asigurarea celerității procesului penal prin reducerea duratei de soluționare a cauzelor. Sub acest aspect, Curtea reține că, prin

Decizia nr. 644 din 29 noiembrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 2 februarie 2006, a statuat că atât în sistemul nostru procedural, cât și în alte țări, legea exclude folosirea unor căi de atac, fie pentru a reduce cheltuielile ocazionate de proces datorită modicității obiectului în litigiu, fie din motive de celeritate sau de protecție a unor interese sociale, fie pentru că natura cauzei impune o rezolvare promptă și definitivă.

25. În ceea ce privește critica potrivit căreia textul de lege criticat obstrucționează Ministerul Public în îndeplinirea rolului său constituțional, Curtea observă că, prin

Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015, a reținut că art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esențial în activitatea judiciară, și anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societății, de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Dispozițiile constituționale instituie atribuții cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public își poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general și public constau, printre altele, și în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispozițiile criticate nu contravin rolului Ministerului Public.

26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul nr. 2.423/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și constată că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 februarie 2016.