Decizia nr. 320/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Sebastian Zoltan Nicorici Fekete în Dosarul nr. 18.030/117/2012 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.299 D/2015.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepției de neconstituționalitate, personal și asistat de doamna avocat Mirela-Liliana Bojan din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, precum și partea Lazsadi Szabolcs, reprezentat de doamna avocat Carmen Loredana Breaz din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, partea Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului autorului excepției de neconstituționalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. Se susține că dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 241/2005 , care prevăd obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii în cazul săvârșirii de infracțiuni dintre cele prevăzute prin aceeași lege, are ca efect încălcarea principiului egalității armelor între acuzare și apărare, fiind, astfel, încălcat art. 21 alin. (2) și (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil. Se arată, totodată, că textul criticat lipsește de finalitate dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 241/2005 , întrucât, chiar dacă inculpatul dispune de mijloacele necesare pentru recuperarea prejudiciului acest lucru nu mai este posibil, întrucât asupra bunurilor de care dispune se instituie măsura sechestrului asigurător. Se face referire la încheierea de sesizare a Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate, în privința căreia se arată că, deși instanța de trimitere apreciază că prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt aplicabile în prezenta cauză, în realitate textul criticat creează un avantaj substanțial al acuzării asupra inculpatului. Se mai susține că, chiar dacă măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a preveni sustragerea, distrugerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor, în cauza de față au un caracter definitiv, generat de faptul că, nici prin hotărârea pronunțată în apel și nici printr-o încheiere separată, instanța nu s-a pronunțat cu privire la măsura asigurătorie luată, cu toate că a fost formulată o cerere în acest sens. Se face referire la art. 250 din Codul de procedură penală și se arată că, din perspectiva acestui text, măsura asigurătorie este o facultate a organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, întrucât norma procesual penală anterior referită arată că măsura asigurătorie "poate fi luată". Or, prevederile

art. 11 din Legea nr. 241/2005

obligă la luarea acestei măsuri, așa încât chiar și o contestație împotriva acestei măsuri nu ar fi schimbat soluția dispusă în cauză. Se arată că, în prezenta cauză, s-a încercat recuperarea prejudiciului, sens în care s-ar fi putut încheia o tranzacție sau ar fi putut fi urmată procedura medierii, dar că, atâta vreme cât bunurile sunt indisponibilizate și nu mai există drept de dispoziție al proprietarului asupra lor, nu pot fi utilizate metodele juridice anterior menționate. Se conchide că, pentru toate aceste motive, textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (2) și (3) din Constituție.

5. Președintele acordă cuvântul avocatului părții prezente, care arată că susține, în totalitate, concluziile autorului excepției de neconstituționalitate, solicitând admiterea acesteia.

6. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate. Se arată că, în realitate, nu este invocată o veritabilă excepție de neconstituționalitate întrucât autorul excepției deduce neconstituționalitatea din compararea textului criticat cu prevederile

art. 10 din Legea nr. 241/2005 , și nu din raportarea

art. 11 din Legea nr. 241/2005

la vreun principiu constituțional. Se mai susține că dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție nu au legătură cu prevederile legale criticate, întrucât acestea obligă la asigurarea unor garanții procesuale și nu vizează aspecte de drept substanțial. Se solicită Curții ca, dacă va examina fondul excepției, să constate că nu există un drept la reducerea limitelor de pedeapsă, ci o vocație în acest sens, și că felul în care se reușește recuperarea prejudiciului este o problemă a părții interesate, și nu a legiuitorului. Se susține că, din acest ultim punct de vedere, dispozițiile

art. 10 și 11 din Legea nr. 241/2005

sunt concordante, în sensul în care amândouă urmăresc recuperarea prejudiciului, de către organele judiciare prin impunerea măsurilor asigurătorii și de către inculpat prin plata acestui prejudiciu. Se mai susține că posibilitățile concrete de realizare a acestui scop sunt multiple, fiind arătate în încheierea de sesizare a Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 3 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 18.030/117/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, excepție ridicată de Sebastian Zoltan Nicorici Fekete într-o cauză având ca obiect soluționarea apelurilor formulate împotriva unei sentințe penale prin care autorul excepției a fost condamnat, printre altele, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută la

art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 .

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că obligativitatea instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor inculpatului, prevăzută la

art. 11 din Legea nr. 241/2005 , lasă, practic, fără efect dispozițiile art. 10 alin. (1) din aceeași lege, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege, dacă, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la

art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 , în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile. Se susține că, deși legiuitorul a urmărit, prin reglementarea

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 , instituirea unei cauze de reducere a pedepsei, inculpatului nu i se conferă posibilitatea de a beneficia de aceasta, întrucât, în realitate, bunurile îi sunt indisponibilizate, conform

art. 11 din Legea nr. 241/2005 . Pentru acest motiv se susține că textul criticat încalcă principiul egalității armelor și, prin urmare, dispozițiile art. 21 din Constituție.

9. Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că măsurile asigurătorii fac parte din categoria măsurilor preliminare, care pot fi luate în cadrul unei anchete penale anterior sau ulterior formulării unei acuzații în materie penală. Acestea sunt măsuri cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau a executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a acoperirii despăgubirilor civile și constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asigurător. Măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a preveni distrugerea, ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor. Așa fiind, se susține că nu se poate pune problema încălcării, prin textul criticat, a principiului egalității armelor, care se referă la probe, în timp ce măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale. Se mai arată că susținerea autorului excepției, potrivit căreia dreptul de reparare a prejudiciului este anihilat prin instituirea măsurilor asigurătorii, este nefondată, întrucât există posibilitatea încheierii unei tranzacții sau a apelării la un mediator în cursul procesului penal.

10. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

11. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 318 din 18 aprilie 2006 .

12. Avocatul Poporului precizează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau a acoperirii pagubelor civile. Se face trimitere la considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 207 din 31 martie 2015 , paragraful 13.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosar, concluziile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care au următorul cuprins: "În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.".

16. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiție.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, deși textul criticat nu a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, acesta este similar prevederilor

art. 20 din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, referitor la care Curtea Constituțională a pronunțat

Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

18. Prin decizia anterior menționată, paragraful 13, Curtea a reținut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 14). Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 , paragraful 15).

19. Prin aceeași decizie, paragrafele 14-22, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru.

20. Curtea a constatat, de asemenea, următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la

art. 32 din Legea nr. 656/2002

pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism; la

art. 11 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege; și la

art. 20 din Legea nr. 78/2000 , criticat de autorul excepției.

21. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum și particularitățile infracțiunilor în cazul cărora este prevăzută excepția luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

22. Întrucât dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 241/2005

sunt identice cu cele ale

art. 20 din Legea nr. 78/2000 , atât soluția, cât și considerentele deciziei anterior referite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

23. Referitor la norma juridică a cărei neconstituționalitate este invocată, Curtea reține că aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Așa fiind, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Așa fiind, Curtea constată că, prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin

Legea nr. 241/2005 , obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

24. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a accesului liber la justiție, Curtea a constatat că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituție semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform

art. 11 din Legea nr. 241/2005 , nu este de natură a înlătura aceste garanții procesuale, așa încât nu poate fi reținută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor

art. 21 din Constituție. De altfel, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015 , mai sus citată, paragraful 30, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.

25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sebastian Zoltan Nicorici Fekete în Dosarul nr. 18.030/117/2012 al Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și constată că dispozițiile

art. 11 din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința din data de 17 mai 2016.