Decizia nr. 730/2021

Articolul 111

din Legea nr. 53/2003 : „Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.“;

–

Articolul 120

Articolul 121

Articolul 122

alin. (1) din Legea nr. 53/2003 : „(1) Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.“;

–

Articolul 123

Articolul 229

alin. (4) din Legea nr. 53/2003 : „(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.“;

–

Articolul 142

alin. (2) din Legea nr. 62/2011 : „(2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.“

19.

Analizând motivarea autorilor excepției referitoare la dispozițiile

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 , conținutul acestor dispoziții, precum și considerentele și soluția

Deciziei nr. 17 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 9 decembrie 2016, Curtea apreciază că, în realitate, critica de neconstituționalitate vizează

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

în interpretarea dată prin

Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

20.

Autorii excepției susțin că dispozițiile de lege criticate din

Legea nr. 53/2003

sunt lipsite de claritate și previzibilitate, fără a indica însă textul constituțional pretins a fi încălcat. Curtea apreciază că aceștia au în vedere prevederile

art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală , referitoare la obligația respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor. De asemenea, în critica de neconstituționalitate sunt invocate prevederile art. 2 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. În ceea ce privește

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 , autorii excepției invocă prevederile constituționale ale

art. 11

referitor la dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi a cetățenilor și ale

art. 41

referitor la muncă și protecția socială a muncii.

21.

Examinând excepția de neconstituționalitate formulată în raport cu dispozițiile

art. 111,

ale

art. 120,

ale

art. 121,

ale

art. 122 alin. (1),

ale

art. 123

și ale

art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii , Curtea constată că, în esență, critica autorilor excepției vizează lipsa de claritate și previzibilitate a reglementării, respectiv faptul că instanțele de judecată nu sunt unitare în interpretarea noțiunilor de „muncă“ și „muncă suplimentară“. În mod concret, autorii excepției sunt interesați de modul în care este calificată perioada de timp cât s-au aflat în consemn, la dispoziția angajatorului, într-un spațiu special amenajat pentru odihnă.

22.

Față de aceste critici Curtea amintește că, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010,

Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011,

Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012,

Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, sau

Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018).

23.

În mod asemănător, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nu poate fi considerată „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta; apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă ( Hotărârea din 4 mai 2000 , pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, sau

Hotărârea din 25 ianuarie 2007 , pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

24.

Analizând dispozițiile de lege criticate prin prisma acestor repere jurisprudențiale, Curtea reține că

art. 111 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

definește „timpul de muncă“ drept orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, ale contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.

25.

O reglementare asemănătoare se regăsește în cuprinsul art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, potrivit căruia prin timp de lucru „se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale“.

26.

În interpretarea acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, prin Ordonanța din 4 martie 2011, pronunțată în Cauza C-258/10 - Nicușor Grigore împotriva Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva - Direcția silvică București, că: „în ceea ce privește noțiunea «timp de lucru» în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, este necesar în primul rând să se amintească faptul că a fost deja stabilit de către Curte că directiva definește respectiva noțiune ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale, și că această noțiune trebuie înțeleasă prin opoziție cu noțiunea de perioadă de repaus, acestea excluzându-se reciproc (Hotărârile citate anterior Jaeger, punctul 48, precum și Dellas și alții, punctul 42, și Ordonanța din 11 ianuarie 2007, Vorel, C-437/05, Rep., p. I-331, punctul 24). În acest context, Directiva 2003/88 nu prevede o categorie intermediară între perioadele de lucru și cele de repaus, iar printre elementele caracteristice ale noțiunii «timp de lucru» în sensul acestei directive nu figurează intensitatea lucrului efectuat de salariat sau randamentul acestuia (Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 43, precum și Ordonanța Vorel, citată anterior, punctul 25).“ (pct. 42 și 43) Curtea a precizat și faptul că: „articolul 2 din Directiva 2003/88 nu se numără printre dispozițiile directivei de la care se poate deroga“ (pct. 45). Potrivit Curții de Justiție a Uniunii Europene, „calificarea drept «timp de lucru», în sensul directivei menționate, a unei perioade de prezență a lucrătorului depinde de obligația acestuia din urmă de a se afla la dispoziția angajatorului său (Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 58). Factorul determinant este împrejurarea că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator și să rămână la dispoziția acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestațiile corespunzătoare (Hotărârea Dellas și alții, citată anterior, punctul 48, precum și Ordonanța Vorel, citată anterior, punctul 28).“ (pct. 63) Astfel, „obligațiile care îl pun pe lucrătorul în cauză în imposibilitatea de a-și alege locul de ședere în perioadele de inactivitate profesională reprezintă o formă de exercitare a funcțiilor acestuia (a se vedea Hotărârile citate anterior Simap, punctul 48, și Jaeger, punctul 63).“ (pct. 68)

27.

Prin Ordonanța din 11 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza C-437/05 - Jan Vorel împotriva Nemocnice Český Krumlov, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 2000, precum și Directiva 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretate în sensul că se opun legislației unui stat membru în temeiul căreia nu sunt considerate ca reprezentând în întregime „timp de lucru“, în sensul vizat de respectivele directive, serviciile de gardă efectuate de un medic potrivit regimului în care este necesară prezența fizică a acestuia la locul de muncă, dar în cursul cărora nu efectuează nicio activitate efectivă. În același timp, a reținut că directivele amintite nu se opun aplicării de către un stat membru a unei legislații care, în vederea remunerării lucrătorului și în ceea ce privește serviciul de gardă efectuat de acesta la locul de muncă, ia în considerare în mod diferit perioadele în cursul cărora prestațiile de muncă sunt efectiv realizate și cele în cursul cărora nu se realizează nicio muncă efectivă, în măsura în care un astfel de regim asigură integral efectul util al drepturilor conferite lucrătorilor prin directivele sus-menționate, în vederea protecției eficace a sănătății și a securității acestora (a se vedea pct. 31, 35 și 36 și dispozitivul).

28.

Cu privire la incidența celor reținute în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra interpretării

art. 112,

120

și

123 din Codul muncii , sunt relevante cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin

Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, respectiv prin

Decizia nr. 17 din 5 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 5 aprilie 2018. Cauzele în cadrul cărora instanțele de judecată au sesizat Înalta Curte de Casație de Justiție pentru a se stabili dacă este considerată timp de muncă suplimentară întreaga perioadă în care salariatul se află consemnat la locul de muncă, la dispoziția angajatorului, în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal prevăzute de

art. 112 din Codul muncii , sau numai perioada în care prestează efectiv activitate au vizat obiecte similare celor din cauzele în care este invocată prezenta excepție de neconstituționalitate. Prin deciziile amintite s-a reținut că, întrucât Directiva 2003/88/CE a fost transpusă în dreptul intern, „instanțele naționale au obligația de interpretare a legii naționale ce transpune directiva (în cauză,

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată , cu modificările și completările ulterioare), prin prisma textului și a finalității acelui act. O interpretare a normei interne nu ar putea fi contrară interpretării date dispoziției similare din directivă de către instanța de contencios european. […] Finalitatea directivei nu poate fi atinsă decât prin interpretarea legii naționale în acord cu interpretarea făcută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în respectivele hotărâri, în conformitate cu principiul interpretării uniforme a dreptului Uniunii Europene care impune ca dreptul național să fie interpretat în lumina directivei. Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instanța care stabilește interpretarea legală de referință a directivei, în virtutea competenței conferite prin

art. 267 din Tratatul

privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care va fi apoi avută în vedere de instanțele naționale. […] Odată ce jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecății, rezultă că nu există dificultăți de interpretare și aplicare pentru situația de fapt pe care instanța națională a fost chemată să o soluționeze, acesteia revenindu-i obligația de a verifica incidența dezlegărilor date de instanța europeană, în ceea ce privește calificarea acestei perioade ca «timp de lucru» și remunerația lucrătorului aflat într-o atare situație“ (paragrafele 57, 61 și 65).

29.

Având în vedere toate cele mai sus reținute, Curtea apreciază că atât părțile raportului de muncă, cât și instanțele de judecată au la dispoziție elemente suficiente pentru a stabili, fără echivoc, înțelesul textelor de lege supuse controlului de constituționalitate și de a prevedea consecințele aplicării acestor norme juridice, astfel că susținerile autorilor excepției referitoare la neconstituționalitatea acestora sunt lipsite de temei.

30.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 , Curtea reține că autorii acesteia critică articolul de lege menționat din perspectiva ipotezei în care pretind că se află, respectiv cea a

art. 132

din același act normativ. Astfel, aceștia au în vedere una dintre prevederile contractului colectiv de muncă, al cărei conținut consideră că se opune dispozițiilor legale care definesc timpul de muncă.

31.

Potrivit dispozițiilor

art. 132 alin. (1)

și

(2) din Legea nr. 62/2011 , „clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege“, iar „la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal“. Reafirmând natura juridică a contractului colectiv de muncă de act juridic bilateral, dar și de izvor de drept, prin următoarele alineate ale aceluiași articol de lege, legiuitorul stabilește obligația respectării, cu prilejul încheierii contractelor colective de muncă sau a contractelor individuale de muncă, a nivelului minimal al drepturilor salariaților stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. Sancțiunea nerespectării acestor dispoziții imperative o constituie, potrivit prevederilor

art. 142 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 , nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă contrare prevederilor

art. 132 .

32.

Reglementarea anterior menționată vizează, în mod evident, protecția drepturilor salariaților și completează, în mod coerent, dispozițiile

art. 11 din Codul muncii , potrivit cărora „Clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă“, precum și pe cele ale

art. 38

din același act normativ, potrivit cărora „Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate“. Astfel, legiuitorul a subliniat atât prin dispozițiile referitoare la contractul individual de muncă, cât și prin cele referitoare la contractul colectiv de muncă importanța deosebită acordată protecției drepturilor salariaților, sancționând cu nulitatea absolută orice clauză ce ar urmări diminuarea drepturilor acestora sub limitele stabilite de lege. Această soluție, o adevărată reflexie a prevederilor constituționale ale

art. 41

care consacră dreptul la muncă și la măsuri de protecție socială a salariaților, are în vedere faptul că raporturile de muncă nu se caracterizează, asemenea altor raporturi juridice de drept civil, printr-o poziție de egalitate a părților, ci printr-o subordonare a salariatului față de angajator. Prin urmare, acesta trebuie să beneficieze de garanții legale eficiente împotriva oricăror atitudini abuzive ale angajatorului care ar tinde la obținerea muncii în condiții mai puțin favorabile salariatului decât cele stabilite de lege. Legiuitorul a extins aceste garanții și în cazul contractelor colective de muncă, chiar dacă poziția de inegalitate a părților este atenuată cu prilejul negocierilor colective. De altfel, așa cum s-a reținut în doctrină, „ceea ce nu poate face salariatul singur nu poate face în numele tuturor salariaților nici sindicatul (reprezentativ sau nu) sau reprezentanții salariaților în numele salariaților, ca reprezentanți ai lor“. Prin urmare, „nu se pot reduce, total sau parțial, drepturile acestora recunoscute de lege“.

33.

În sensul celor mai sus reținute sunt și cele statuate prin

Decizia Curții Constituționale nr. 356 din 5 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora „libertatea contractuală poate fi valorificată numai în cadrul legal, cu respectarea unor limite rezonabile impuse de rațiuni de ocrotire a unor interese publice și private legitime; exercitată în afara acestui cadru, fără opreliști, orice libertate își pierde legitimitatea și tinde să se convertească în anarhie. Neîndoielnic, și contractul de muncă dă expresie libertății contractuale, dar o face într-o manieră specifică, determinată de obiectul său propriu și esențial diferit de acela al altor contracte, constând în prestarea unei anumite activități, a unei munci, în schimbul unei remunerații. Întrucât munca constituie un factor esențial pentru existența și propășirea societății umane, iar remunerația aferentă muncii prestate reprezintă pentru cea mai mare parte a membrilor acestei societăți principala, dacă nu chiar unica sursă de subzistență, dreptul la muncă este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consacrat, ca atare, de

Constituție , iar contractul de muncă, ca instituție juridică prin care este valorificat în principal, beneficiază de o atenție prioritară din partea legiuitorului, materializată în adoptarea unei legislații complexe și unitare, constituind o ramură distinctă de drept, destinată reglementării multitudinii de drepturi și obligații pe care, direct sau mediat, cu titlu principal ori în subsidiar, le generează. Curtea constată că, în condițiile în care, de regulă, între părțile contractului de muncă - angajator și salariat - există o discrepanță vădită din punctul de vedere al potențialului economic și financiar în favoarea celui dintâi, de natură să-i permită a-și impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul - și anume statul de drept, democratic și social, așa cum este definită România în termenii

art. 1 alin. (3) din Constituție

- este ținut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziție de inferioritate economică. Obligația statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile

art. 41 alin. (2) din Constituție , potrivit cărora «Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege»“. Prin aceeași decizie, Curtea a apreciat că „pentru ca aceste măsuri de protecție socială să își găsească efectiv aplicare, în mod necesar ele trebuie să fie instituite pe calea unor norme imperative, în caz contrar, deci în situația în care ar fi prevăzute de norme supletive, așa cum susține autorul excepției, respectarea lor ar deveni facultativă, părțile având posibilitatea să deroge de la ele prin acordul lor de voință, ceea ce ar permite angajatorului să-și impună punctul de vedere. Ca atare, protecția socială a muncii, deși consacrată cu titlu de obligație în sarcina statului, prin

Constituție , ar deveni, astfel, pur formală și iluzorie“.

34.

Având în vedere cele mai sus reținute, Curtea apreciază că dispozițiile legale, care impun respectarea nivelului minim al drepturilor salariaților stabilit prin lege și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, relevă nivelul minim de protecție de care salariații trebuie să se bucure în desfășurarea raporturilor de muncă considerat a întruni exigențele constituționale referitoare la dreptul la muncă și protecția socială a salariaților, iar sancțiunea încălcării acestor dispoziții nu poate fi decât cea a nulității absolute a clauzelor astfel stabilite.

35.

În acest context, autorii excepției consideră că o protecție eficientă a drepturilor consacrate de

art. 41 din Constituție , în sensul prevederilor de lege mai sus amintite, nu poate fi obținută decât în măsura în care nulitatea clauzelor contractului colectiv de muncă ce sunt contrare dispozițiilor

art. 132 din Legea nr. 62/2011

poate fi invocată nu doar de părțile interesate, așa cum prevede

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 , ci și de instanța de judecată, din oficiu. Sub acest aspect, se consideră discriminați în raport cu persoanele care se încadrează în ipoteza

art. 138 din Legea nr. 62/2011 , în cazul cărora nulitatea contractelor colective de muncă poate fi invocată și de către instanță, din oficiu.

36.

Față de aceste critici, Curtea reține că dispozițiile

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

prevăd posibilitatea constatării de către instanța de judecată a nulității clauzelor contractului colectiv de muncă doar pe cale judiciară, la solicitarea părților interesate, pe cale de acțiune sau de excepție. Dispozițiile

art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 , stabilind termenul în care pot fi formulate cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă referitor la constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, prevăd că acest demers poate avea loc „pe toată durata existenței contractului“.

37.

Analizând dispozițiile

Legii nr. 62/2011

și pe cele ale

Legii nr. 53/2003 , Curtea constată că acestea nu stabilesc nicio diferență între regimul aplicabil nulității relative față de cel aplicabil nulității absolute a clauzelor contractelor colective de muncă.

38.

Plecând de la analiza interesului ocrotit, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a interpretat, prin

Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 9 decembrie 2016, prevederile

art. 138 alin. (3)-(5)

și ale

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

și a decis că „nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea

art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011

poate fi cerută de către părțile interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, respectiv poate fi invocată de către instanță, din oficiu, pe durata existenței contractului colectiv de muncă“.

39.

Dispozițiile

art. 138 din Legea nr. 62/2011 , aplicabile salariaților din sistemul bugetar, interzic, în esență, stabilirea, pe calea negocierii colective, a drepturilor în bani și în natură, altele decât cele prevăzute de legislația în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Clauzele contractuale stabilite cu încălcarea acestor prevederi imperative sunt lovite de nulitate.

40.

În motivarea deciziei amintite, instanța supremă a arătat că „dispozițiile

art. 132 alin. (2)-(4) din Legea nr. 162/2011

prevăd drepturi în favoarea salariaților, ele ocrotesc un interes privat, astfel că sancțiunea pentru nerespectarea acestora este o nulitate relativă. Spre deosebire de această situație, sancțiunea edictată în cazul nerespectării interdicției de a negocia drepturi neprevăzute de legea bugetului de stat [ art. 138 alin. (1)-(3) ], care ocrotește un interes public, se impune a fi calificată ca o nulitate absolută. O astfel de interpretare se justifică și prin faptul că legiuitorul a inserat expres referirea la sancțiunea nulității absolute chiar în conținutul

art. 138

și nu sa limitat la mențiunea din

art. 142

care reglementează, cu caracter de principiu, nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea

art. 132 . Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile

art. 278 alin. (1) din Codul muncii , într-o astfel de situație, dispozițiile

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

pot fi completate cu cele ale

art. 1247 alin. (3) din Codul civil , ce reprezintă dreptul comun în materia nulității, astfel că, atunci când este vorba de un interes general ocrotit, cum este reglementarea bugetului de stat, instanța, din oficiu, poate invoca nulitatea absolută a clauzei, pe durata de existență a respectivei clauze. O interpretare în sens contrar ar permite validarea și chiar punerea în executare a unei dispoziții, negociată de partenerii sociali, cu încălcarea disciplinei bugetare.“ (paragrafele 49-51)

41.

Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că „Sintagma «a constata nulitatea pe cale de excepție» presupune ca instanța, pe cale incidentală, să nu recunoască efectele juridice produse de o clauză nelegală, excepția la care textul de lege face referire nefiind o excepție de drept procesual, ci un mijloc de apărare a intereselor generale care permite analiza conformității cu legea a clauzei respective. Acest raționament nu contravine dispozițiilor

art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii , republicat, întrucât instanța are posibilitatea de a invoca nulitatea pe cale de excepție într-un litigiu în care se analizează eficacitatea juridică a respectivei clauze din contractul colectiv de muncă pe toată durata sa de existență, în condițiile în care efectele acesteia se produc și după expirarea termenului convenit de părți pentru punerea în executare a contractului. Existența unei clauze ce instituie o situație juridică de care beneficiarul se poate prevala nu se limitează la termenul pentru care a fost încheiat contractul, ci reprezintă perioada în care părțile pot invoca efectele juridice generate de executarea sau neexecutarea clauzei. O interpretare restrictivă a acestor dispoziții ar permite valorificarea unei clauze contractuale, fără posibilitatea de cenzurare a legalității sale.“ (paragrafele 52 și 53).

42.

Analizând conținutul dispozițiilor

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

și

Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Curtea Constituțională constată că diferența de tratament juridic dintre regimul nulității aplicabil în ipoteza

art. 132

față de cel aplicabil în ipoteza

art. 138 din Legea nr. 62/2011

nu rezultă din însuși conținutul textului de lege supus controlului de constituționalitate, ci a fost tranșată prin considerentele deciziei instanței supreme, mai sus amintite, care a opus dispozițiile

art. 132 din Legea nr. 62/2011

celor ale

art. 138

din aceeași lege prin prisma interesului pe care aceste texte de lege îl ocrotesc prin normele lor imperative. Prin urmare, Curtea observă că ceea ce critică, în realitate, autorii excepției este interpretarea pe care instanța supremă a dat-o dispozițiilor

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 , aceasta constituind, în consecință, obiectul controlului de constituționalitate.

43.

Analizând, în continuare, prevederile

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

în interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dat-o acestor dispoziții de lege prin

Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 , Curtea Constituțională amintește că instanța supremă, în exercitarea competenței sale prevăzute de

art. 519-521 din Codul de procedură civilă , a reținut, în esență, că, în cazul nulității unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea

art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 , dispozițiile

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

trebuie să fie interpretate în sensul că permit atât părților interesate, cât și instanței de judecată să invoce, din oficiu, această nulitate. Considerentele deciziei exclud, în mod expres, ipoteza

art. 132 din Legea nr. 62/2011

de la această interpretare.

44.

Diferența de tratament juridic tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a avut în vedere două argumente. Primul se referă la faptul că dispozițiile

art. 132 din Legea nr. 62/2011 , potrivit cărora la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal, privesc drepturile părților și de aceea încălcarea lor atrage nulitatea relativă. Al doilea argument se referă la faptul că, în cazul

art. 138 din Legea nr. 62/2011 , care prevede nulitatea clauzelor care nu respectă dispozițiile legale referitoare la salarizarea salariaților din sectorul bugetar, nulitatea este menționată în mod expres în cadrul acestui articol de lege.

Articolul 138

alin. (4)

dispune următoarele: „Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor

alin. (1)-(3)

sunt lovite de nulitate.“ O astfel de dispoziție nu se regăsește în conținutul

art. 132 .

45.

Având a analiza cu mai multe prilejuri problematica diferenței de tratament juridic instituite prin diferite dispoziții legale între salariații din sectorul privat în raport cu cei din sectorul bugetar, Curtea Constituțională a reținut că „cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizațiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator“ ( Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).

46.

Prin urmare, Curtea apreciază că o eventuală diferențiere a regimului juridic între salariații din sectorul bugetar în raport cu cei din sectorul privat nu constituie, per se, o încălcare a principiului egalității în drepturi dacă se are în vedere exclusiv sursa de finanțare a veniturilor salariale. În acest sens, Curtea amintește că principiul egalității în fața legii, consacrat prin

art. 16 din Constituție , „presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite“ ( Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).

47.

Cu toate acestea, Curtea Constituțională amintește că dispozițiile

art. 132 din Legea nr. 62/2011

relevă nivelul minim de protecție de care salariații trebuie să se bucure în desfășurarea raporturilor de muncă considerat a întruni exigențele constituționale referitoare la dreptul la muncă și protecția socială a salariaților. Acestea reprezintă o veritabilă expresie a prevederilor constituționale ale

art. 41

referitoare la dreptul la muncă și protecția socială a salariaților. Prin urmare, a aprecia că sancțiunea care lovește clauzele unui contract colectiv de muncă încheiat cu încălcarea

art. 132 din Legea nr. 62/2011

este nulitatea relativă, plecând de la simpla diferență dintre salariații din sectorul privat față de cei din sectorul bugetar prin prisma surselor de finanțare a veniturilor ce li se acordă, echivalează cu o negare a semnificației deosebite pe care această normă o are prin prisma prevederilor Legii fundamentale și, în consecință, cu o încălcare a prevederilor

art. 41 din Constituție . O astfel de interpretare, prin calificarea drept nulitate relativă a sancțiunii clauzelor contractului colectiv de muncă încheiate cu încălcarea

art. 132 din Legea nr. 62/2011

și prin aplicarea, în consecință, a unui tratament juridic diferit față de cel stabilit în cazul nulității prevăzute de

art. 138 alin. (4)

din aceeași lege este, prin urmare, neconstituțională.

48.

Mai mult, Curtea Constituțională apreciază că, din maniera în care legiuitorul a înțeles să reglementeze dispozițiile

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

reiese, în mod evident, că acesta nu a urmărit instituirea unui tratament juridic diferit în ceea ce privește regimul nulității între ipotezele reglementate de dispozițiile

art. 132 din Legea nr. 62/2011

în raport cu cele prevăzute la

art. 138

din aceeași lege. Astfel, întrucât așa cum, în mod corect, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin

Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 , încălcarea dispozițiilor

art. 138 din Legea nr. 62/2011

atrage nulitatea absolută a clauzelor contractelor colective de muncă, aceeași concluzie se impune a fi reținută și în ceea ce privește ipoteza încălcării prevederilor

art. 132

din aceeași lege. Faptul că dispozițiile

art. 138 alin. (4) din Legea nr. 62/2011

prevăd, în mod expres, că „sunt lovite de nulitate“ clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor

alin. (1)-(3)

din același articol nu constituie un argument suficient pentru a considera că încălcarea dispozițiilor

art. 132 din Legea nr. 62/2011

este sancționată cu nulitatea relativă, în condițiile în care

art. 142 alin. (1)

din aceeași lege conține o dispoziție similară, potrivit căreia „Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor

art. 132

sunt lovite de nulitate.“

49.

Având în vedere aceste argumente, Curtea observă că voința legiuitorului, în acord cu prevederile

art. 41 din Constituție , a fost aceea ca dispozițiile

art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011

să fie aplicate în mod unitar, atât în ipoteza

art. 138 , cât și în cea a

art. 132 din Legea nr. 62/2011 .

50.

Prin urmare, Curtea Constituțională reține că dispozițiile

art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, restrâng în mod nepermis sfera de incidență a sancțiunii nulității absolute, fiind neconstituționale prin faptul că exclud ipoteza

art. 132 din Legea nr. 62/2011

de la aplicarea aceluiași regim juridic pe care instanța supremă l-a stabilit în ceea ce privește

art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 .

51.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gheorghe Mărțuică, Constantin Miloiu, Marcel Dinulescu, Ilie Băcanu și Dănilă Popa în dosarele nr. 5.563/101/2015, nr. 5.562/101/2015, nr. 8.968/101/2014, nr. 7.830/101/2015 și nr. 1.193/101/2016 ale Curții de Apel Craiova - Secția I civilă și constată că dispozițiile

art. 111 , ale

art. 120 , ale

art. 121 , ale

art. 122 alin. (1) , ale

art. 123

și ale

art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

2.

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în aceleași dosare ale aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011 , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Curții de Apel Craiova - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 2 noiembrie 2021.