Decizia nr. 243/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ștefania Șofronea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Roedl&Partner Outsourcing - S.R.L. din București în Dosarul nr. 8.314/3/2013 (2.747/2015) al Curții de Apel București - Secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.600D/2015.

2. La apelul nominal răspunde avocat Corina Popescu, cu împuternicire avocațială la dosar, pentru autoarea excepției. Lipsește cealaltă parte, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Având cuvântul, reprezentantul autoarei excepției de neconstituționalitate solicită admiterea acesteia. Depune note scrise, la care anexează hotărâri judecătorești și un set de înscrisuri care dovedesc veniturile salariale ale contestatoarei din perioada între concediere și hotărârea judecătorească de anulare a concedierii. Arată că dispoziția de lege criticată impune instanțelor să acorde în mod obligatoriu o anumită despăgubire, ceea ce încalcă principiul separației puterilor în stat în stat și principiul privind realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești. Invocă jurisprudența Curții Constituționale cu privire la art. 80 din Codul muncii, însă raportată la alte dispoziții constituționale. Susține că nu contestă faptul că instanța analizează toate probele atunci când stabilește că decizia de concediere a fost nelegală și nici nu contestă faptul că salariatul are dreptul la despăgubire atunci când instanța constată că decizia de concediere a fost nelegală. Problema de drept pe care o supune atenției Curții este aceea a cuantumului despăgubirii, în ipoteza concedierii nelegale, întrucât cuantumul despăgubirilor este prestabilit de Codul muncii, iar instanțele nu mai au plenitudine de jurisprudență pentru a aprecia de la caz la caz care a fost prejudiciul efectiv suferit de salariat. Or, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanțele trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicție, atât în fapt, cât și în drept, astfel încât trebuie să aibă competența să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care au fost învestite. Dacă în perioada cuprinsă între decizia de concediere și anularea acesteia, salariatul se angajează în altă parte și obține venituri chiar mai mari, salariatul nu a suferit niciun fel de prejudiciu. Așa cum rezultă din hotărârile judecătorești depuse la dosar, instanța nu a analizat existența prejudiciului, ci a aplicat art. 80 din Codul muncii care prevede un cuantum prestabilit al despăgubirii. Or, principiul separației puterilor în stat impune ca niciuna din puteri să nu intervină în atribuțiile altei puteri. În cazul de față, legea impune un anumit cuantum al despăgubirii, indiferent de prejudiciul efectiv suferit și fără a lăsa instanței posibilitatea de a analiza, pe baza probelor, care este prejudiciul efectiv suferit. În concluzie, susține că

art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii este neconstituțional în măsura în care se interpretează în sensul că instituie o obligație a instanțelor de a stabili acel cuantum al despăgubirii, iar nu o prezumție, care să poată fi răsturnată pe baza probelor.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, sens în care invocă

Decizia Curții Constituționale nr. 1.267 din 27 septembrie 2011 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 23 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 8.314/3/2013 (2.747/2015), Curtea de Apel București - Secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii. Excepția a fost ridicată de apelanta Roedl&Partner Outsourcing - S.R.L. din București în cadrul soluționării apelului împotriva unei sentințe civile prin care a fost obligată să reintegreze contestatoarea în funcția avută anterior și să îi plătească, în baza art. 80 alin. (1) din Codul muncii, o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care contestatoarea ar fi beneficiat, începând cu data concedierii și până la reintegrare.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației puterilor în stat și art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești. În acest sens arată că, așa cum a reținut Curtea Constituțională prin

deciziile nr. 1.267 din 27 septembrie 2011

și nr. 290 din 23 mai 2013, art. 80 alin. (1) din Codul muncii este expresia principiului repunerii părților în situația anterioară. De asemenea, aceste dispoziții de lege instituie caracterul obligatoriu al obligării angajatorului la plata despăgubirilor determinabile stabilite în textul legal. Rezultă evident două concluzii, aplicabile în ipoteza constatării nelegalității sau netemeiniciei deciziei de concediere: a) obligația de plată a despăgubirii prevăzute de textul de lege criticat este obligatorie și decurge exclusiv din dispozițiile legale; b) cuantumul despăgubirii este stabilit de art. 80 alin. (1) din Codul muncii și este determinabil în funcție de drepturile pecuniare ale angajatorului. Prin urmare, dispozițiile de lege reglementează cu caracter obligatoriu atât măsura despăgubirii, cât și cuantumul acesteia, deși acest lucru intră în competența instanței de judecată, ceea ce aduce atingere principiilor separației puterilor în stat și înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești.

7. Autoarea excepției mai susține că principiul separației puterilor în stat împiedică una din puterile statului să intervină în competențele altei puteri. În acest context nu se poate ca prin acte ale puterii legiuitoare sau executive să se reglementeze probleme care formează obiectul unui proces. (Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu - Constituția României revizuită - comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004, p. 2-3). În același sens, prin

deciziile nr. 333 din 3 decembrie 2002

și nr. 686 din 26 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a concluzionat că "legiuitorul nu poate printr-un act normativ să modifice sau să anuleze o hotărâre judecătorească fără să violeze prin aceasta principiul separației puterilor în stat". Susține că, pentru aceleași argumente, legiuitorul nu poate nici să impună prin acte normative conținutul unei hotărâri judecătorești, de vreme ce principiul realizării justiției de către instanțele judecătorești impune regula potrivit căreia numai organele judecătorești sunt competente să rezolve litigiile care izvorăsc din încălcarea dispozițiilor legale sau clauzelor contractuale. Or, art. 80 alin. (1) din Codul muncii este aplicabil exclusiv în situația constatării prealabile a nelegalității sau netemeiniciei deciziei de concediere a angajatului printr-un proces cu angajatorul. Însă, instanța care soluționează acest litigiu nu poate realiza justiția prin repunerea părților în situația anterioară, respectiv prin verificarea existenței și cuantumului prejudiciului cauzat angajatorului și respectiv prin obligarea angajatorului la plata acestuia, deoarece acest lucru s-a realizat deja cu caracter absolut și obligatoriu prin dispozițiile art. 80 alin. (1) din Codul muncii.

8. Autoarea excepției invocă jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (și anume hotărârile din 16 iulie 1971, pronunțată în Cauza Ringeisen împotriva Austriei, din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, din 29 aprilie 1988, pronunțată în Cauza Belilos împotriva Elveției, din 24 noiembrie 1994, pronunțată în Cauza Beaumartin împotriva Franței, din 26 aprilie 1995, pronunțată în Cauza Fischer împotriva Austriei, din 17 decembrie 1996, pronunțată în Cauza Terra Woningen B.V. împotriva Olandei, din 13 februarie 2003, pronunțată în Cauza Chevrol împotriva Franței, din 4 martie 2004, pronunțată în Cauza Silvester's Horeca Service împotriva Belgiei și din 27 septembrie 2011, pronunțată în Cauza A. Menarini Diagnostics SRL împotriva Italiei), potrivit căreia, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța este un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicție, atât în fapt, cât și în drept, care trebuie să aibă competența să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care a fost învestită. Rezultă că instanța de dreptul muncii, învestită cu soluționarea unui litigiu decurgând din încălcarea unor dispoziții legale sau clauze contractuale de către angajator prin concedierea angajatului, trebui să se bucure de plenitudine de jurisdicție, atât în fapt, cât și în drept. În măsura în care instanța de dreptul muncii nu poate face propria judecată și nu poate avea propria statuare asupra cuantumului despăgubirii ce se datorează angajatului, atunci instanța nu se bucură de plenitudine de jurisdicție. Într-adevăr, fiind obligată să considere că prejudiciul cauzat angajatului prin concedierea sa nelegală este, în lipsa oricărei probe, egal cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, instanța de dreptul muncii - care face parte din puterea judecătorească - își pierde tocmai plenitudinea de jurisdicție. Dimpotrivă, puterea legiuitoare, predeterminând cu caracter obligatoriu prejudiciul suferit și reparabil al angajatului în cazul anulării deciziei de concediere și stabilind în sarcina angajatorului obligația de plată a despăgubirilor prin repararea prejudiciului respectiv, își arogă competența de a stabili conținutul hotărârilor judecătorești. Or, acest lucru echivalează evident cu încălcarea principiului separației puterilor în stat. În acest sens, textul art. 80 alin. (1) din Codul muncii este neconstituțional, deoarece nu se limitează să instituie o prezumție legală privind existența și cuantumul prejudiciului (competență care aparține legiuitorului), ci stabilește aceste elemente cu caracter obligatoriu (deși competența respectivă aparține instanțelor judecătorești). Problema se pune evident în situația în care, ulterior concedierii, angajatul a încheiat un nou contract de muncă și a obținut salarii și alte drepturi între data concedierii și data hotărârii judecătorești de anulare. În această situație, prejudiciul cauzat angajatului nu este egal cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, ci cu eventuala diferență dintre acestea și cele efectiv obținute. Aceasta deoarece, în lipsa deciziei de concediere, angajatul nu ar fi obținut alte venituri decât salariile și celelalte drepturi pe care le-ar fi primit de la angajator. Oricum aceste aspecte trebuie stabilite de la caz la caz de instanțele judecătorești și nu de puterea legiuitoare printr-un act normativ cu caracter obligatoriu aplicabil în toate litigiile în care se anulează decizii de concediere. Aceasta deoarece, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța de judecată este îndreptățită nu doar să decidă asupra nelegalității sau netemeiniciei deciziei de concediere, ci și asupra repunerii părților în situația anterioară, respectiv reparării prejudiciilor cauzate angajatului prin actul emis de angajator. Încă prin hotărârea pronunțată de Curtea Internațională de Justiție în Cauza Uzina Chorzow din 13 septembrie 1928, aceasta a arătat că este un principiu de drept internațional, chiar o concepție generală de drept, că orice violare a unei obligații presupune obligația de reparare într-o formă adecvată. Acest principiu a devenit regulă de drept cutumiar în dreptul internațional, arătându-se că "principiul esențial [...] este că reparația trebuie, în măsura posibilului, să șteargă toate consecințele actului ilegal și să restabilească situația care ar fi existat probabil dacă actul nu ar fi fost comis. Restituirea în natură sau, dacă nu este posibilă, plata unei sume corespunzând valorii unei restituiri în natură; alocarea, dacă este cazul, de daune-interese pentru pierderile suferite, care nu ar fi acoperite de restituirea în natură sau de plata care se face în locul acesteia". Or, stabilirea modalității de reparație și cuantumul despăgubirilor reprezintă o chestiune care ține de competența puterii judecătorești, nicidecum puterea legiuitoare neavând competența de a stabili cu caracter obligatoriu printr-un act normativ reparația la care angajatul este îndreptățit în cazul obținerii în justiție a anulării deciziei de concediere.

9. Curtea de Apel București - Secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 318 din 29 martie 2007

și nr. 290 din 23 mai 2013, prin care s-a reținut că textul de lege criticat are ca ipoteză concedierea unui salariat în mod netemeinic sau nelegal, fapt ce trebuie stabilit în cadrul unui proces desfășurat cu respectarea principiului contradictorialității și pe baza unui probatoriu pertinent și convingător. Numai în urma stabilirii cu corectitudine a acestui fapt, instanța va dispune anularea măsurii de concediere și obligarea angajatorului în culpă la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. În acest fel se apreciază că instanța are plenitudine de jurisdicție, iar evaluarea legală a prejudiciului suferit, ce se cuvine salariatului concediat nelegal, ope legis, nu reprezintă o încălcare a principiului separației puterilor în stat. Criteriul stabilit de legiuitor este unul obiectiv și determinabil, respectiv salariile indexate, majorate și reactualizare și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, fiind consecința firească a repunerii părților în situația anterioară care obligă la înlăturarea retroactivă a tuturor efectelor actului nelegal.

10. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care invocă

Decizia Curții Constituționale nr. 318 din 29 martie 2007 .

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autoarei excepției, notele scrise și înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care au următorul conținut: "În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul."

15. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale art. 1 alin. (4) privind principiul separației puterilor în stat și celor ale art. 126 alin. (1) privind realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 80 alin. (1) din Codul muncii fac parte din secțiunea 7: "Controlul și sancționarea concedierilor nelegale" a capitolului V: "Încetarea contractului individual de muncă" și stabilesc că, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Astfel, dispozițiile de lege criticate reprezintă o concretizare a principiului repunerii părților în situația anterioară deciziei de concediere, aceasta fiind o consecință firească a lipsirii de efecte a deciziei de concediere. Obligația angajatorului de plată a acestor despăgubiri operează în toate cazurile în care s-a constatat netemeinicia sau nelegalitatea actului de concediere, ope legis. Spre deosebire de aceasta, reintegrarea în funcția deținută anterior poate avea loc numai dacă cel concediat solicită expres acest lucru instanței judecătorești. În acest sens, art. 80 alin. (2) din Codul muncii prevede că "La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere", iar alin. (3) prevede că, "În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești."

17. Așa cum a reținut Curtea prin

Decizia nr. 1.267 din 27 septembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011, nulitatea unui act juridic aduce părțile în situația în care acestea au fost înainte de apariția acelui act, deci operează regula repunerii în situația anterioară ( Decizia nr. 150 din 25 februarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 15 martie 2010). Repunerea în situația anterioară se poate realiza pe două căi specifice dreptului muncii, respectiv prin reintegrarea salariatului și plata de către angajator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, sau numai prin plata acestor despăgubiri. Astfel, anularea măsurii concedierii este însoțită în mod obligatoriu de plata despăgubirii menționate și, facultativ, la solicitarea angajatului, de reintegrarea acestuia.

18. Referitor la critica autoarei excepției privind încălcarea art. 126 alin. (1) din Constituție privind realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate dau expresie acestui principiu constituțional. Astfel, așa cum a constatat Curtea și prin

Decizia nr. 318 din 29 martie 2007 , textul de lege criticat are ca ipoteză concedierea unui salariat în mod netemeinic sau nelegal, fapt ce trebuie stabilit în cadrul unui proces desfășurat cu respectarea principiului contradictorialității și pe baza unui probatoriu pertinent și convingător. Numai în urma stabilirii cu corectitudine a acestui fapt, instanța va dispune anularea măsurii de concediere și obligarea angajatorului în culpă la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. Lipsirea salariatului de aceste drepturi reprezintă un prejudiciu efectiv suferit, indiferent dacă în perioada cuprinsă între data concedierii și cea a reîncadrării a realizat sau nu venituri din alte surse. Salariatul nu poate abuza de acest drept, întrucât beneficiază de el numai cu condiția stabilirii netemeiniciei sau a nelegalității măsurii de concediere luate unilateral de angajator.

19. De asemenea, așa cum a reținut prin

Decizia nr. 1.241 din 7 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 17 decembrie 2010, considerentele mai sus amintite răspund totodată și aspectelor invocate de autorul excepției referitoare la legitimitatea despăgubirii în situația în care salariatul a realizat venituri din executarea unui alt contract de muncă, ulterior concedierii. Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, de o deosebită relevanță pentru toate aspectele analizate sunt și considerentele

Deciziei nr. 193 din 19 iunie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 6 august 2001, prin care au fost declarate ca neconstituționale prevederile art. 136 alin. (2) din Codul muncii, care prevedeau însăși ipoteza considerată ca fiind constituțională de către autorul excepției din prezenta cauză, și anume acordarea unei despăgubiri reduse, constând în diferența dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de muncă și câștigul realizat între timp. Prin decizia amintită s-a statuat că o asemenea prevedere este contrară art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) și art. 134 alin. (1) din Constituție, în forma anterioară revizuirii din 2003.

20. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 1 alin. (4) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, "în virtutea principiului separației puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției. O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze și pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități." ( Decizia nr. 6/1992 , publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993).

21. Având în vedere acestea, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate - care obligă angajatorul la plata unei despăgubiri, egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal - nu reprezintă o imixtiune în procesul de realizare a justiției, de vreme ce instanța trebuie mai întâi să stabilească dacă actul de concediere a fost dispus și efectuat în mod temeinic și legal. În situația în care concedierea a fost netemeinică sau nelegală, legiuitorul a prezumat că prejudiciul suferit de angajat este egal cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, indiferent dacă persoana concediată a obținut sau nu alte venituri între timp. Această obligație a angajatorului poate fi privită și ca o sancțiune pentru nerespectarea dispozițiilor de lege referitoare la concediere.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

În numele legii,

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Roedl&Partner Outsourcing - S.R.L. din București în Dosarul nr. 8.314/3/2013 (2.747/2015) al Curții de Apel București - Secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile

art. 80 alin. (1) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 aprilie 2016.