Decizia nr. 104/2001

Curtea Constituțională a fost sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție, în vederea declanșării controlului de constituționalitate asupra Legii privind protecția informațiilor clasificate de către un grup de 62 de deputați, și anume: Valeriu Stoica, Monica Octavia Musca, Calin Popescu-Tariceanu, Andrei Ioan Chiliman, Titu-Nicolae Gheorghiof, Puiu Hasotti, Radu Stroe, Anton Ionescu, Viorel-Gheorghe Coifan, Grigore Dorin Popescu, Cornel Popa, Catalin Micula, Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Cornel Stirbet, Cornel Boiangiu, Napoleon Pop, Ion Luchian, Valeriu Gheorghe, Victor Paul Dobre, Marin Anton, Ion Mogos, Victor Babiuc, Nini Sapunaru, Dan-Radu Rusanu, Liviu Iuliu Dragos, Tiberiu Toro, Sandor Konya-Hamar, Dezideriu Coloman Becsek-Garda, Akos Birtalan, Zoltan Kovacs, Robert Kalman Raduly, Carol Ioan Vekov, Zsolt Szilagyi, Alexandru Sassu, Bogdan Nicolae Niculescu-Duvaz, Radu Mircea Berceanu, Cristian-Sorin Dumitrescu, Teodor Cladovan, Alexandru-Liviu Mera, Ion Cirstoiu, Ștefan-Marian Popescu-Bejat, Alexandru Peres, Nicolae Nan, Alecu Sandu, Gheorghe Barbu, Victor Sorin Lepsa, Adriean Videanu, Gheorghe-Liviu Negoita, Mircea Nicu Toader, Costica Canacheu, Mircea Man, Emil Boc, Romeo-Marius Raicu, Paula Maria Ivanescu, Anca Daniela Boagiu, Vasile Bran, Gheorghe Albu, Vasile Nistor, Ioan Onisei, Mihai Stanisoara, Ioan Oltean și Mihai Baciu.

Sesizarea a fost trimisa prin Adresa nr. XIV/248 din 15 martie 2001 a Secretariatului general al Camerei Deputaților și a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 931 din 15 martie 2001, formând obiectul Dosarului nr. 113A/2001. De asemenea, prin adresa cu același număr, din data de 16 martie 2001, a Secretariatului general al Camerei Deputaților, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 942 din 16 martie 2000, au fost trimise și textele aflate în divergenta, între cele două Camere ale Parlamentului, la Legea privind protecția informațiilor clasificate, precum și scrisoarea Grupului parlamentar al Partidului Democrat, adresată Biroului permanent al Camerei Deputaților, conținând punctul de vedere al acestui grup parlamentar referitor la textul legii.

Autorii sesizării de neconstituționalitate critica, pe de o parte, ansamblul Legii privind protecția informațiilor clasificate, ca fiind adoptată cu încălcarea unor norme constituționale referitoare la procedura de legiferare, iar pe de altă parte sunt criticate dispoziții concrete ale legii, cu motivarea ca acestea contravin unor prevederi din Constituție, unor reglementări din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

I. Critica de neconstituționalitate bazată pe nerespectarea procedurii constituționale de legiferare are următorul conținut:

a) Adoptarea legii s-a făcut prin aprobarea, în ședința comuna a Camerei Deputaților și a Senatului din data de 7 martie 2001, a raportului comisiei de mediere cu privire la doua proiecte de legi distincte. În acest sens, se arata ca medierea s-a făcut între o propunere legislativă initiata de către un senator și adoptată de Senat în legislatura 1992-1996 și, respectiv, un proiect de lege initiat de Guvern, care a fost adoptat de Camera Deputaților în legislatura 1996-2000. Se precizează ca după adoptarea propunerii legislative de către Senat acesta a trimis-o spre dezbatere și adoptare la Camera Deputaților, care însă "nu s-a mai pronunțat printr-un vot distinct asupra acestui text", cu consecința ca procedura de adoptare a rămas nefinalizată în aceasta privinta. Pe de altă parte, Camera Deputaților a dezbătut și a adoptat un proiect de lege având același domeniu de reglementare, initiat de Guvern, "pe care l-a discutat ca atare și nu ca amendament la textul adoptat de Senat". Astfel adoptat, acest proiect de lege nu a mai fost trimis și Senatului spre dezbatere și adoptare. Autorii sesizării considera ca procedeul de a se trimite la mediere propunerea legislativă adoptată numai de Senat, precum și proiectul de lege adoptat numai de Camera Deputaților este contrar "dispozițiilor art. 74 alin. (1) și art. 75 din Constituția României care prevăd ca legile se adoptă cu votul majorității fiecărei Camere, fiind totdeauna necesară și obligatorie trimiterea textelor de la o Camera la cealaltă". Se arata ca, de altfel, acestea sunt motivele pentru care raportul comisiei de mediere a fost respins în bloc prin votul Senatului, fără a se mai trece la votul pe articole.

b) Se mai susține ca Legea privind protecția informațiilor clasificate a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Constituție, conform cărora, "În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenta se supun dezbaterii Camerei Deputaților și Senatului, în ședința comuna, care vor adopta textul definitiv cu votul majorității prevăzute la articolul 74 alineatele (1) sau (2)". În motivarea acestei sustineri se arata ca în ședința comuna a celor două Camere ale Parlamentului nu au fost dezbătute "doar textele aflate în divergenta - asa cum menționează expres textul Constituției - ci și texte propuse de Guvern și acceptate de liderii grupurilor parlamentare". În acest mod au fost introduse în lege texte noi, și anume: după art. 2 a fost introdus art. 2^1; la art. 8 a fost introdus alin. (4); la art. 9 a fost introdus alin. (5); la art. 10 a fost introdus alin. (3); după art. 12 a fost introdus art. 12^1; la art. 14 a fost introdus alin. (2^1); la art. 32 a fost introdus alin. (2).

II. Criticile referitoare la neconstituționalitatea conținutului unor reglementări din lege constau în următoarele:

a) Dispozițiile art. 4, art. 6 alin. (2), art. 13 și ale art. 21 alin. (1) din legea criticata instituie obligația, pentru toți cetățenii români, sa protejeze informațiile secrete de stat, indiferent de modul în care aceștia au ajuns în posesia lor, iar încălcarea acestei obligații poate atrage răspunderea penală potrivit prevederilor art. 15 alin. (4), art. 25, 26 și 27 din aceeași lege. O asemenea obligație generală, care incumba în sarcina oricărui cetățean, depășește "cu mult cadrul constituțional al fidelitatii față de țara, înscris în art. 50 din Constituție". Se arata totodată ca prin instituirea acestei obligații generale "răspunderea juridică în materia protecției secretului de stat dobândește caracter obiectiv, indiferent de atitudinea subiectiva a destinatarilor obligației. Instituirea unei raspunderi obiective, inclusiv cu caracter penal, semnifica instituirea unei prezumții de vinovăție și înlăturarea dreptului la apărare, deci încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (8) și art. 24 din Constituție, precum și ale art. 20 din Constituție, corelat cu art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului". Aceeași obligație generală contravine și principiului proportionalitatii, consfintit de dispozițiile art. 49 din Constituție, întrucât o asemenea obligație este proporțională cu scopul urmărit numai cu privire la "anumite categorii speciale de persoane (spre exemplu, lucrătorii serviciilor secrete sau persoanele care ocupa funcții publice presupunand accesul la secrete de stat), dar devine total nejustificată, deci disproportionata, dacă se referă la toți cetățenii". De asemenea, sancționarea persoanelor care nu își respecta obligațiile referitoare la protejarea secretului de stat, fără să fie îndeplinită condiția existenței vinovatiei, "contravine principiului legalității incriminării și pedepsei, înscris în art. 23 alin. (9) din Constituție, precum și în art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, aplicat potrivit art. 20 din Constituție". Se mai arata ca în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca, pentru ca o faptă să fie considerată ca fiind prevăzută de lege, dispoziția legală "trebuie să satisfacă, între altele, criteriul previzibilitatii, ceea ce înseamnă ca legea trebuie să fie suficient de clara, de precisa, pentru ca destinatarii ei să-și poată adapta comportamentul celui prescris de lege".

b) Art. 24 alin. (1) din legea criticata (referitor la obligația celui ce ia cunoștința de încălcări ale prevederilor legale privind protecția informațiilor clasificate în cadrul unității în care își desfășoară activitatea sa îl informeze pe conducătorul acesteia și care prevede sancționarea, inclusiv de natura penală, a omisiunii informării, în condițiile art. 25), are o redactare extrem de generală și de vaga, fără sa distinga între situațiile deosebite în care se afla diferiți salariați. Astfel, "se instituie o (cvasi) obligație de delatiune", care contravine indatoririi cetățenești de fidelitate față de țara, prevăzută în art. 50 din Constituție. Aceste dispoziții legale sunt contrare și "dreptului la intimitate și dreptului la libertatea de gandire, constiinta și religie, consacrate și garantate de art. 26 și art. 29 din Constituție, precum și, potrivit art. 20 din Constituție, de art. 8 și art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului". De asemenea, pentru aceleași motive sunt considerate ca fiind incalcate și dispozițiile art. 20, art. 23 alin. (8) și (9), art. 24 și 49 din Constituție, "precum și cele ale art. 6 și 7 din Convenția europeană a drepturilor omului".

c) Prin normele de trimitere ale art. 8 alin. (3) și ale art. 11 alin. (2) și (4), care abiliteaza Guvernul ca prin hotărâre, act normativ cu forta juridică inferioară legii, sa încadreze informațiile secrete de stat în clasele de securitate, se conferă acestei autorități publice monopolul asupra informațiilor și puteri discretionare pentru a decide asupra încadrării acestora în categoria secretelor de stat, precum și pentru aprobarea și actualizarea listelor cu categoriile de informații secrete de stat, întocmite de autoritățile publice, fără ca prin lege să fie instituite criterii de apreciere. Aceasta reglementare încalcă grav "principiul pluralismului, valoare fundamentală într-un stat de drept și democratic, potrivit art. 8 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție". O asemenea deturnare de putere încalcă grav "drepturi fundamentale ale omului, adică dreptul la libertatea de gandire, constiinta și religie, dreptul la respectarea vieții private, libertatea de opinie și dreptul la informație, consacrate și garantate prin art. 26, 29, 30 și 31 din Constituție, ca și dispozițiile art. 49 din Constituția României, precum și ale art. 8, 9, 10, 17 și 18 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretate în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicate în temeiul art. 20 din Constituție". Faptul ca hotărârile Guvernului ce se vor emite în temeiul art. 8 alin. (3) și al art. 11 alin. (2) și (4) din legea criticata ar putea avea caracter secret, prin exceptare de la publicare, potrivit prevederilor art. 107 alin. (4) teza finala din Constituție, contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la cerința de accesibilitate a normei juridice spre a putea fi considerată lege.

d) Întrucât prin art. 8 alin. (4) din legea criticata se permite Guvernului sa declasifice anumite informații individuale, se poate intampla ca anumite informații generale, după ce își pierd caracterul secret și devin de interes public sau informații interesand în mod special o anumită persoana, sa nu poată fi declasificate și, prin urmare, acestea sa nu poată fi comunicate publicului sau persoanei interesate. În acest fel se încalcă "dreptul la informație, consacrat de art. 31 din Constituție, precum și, potrivit art. 20, de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, restrangand exercițiul acestui drept contrar prevederilor art. 49 din Constituție". Caracterul absolut al interdicției referitoare la declasificarea informațiilor face ca ingerinta în exercițiul dreptului la informație "să fie total disproportionata, în contradictie cu dispozițiile art. 49 din Constituție".

e) Dispozițiile art. 12 alin. (4), (5) și (6), ale art. 15 alin. (3), precum și ale art. 19 lit. c) și d) din lege reprezintă o ingerinta, vadit disproportionata, în exercitarea unor drepturi fundamentale, contrară prevederilor art. 49 din Constituție. Potrivit acestor dispoziții legale accesul unei persoane la informații secrete se permite doar pe bază de autorizație acordată în urma unei verificări de securitate, ale căror concluzii nu trebuie motivate. În consecința, refuzul emiterii sau retragerea autorizației împiedica persoana sa ocupe o funcție ce implica acces la informații secrete, pe baza unor verificări nemotivate. Persoana în cauza, necunoscand motivele refuzului eliberării sau al retragerii autorizației, "nu dispune de nici o posibilitate de a se apara și de nici o cale eficienta de atac, [...] incalcandu-se astfel dispozițiile art. 20, art. 21, art. 24 și cele ale art. 49 din Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului".

Competența acordată Serviciului Roman de Informații de a efectua verificările de securitate permit acestei instituții ca printr-o decizie nemotivată și împotriva căreia nu s-a instituit o cale de atac sa hotărască dacă o persoană poate sau nu sa ocupe o anumită funcție în care ar urma să aibă acces la informații secrete. Prin urmare, Serviciul Roman de Informații "are puterea absolută de a decide dacă o persoană poate sau nu sa ocupe cele mai importante funcții în stat, ceea ce semnifica violarea suveranității naționale, a pluralismului și a principiilor statului de drept și democratic, adică a dispozițiilor constituționale înscrise în art. 1 alin. (3), art. 2 și art. 8 alin. (1)".

În conformitate cu dispozițiile

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, sesizarea de neconstituționalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și exprima punctele lor de vedere.

Președintele Camerei Deputaților, în punctul sau de vedere, apreciază ca sesizarea este neîntemeiată, în esenta, pentru următoarele motive:

I. Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la nerespectarea procedurii de legiferare:

a) Susținerea ca au fost incalcate dispozițiile art. 74 alin. (1), ale art. 75 și ale art. 76 alin. (2) din Constituție este neîntemeiată, deoarece, asa cum rezultă din analiza etapelor procesului legislativ, se poate constata ca au fost respectate atât cerințele constituționale privitoare la majoritatea de voturi necesară, cat și la trimiterea proiectului adoptat de Senat la Camera Deputaților.

În ceea ce privește desfășurarea cronologică a procedurii de legiferare, se arata ca la data de 7 februarie 1996 Senatul a adoptat, cu majoritate de voturi, proiectul Legii privind apărarea secretului de stat și a secretului de serviciu, pe care apoi, în temeiul art. 75 din Constituție, l-a trimis la Camera Deputaților. La aceasta Camera, la data de 15 iulie 1998, a mai fost înregistrat un alt proiect de lege având același obiect de reglementare. Ambele proiecte au fost examinate în fond de către Comisia juridică, de disciplina și imunități și Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranța naționala, intocmindu-se la data de 27 septembrie 1999 un raport comun asupra proiectului de lege adoptat de Senat. La acest proiect de lege au fost acceptate ca amendamente reglementări cuprinse în proiectul de lege trimis de Guvern la Camera Deputaților, cu respectarea prevederilor art. 63 din Regulamentul Camerei Deputaților, în vigoare la acea data. La data de 15 februarie 2000 Camera Deputaților, cu majoritate absolută de voturi, a adoptat proiectul de lege, care fusese deja adoptat de Senat, cu amendamentele comisiilor sesizate în fond.

b) Se apreciază ca fiind nefondata și susținerea potrivit căreia legea a fost adoptată prin încălcarea dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Constituție, constând în aceea ca în ședința comuna a celor două Camere ale Parlamentului, consacrată inlaturarii divergentelor dintre textele legii, au fost avute în vedere și "texte propuse de Guvern și acceptate de liderii grupurilor parlamentare", introducându-se în lege, pe aceasta cale, texte noi. Se arata ca în acea ședința au fost examinate "toate textele legii, respectiv formele diferite adoptate de Senat și de Camera Deputaților. În materialul documentar pus la dispoziție parlamentarilor au fost cuprinse textele adoptate de Senat, textele adoptate de Camera Deputaților, textele propuse de comisia de mediere și textele de compromis, urmând ca parlamentarii sa decidă prin vot pentru care din aceste texte optează, eliminandu-se astfel divergențele dintre cele două Camere". Asadar, au fost îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Constituție, ca textele aflate în divergenta să fie supuse dezbaterii în ședința comuna a Camerelor Parlamentului. Se precizează ca la aceste dezbateri a participat și reprezentantul Guvernului, care, la fel ca și parlamentarii, a putut sa opteze pentru soluția uneia dintre Camerele Parlamentului sau pentru "un text de compromis". În acest context s-a adoptat în 59 de cazuri textul Camerei Deputaților, iar în 41 de cazuri, "textul de compromis", nefiind adoptate texte noi. Se arata ca textele numite de autorii sesizării ca fiind texte noi sunt în realitate fie "texte de compromis", fie texte impuse de exigente ale tehnicii juridice.

II. Cu privire la critica de neconstituționalitate a conținutului unor dispoziții ale legii, în punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se arata următoarele:

a) Sesizarea de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 4, art. 6 alin. (2), art. 13 și ale art. 21 alin. (1) din Legea privind protecția informațiilor clasificate este nefondata, deoarece aceste dispoziții nu instituie o răspundere colectivă, "ci stabilesc sfera destinatarilor legii, adresandu-se, într-adevăr, tuturor". Legea urmează să se aplice, "sub aspectul sancțiunilor, doar în cazuri limitate și numai în măsura în care s-au încălcat cu vinovăție prevederi exprese ale legii". Obligația de a proteja informațiile nu contravine unor prevederi din Legea fundamentală, ea fiind stabilită în concordanta cu prevederile art. 50 din Constituție. Pe de altă parte, între dispozițiile legale menționate anterior și cele ale art. 15 alin. (4), ale art. 25, 26 și 27 nu exista o identitate de subiecte de drept.

b) Critica de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile art. 24 alin. (1) din lege este nefondata, deoarece obligația instituită nu trebuie confundata cu o infracțiune atâta vreme cat infracțiunea nu se presupune, "ci se dovedește cu un text incriminator".

c) Cu referire la dispozițiile art. 8 alin. (3) și la cele ale art. 11 alin. (2) și (4) din lege, se precizează ca acestea nu au nici o legătură cu drepturile constituționale invocate prin sesizare. Astfel, prevederea referitoare la hotărârile Guvernului ce urmează să fie emise în executarea legii este în deplina concordanta cu dispozițiile art. 107 din Constituție și nu contravine principiului pluralismului ori altor drepturi constituționale și nici prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

d) Nici critica referitoare la dispozițiile art. 8 alin. (4) nu este intemeiata, deoarece instituirea informațiilor secrete de stat este de competența autorităților publice interesate în protecția acestora, Guvernul fiind autoritatea cu atribuții de clasificare și declasificare, care aduce la cunoștința celor interesați dacă informația este protejata sau dacă a încetat sa mai fie protejata. Întrucât informațiile clasificate constituie limita superioară a existenței dreptului la informație, este neîntemeiată susținerea potrivit căreia aceste dispoziții contravin prevederilor art. 49 din Constituție.

e) Este nefondata și critica referitoare la dispozițiile art. 12 alin. (4), (5) și (6), ale art. 15 alin. (3) și ale art. 19 lit. c) din lege, deoarece consecința neacordarii sau a retragerii autorizației nu este aceea de încetare a raporturilor de muncă sau a raporturilor de funcție publică, ci doar interdicția de acces la informații secrete de stat. Chiar dacă, ipotetic, anumite persoane ar suporta aceasta sancțiune ca efect al interpretării legii în sensul avut în vedere de autorii sesizării, ele se pot adresa instanței de judecată, cerând restabilirea raporturilor juridice incalcate prin abuz. Nu se poate susține, asadar, ca dispozițiile legale contravin dispozițiilor art. 20, 21, 24 și 49 din Constituție. Prevederile legale criticate sunt în concordanta cu dispozițiile art. 1 alin. (3), ale art. 2 și ale art. 8 alin. (1), întrucât Serviciul Roman de Informații nu este competent sa stabilească persoanele care au acces la informații secrete de stat. Aceasta competența aparține autorităților interesate în protecția informațiilor clasificate. Serviciul Roman de Informații are doar atribuții de avizare a propunerilor referitoare la desemnarea celor care urmează sa desfășoare activități în domeniul protecției informațiilor secrete de stat, iar decizia de numire aparține autorităților publice interesate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca sesizarea de neconstituționalitate este nefondata sub toate aspectele.

I. Cu privire la criticile referitoare la nerespectarea procedurii constituționale de legiferare se arata următoarele:

a) Susținerea potrivit căreia a fost incalcata procedura de legiferare este nefondata, aceasta bazându-se pe "date faptice eronate privind procedura desfășurată în fața celor două Camere și în ședința comuna a Camerei Deputaților și a Senatului, precum și la forma proiectelor supuse dezbaterilor". Se arata ca propunerea legislativă pentru apărarea secretului de stat și a secretului de serviciu, initiata de un grup de senatori, a fost adoptată de Senat la data de 7 februarie 1996, iar în temeiul art. 75 din Constituție a fost trimisa Camerei Deputaților la data de 12 februarie 1996; ulterior, la 14 iulie 1998 Guvernul a transmis Camerei Deputaților proiectul de Lege privind securitatea informațiilor secrete de stat și a informațiilor secrete de serviciu; ambele proiecte de lege au fost dezbătute în fond de Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranța naționala, precum și de Comisia juridică, de disciplina și imunități, intocmindu-se un raport comun ce poarta nr. 303/XVII/12 și nr. 509/XVIII/11 din 27 septembrie 1999. În acest raport au fost reținute texte din proiectul de lege înaintat de Guvern ca amendament la proiectul de lege adoptat de Senat. Astfel, în baza acestui raport "Camera Deputaților a dezbătut și adoptat proiectul trimis de Senat, cu amendamentele propuse de către cele doua comisii, care au la baza textele cuprinse în proiectul Guvernului". În acest mod ambele Camere ale Parlamentului au adoptat același proiect de lege (și anume, cel adoptat de Senat în anul 1996), însă "în forme diferite, întrucât Camera Deputaților a adoptat proiectul înaintat de Senat cu amendamentele celor două comisii de specialitate, bazate pe texte incluse în proiectul înaintat de Guvern", fiind respectate prevederile art. 74 alin. (1), precum și ale art. 75 din Constituție.

b) Este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia legea a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Constituție, deoarece proiectul de lege adoptat de Senat a fost adoptat și de Camera Deputaților, însă într-o formă diferita, motiv pentru care, în temeiul art. 76 alin. (1) din Constituție, președinții Camerelor au initiat procedura de mediere. Se precizează ca, întrucât toate articolele proiectului de lege au fost adoptate în forme diferite de către cele două Camere, s-au aflat în divergenta toate aceste articole și de aceea "comisia de mediere și raportul de mediere au avut în vedere întregul conținut al proiectului". Acest raport de mediere a fost adoptat de Camera Deputaților la 23 mai 2000, fiind respins în totalitate de Senat la 15 mai 2000, motiv pentru care, în temeiul art. 76 alin. (2) din Constituție, a fost supus dezbaterii Camerelor reunite întregul proiect al legii, care a fost adoptat cu votul majorității prevăzute la art. 74 alin. (1) și (2) din Constituție.

c) În legătură cu afirmatia ca în ședința comuna a Parlamentului au fost avute în vedere "nu numai textele aflate în divergenta, ci și textele propuse de Guvern și acceptate de liderii grupurilor parlamentare", se arata ca aceste texte au "rezultat din restructurarea unor texte adoptate anterior, separat, de către Senat, sau de către Camera Deputaților". Pentru acest motiv textul final al proiectului nu a mai corespuns din punct de vedere structural și al numerotarii articolelor cu textele votate de Senat și de Camera Deputaților. Astfel, textele menționate în sesizare ca fiind texte noi au corespondent în proiectele votate separat, însă sub o alta forma. Se precizează ca dispozițiile art. 76 alin. (2) din Constituție, pretins incalcate, "nu se referă la adoptarea în ședința comuna a Parlamentului a unui «text definitiv», care, într-o interpretare logica și în lipsa unei prevederi exprese privind înțelesul acestui termen, este sau poate fi diferit de textul proiectului supus dezbaterii".

II. Cu privire la critica de neconstituționalitate a conținutului unor dispoziții ale legii, în punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca:

a) Este nefondata susținerea privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 13 și ale art. 21 alin. (1) din lege, întrucât aceasta sustinere pornește de la o premisa falsa. Afirmatia ca "fidelitatea față de țara presupune obligația apărării secretului de stat de către persoanele care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu iau la cunoștința în mod legal de secretele de stat, iar nu o obligație generală și nediferentiata", contravine flagrant dispozițiilor art. 50 din Constituție, având titlul marginal "Fidelitatea față de țara". Obligația prevăzută de articolele de lege criticate este o îndatorire fundamentală a tuturor cetățenilor, cu alte cuvinte aceasta reprezintă o obligație constituțională.

Este de asemenea nefondata susținerea potrivit căreia aceasta obligație ar fi de maxima generalitate, iar ca urmare răspunderea juridică în materia protecției secretului de stat dobândește un caracter obiectiv, ce semnifica instituirea prezumției de vinovăție, incalcandu-se astfel dispozițiile art. 23 alin. (8), ale art. 24 și 20 din Constituție, acesta din urma corelat cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Acceptarea unui asemenea rationament ar insemna ca toate obligațiile cu caracter general impuse tuturor cetățenilor instituie o răspundere cu caracter obiectiv și prezumția de vinovăție. Autorii sesizării, sustinand încălcarea principiului proportionalitatii cuprins în art. 49 din Constituție, nu arata în concret exercitarea cărui drept a fost restrânsă.

Se apreciază ca este neîntemeiată și afirmatia potrivit căreia incriminarea încălcării obligațiilor în materie de apărare a secretului de stat contravine principiului constituțional al legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (9) din Constituție, deoarece acest text "nu se referă la principiul legalității pedepsei". Or, pedepsele prevăzute în art. 26 și 27 din lege "sunt legale, înscriindu-se în prevederile referitoare la pedepse, cuprinse în partea generală a Codului penal". În plus, aceste dispoziții îndeplinesc toate condițiile pentru ca o norma legală să fie considerată previzibila.

b) Privitor la dispozițiile art. 24 alin. (1) din lege, se arata ca este eronată echivalarea care se realizează între obligația celui care ia cunoștința de încălcări ale legii de a-l informa despre aceasta pe conducătorul unității în care lucrează și obligația cvasigenerală de delatiune, întrucât obligația prevăzută de textul criticat este similară celei prevăzute la art. 170 și 262 din Codul penal, privind denunțarea săvârșirii unor infracțiuni. Referirea la încălcarea dreptului la intimitate și a dreptului la gandire, constiinta și religie, prevăzute la art. 26 și 29 din Constituție, nu este argumentata și nu are nici o legătură cu prevederile criticate ale legii.

c) Cu privire la dispozițiile art. 8 alin. (3) și ale art. 11 alin. (2) și (4) din lege se apreciază ca invocarea principiului constituțional al pluralismului în demonstrarea neconstitutionalitatii textelor menționate din lege nu are nici un suport.

d) În sfârșit, nu este fondată nici critica referitoare la dispozițiile art. 8 alin. (4) din lege, deoarece acest act normativ prevede posibilitatea declasificarii "informațiilor generale" cu ocazia reexaminarii și actualizării listelor prevăzute în art. 11. De aceea nu se poate susține ca ar fi incalcate dispozițiile art. 31 din Constituție.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

Potrivit dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională, prin Adresa nr. 1.053 din 22 martie 2001, a solicitat Secretariatului General al Camerei Deputaților ca, în scopul soluționării sesizării de constituționalitate, sa îi fie înainte următoarele documente: raportul comun nr. B.P.22/1996 și nr. B.P.198/1996, întocmit de Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranța naționala și de Comisia juridică, de disciplina și imunități; raportul comisiei de mediere; stenograma ședinței plenului Camerei Deputaților din 23 mai 2000 privind dezbaterea raportului de mediere; stenograma ședinței comune a celor două Camere ale Parlamentului din data de 7 martie 2001 privind dezbaterea textelor aflate în divergenta. De asemenea, prin Adresa nr. 1.057 din 22 martie 2001 s-a solicitat Secretariatului General al Senatului trimiterea stenogramei ședinței plenului Senatului din 15 mai 2000 privind dezbaterea raportului comisiei de mediere. Actele solicitate de Curtea Constituțională au fost trimise acesteia prin Adresa nr. XIV/1/106 din 23 martie 2001 a Secretariatului General al Camerei Deputaților și, respectiv, prin Adresa nr. 660 din 26 martie 2001 a Secretariatului General al Senatului.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile Legii privind protecția informațiilor clasificate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, retine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată și este competența, potrivit art. 144 lit. a) din Constituție, să se pronunțe asupra sesizării de neconstituționalitate formulate de un număr de 62 de deputați.

Prin sesizare, pe de o parte, este criticat ansamblul Legii privind protecția informațiilor clasificate, sustinandu-se ca aceasta a fost adoptată cu încălcarea reglementărilor constituționale referitoare la procedura de legiferare, iar pe de altă parte, este criticat conținutul unora dintre dispozițiile legii ca fiind contrare anumitor prevederi ale Constituției, anumitor reglementări din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecința, controlul de constituționalitate realizat prin prezenta decizie privește constituționalitatea extrinseca, precum și - deopotrivă - constituționalitatea intrinseca, având însă prioritate aspectele legate de procedura de legiferare (aparținând constituționalității extrinseci), întrucât acestea vizează ansamblul legii, precum și pentru ca eventuala constatare a nerespectării unor norme de procedura constituțională prevalează în mod neîndoielnic asupra examinării fondului reglementării, astfel încât, pe cale de consecința, aceasta din urma examinare ar deveni inutila.

Autorii sesizării susțin ca legea criticata a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (1), ale art. 75 și ale art. 76 alin. (2) din Constituție, texte care au următorul cuprins:

- art. 74 alin. (1): "Legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere.";

- art. 75: "Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă aceasta din urma respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o noua dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O noua respingere este definitivă.";

- art. 76 alin. (2): "În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenta se supun dezbaterii Camerei Deputaților și Senatului, în ședința comuna, care vor adopta textul definitiv cu votul majorității prevăzute la articolul 74 alineatele (1) sau (2)."

În vederea examinării respectării procedurii constituționale parcurse în procesul de legiferare Curtea constata ca principiul constituțional al autonomiei regulamentare a Parlamentului, instituit prin art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, permite și totodată impune fiecărei Camere, precum și Parlamentului în ansamblul sau, reunit în ședința comuna a celor două Camere, sa stabilească norme proprii de organizare și de funcționare în vederea îndeplinirii atribuțiilor lor. Cu toate acestea, regulamentele parlamentare nu pot să fie contrare reglementărilor cuprinse în Constituție, iar autoritatea legislativă nu poate adopta proceduri contrare Legii fundamentale, și aceasta nici măcar pentru un caz singular și special.

În aceste condiții Curtea constata ca sunt întemeiate susținerile autorilor sesizării, potrivit cărora Legea privind protecția informațiilor clasificate a fost adoptată cu încălcarea unor dispoziții constituționale, după cum urmează:

a) Este intemeiata susținerea potrivit căreia legea criticata a fost adoptată prin aprobarea în ședința comuna a Camerei Deputaților și a Senatului din data de 7 martie 2001 a raportului comisiei de mediere cu privire la doua proiecte de lege distincte.

Astfel, Curtea retine ca Senatul a adoptat la data de 7 februarie 1996 propunerea legislativă intitulata "Lege privind apărarea secretului de stat și a secretului de serviciu", initiata de un grup de senatori. După adoptarea propunerii legislative proiectul de lege astfel rezultat a fost trimis Camerei Deputaților, în conformitate cu dispozițiile art. 75 teza întâi din Constituție. Ulterior, la 14 iulie 1998, Guvernul a initiat proiectul de "Lege privind securitatea informațiilor secrete de stat și a informațiilor secrete de serviciu", cu care a sesizat Camera Deputaților. Ambele inițiative legislative au fost repartizate Comisiei permanente pentru apărare, ordine publică și siguranța naționala, precum și Comisiei juridice, de disciplina și imunități, spre a se întocmi de către acestea un raport comun pe fond, în vederea dezbaterii în plenul Camerei Deputaților a celor două proiecte de lege.

Curtea Constituțională observa ca nici comisiile permanente sesizate în fond și nici plenul Camerei Deputaților nu au avut în vedere ca fiecare dintre cele doua inițiative legislative are o individualitate proprie, trebuind în consecința să fie tratata ca atare în cadrul procedurii de legiferare.

Astfel, comisiile permanente ale Camerei Deputaților, sesizate în fond, nu au examinat separat cele doua proiecte de lege și nu au propus plenului Camerei să se pronunțe asupra fiecărui proiect de lege, ci le-au contopit, supunand dezbaterii și votului plenului Camerei Deputaților un singur proiect de lege, și anume pe cel initiat de Guvern, căruia i-au fost aduse unele amendamente. Aceasta situație rezultă din însuși raportul comisiilor permanente sesizate în fond, raport purtând nr. B.P. 22/1996 și nr. B.P. 198/1998 din 27 septembrie 1999 și care este intitulat: "Raport comun asupra proiectului de Lege privind apărarea secretului de stat și a secretului de serviciu adoptat de Senat în ședința din 7 februarie 1996; asupra proiectului de Lege privind securitatea informațiilor secrete de stat și a informațiilor secrete de serviciu, initiat de Guvernul României la 14 iulie 1998".

Analizând conținutul acestui raport, Curtea constata ca numai textul art. 3 a avut o redactare identică în ambele proiecte; în privinta unui număr de 22 de texte comisiile au propus menținerea lor în redactarea din proiectul Guvernului; redactarile din cele doua proiecte au prezentat unele asemanari pentru un număr de 12 articole, în privinta cărora comisiile au propus adoptarea redactarii existente în proiectul Guvernului, cu unele modificări; alte 12 articole au existat, după caz, numai în proiectul Guvernului sau în propunerile comisiilor raportoare; în sfârșit, 15 texte din propunerea legislativă adoptată de Senat au fost eliminate, cu motivarea ca problemele vizate de acestea sunt reglementate în alte articole acceptate de comisii.

Curtea Constituțională observa că nu au fost realizate dezbaterea și finalizarea fiecăruia dintre cele doua proiecte de lege, ceea ce rezultă și din preambulul raportului comun al comisiilor permanente, preambul redactat astfel: "În urma examinării proiectului de Lege privind apărarea secretului de stat și a secretului de serviciu, adoptat de Senat la 7 februarie 1996 și a proiectului de Lege privind securitatea informațiilor secrete de stat și a informațiilor secrete de serviciu, initiat de Guvernul României la 14 iulie 1998, în ședințele din 9 decembrie 1998, 10, 17, 24 martie, 21, 27, 28 aprilie și 22 septembrie 1999, comisiile au constatat ca obiectul de reglementare a proiectelor de lege menționate face parte din categoria legilor organice, potrivit art. 74 alin. (1) din Constituția României și au hotărât cu majoritate de voturi pentru, să le supună spre dezbatere și adoptare Plenului Camerei Deputaților în structura și cu amendamentele următoare [...]."

Sub aspectul analizat este semnificativă structurarea raportului pe următoarele coloane, într-un mod asemănător structurii unui raport de mediere:

1. "Articolul (textul Senatului)";

2. "Articolul (textul Guvernului)";

3. "Amendamentele propuse (autorul), text adoptat de comisii";

4. "Motivare".

Se constata, de asemenea, ca în cuprinsul acestui raport comisiile permanente au optat pentru textele din proiectul de lege initiat de Guvern, cu sau, după caz, fără modificări.

Prin urmare, Curtea constata ca în ședința plenului Camerei Deputaților au fost dezbătute și votate în mod exclusiv aceste texte, prezentarea în cadrul raportului și a textelor existente în propunerea legislativă adoptată de Senat fiind formala.

Curtea retine, de asemenea, ca în situația în care s-ar fi respectat dispozițiile constituționale referitoare la legiferare Camera Deputaților ar fi trebuit să se pronunțe prin vot asupra fiecărui proiect de lege, ocazie cu care avea posibilitatea ca fie sa respingă ambele proiecte, fie sa adopte numai unul dintre acestea și sa îl respingă pe celălalt. Dacă ar fi fost respins proiectul de lege adoptat de Senat, Camera ar fi avut obligația ca, potrivit art. 75 teza a doua din Constituție, sa îl trimită pentru o noua dezbatere Senatului, iar în cazul în care ar fi fost adoptat proiectul initiat de Guvern, ar fi avut obligația ca, potrivit dispozițiilor art. 75 teza întâi din Constituție, acest proiect să fie trimis, de asemenea, Senatului. Numai în situația în care ar fi fost respins proiectul de lege initiat de Guvern s-ar fi putut utiliza unele dintre texte în vederea formulării unor amendamente la textele adoptate de Senat. Nerespectarea acestor norme ale procedurii constituționale de legiferare a creat posibilitatea ca proiectul de lege adoptat de Senat sa nu mai fie adoptat și de Camera Deputaților, iar proiectul de lege adoptat de Camera Deputaților sa nu mai fie adoptat și de Senat. În aceasta situație nici unul dintre cele doua proiecte de lege nu a întrunit în ambele Camere ale Parlamentului majoritatea de voturi cerută la art. 74 alin. (1) din Constituție, spre a se putea considera ca adoptarea a fost valabilă.

b) Votul impus de art. 74 alin. (1) din Constituție nu a fost exprimat nici în ședința comuna a Camerei Deputaților și a Senatului din 7 martie 2001, consacrată dezbaterii textelor aflate în divergenta, în care s-a declarat adoptată legea supusă controlului de constituționalitate prin prezenta decizie.

Astfel, deoarece Senatul a respins raportul comisiei de mediere, pe ordinea de zi a celor două Camere reunite în ședința comuna a fost înscris proiectul de lege în integralitatea sa. În raportul din 5 aprilie 2000 comisia de mediere a propus spre adoptare, în totalitate, textele din proiectul de lege adoptat de Camera Deputaților (unele dintre acestea având nuantari nesemnificative, ca texte comune ale comisiei), precum și numeroase alte texte care nu fuseseră supuse dezbaterii și votului Senatului. Asa fiind, rezultă ca Senatul nu a examinat aceste din urma texte nici cu ocazia dezbaterii raportului comisiei de mediere, raport pe care l-a respins în întregime în urma unor dezbateri generale preliminare, considerând ca legea trebuie să fie "reconceputa" și sa parcurga în întregime o procedură constituțională de legiferare. Aceasta concluzie rezultă din cuprinsul stenogramelor ședințelor Senatului din 8 și 15 mai 2000. În aceste condiții se observa ca, pe lângă aceea ca Senatul nu s-a pronunțat prin vot cu privire la proiectul de lege adoptat de Camera Deputaților, acesta nu a acordat un vot favorabil nici pentru raportul comisiei de mediere.

În ședința comuna a Camerelor Parlamentului, organizată pentru dezbaterea textelor aflate în divergenta, nu s-a procedat la înlăturarea aspectelor de neconstituționalitate apărute ca rezultat al viciilor de procedura de legiferare. Astfel, obiectul dezbaterilor ședinței comune l-a constituit proiectul de lege în integralitatea acestuia. După votarea fiecărui articol nu s-a mai supus votului legea în ansamblu spre a se putea constata dacă este întrunită majoritatea de voturi cerută la art. 74 alin. (1) din Constituție (indiferent dacă se verifica sau nu existenta acestei majorități în cazul fiecărei Camere). În finalul dezbaterilor președintele de ședința a făcut următoarele precizări: "Cu aceasta, textele aflate în divergenta au fost votate cu majoritatea cerută de art. 74 alin. (1) din Constituție. Va reamintesc că nu se face vot final [...]." (Stenograma ședinței comune a Camerei Deputaților și a Senatului din 7 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 36 din 19 martie 2001).

c) Sub un alt aspect Curtea constata, de asemenea, că nu s-au respectat nici prevederile constituționale în ceea ce privește desfășurarea medierii și a dezbaterii textelor aflate în divergenta. Potrivit dispozițiilor art. 76 alin. (1) din Constituție procedura de mediere se inițiază "Dacă una din Camere adopta un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferita de cea aprobată de cealaltă Camera [...]". Din acest text constituțional rezultă ca este vorba de același proiect de lege sau de aceeași propunere legislativă, deosebirea constând doar în modurile de redactare. Or, asa cum s-a arătat anterior în cadrul considerentelor de sub lit. a), în cazul examinat Senatul a adoptat o propunere legislativă asupra căreia Camera Deputaților nu s-a pronunțat, iar Camera Deputaților a adoptat un proiect de lege asupra căruia, de această dată, nu s-a pronunțat Senatul. În acest fel Camera Deputaților a efectuat, cu neobservarea procedurii constituționale de legiferare, contopirea celor două proiecte de lege într-unul singur. Procedura de mediere desfășurată nefiind bazată pe o reglementare constituțională, rezultă că nu se putea trece nici la procedura dezbaterii textelor rămase în divergenta și, în consecința, nici la adoptarea legii, câtă vreme aceasta nu avea un obiect de reglementare care să între în competența ședințelor comune, potrivit prevederilor art. 62 alin. (2) din Constituție.

În cadrul procedurii de mediere au fost incalcate și dispozițiile alin. (2) al art. 76 din Constituție, referitoare la textele aflate în divergenta. Aceasta procedura presupune existenta a doua texte referitoare la aceeași materie, care au fost adoptate în redactari diferite de cele două Camere și care nu au fost puse de acord în cadrul etapelor anterioare ale procedurii de mediere.

În cazul de fața însă au fost supuse votului și au fost adoptate texte noi, asadar texte ce nu fuseseră dezbătute și adoptate în vreuna dintre Camere ori texte care să fi rezultat din combinarea celor adoptate în redactari diferite de către Camere în mod separat, ci, dimpotriva, texte care au fost propuse - în mod special - pentru ședința comuna a Camerei Deputaților și a Senatului. Aceste texte au fost înscrise la coloana 4 din materialul supus dezbaterii ședinței comune, și anume sub denumirea "Texte propuse de Guvern și acceptate de liderii grupurilor parlamentare". Din stenograma ședinței comune din 7 martie 2001 rezultă ca acestea sunt textele care au fost supuse votului, fiind adoptate ca atare. Aceste texte sunt: art. 2^1 (devenit art. 3 după renumerotarea articolelor legii); art. 3 (devenit art. 4); art. 4 (devenit art. 5); art. 5 (eliminat); art. 6 alin. (2); art. 7 lit. m); art. 8 alin. (1), (2) și (4); art. 9 alin. (2), (4) și (5); art. 10 alin. (3); art. 11 alin. (4); art. 12 alin. (2), (3), (4), (5) și (6); art. 12^1 (devenit art. 13); art. 14 alin. (2), (2^1) și (4) [devenite art. 15 alin. (2), (3) și (5)]; art. 17 (eliminat); titlul capitolului IV; art. 19 lit. d) și h); art. 21 alin. (1) și (3); art. 22 alin. (1); art. 24 alin. (1); art. 26 alin. (1); art. 27 alin. (1); art. 29 alin. (1) și (2); art. 30 alin. (1) lit. b), e), f) și g); art. 31 și art. 32 alin. (2). Dintre textele enumerate numai doua articole, și anume art. 2^1 (având 4 alineate) și art. 12^1 (având un singur alineat), sunt texte noi, pe când celelalte texte au avut redactari diferite față de cele adoptate de vreuna dintre cele două Camere.

În acest context Curtea Constituțională retine ca în jurisprudenta sa exista decizii referitoare la cauze în cadrul cărora au fost soluționate probleme similare celor care fac obiectul prezentei decizii. Astfel, prin Decizia nr. 122 din 22 octombrie 1996 asupra constituționalității Legii privind statutul deputaților și senatorilor (decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 28 octombrie 1996), Curtea a reținut ca prin dispozițiile art. 144 lit. a) din Constituție "[...] nu s-a făcut nici o distincție între controlul constituționalității substanței reglementării și controlul constituționalității procedurii de adoptare a legii [...]", astfel încât, prin urmare, o lege poate fi declarata ca neconstitutionala și pentru motivul nerespectării prevederilor constituționale referitoare la procedura de legiferare. (De altfel, aceasta posibilitate constituțională mai fusese reținută și în considerentele

Deciziei nr. 62 din 13 iunie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, precum și în cele ale

Deciziei nr. 73 din 19 iulie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995.) În privinta unei situații similare celei din prezenta cauza Curtea Constituțională, prin aceeași

Decizie nr. 122 din 22 octombrie 1996 , a statuat: "Camerele, în ședința lor comuna, ar urma să se pronunțe asupra întregului raport, numai dacă una dintre ele, respingând raportul, nu a admis nici una dintre propunerile comisie de mediere [...]."

În concluzie, Curtea constata ca în prezenta cauza sesizarea este intemeiata, astfel încât urmează să fie admisă, reținându-se încălcarea normelor constituționale referitoare la procedura de legiferare. În aceasta situație nu se mai poate trece la exercitarea controlului de constituționalitate asupra conținutului unora dintre reglementările Legii privind protecția informațiilor clasificate, reglementări indicate în sesizarea de neconstituționalitate formulată de un număr de 62 de deputați.

Fața de considerentele expuse în cele de mai sus, având în vedere dispozițiile art. 74 alin. (1), ale art. 75, ale art. 76 alin. (1) și (2), ale art. 144 lit. a) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 2 alin. (3), ale art. 13 alin. (1) lit. A.a), ale

art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Constata ca Legea privind protecția informațiilor clasificate este neconstitutionala.

Decizia se comunică Președintelui României, precum și președintelui Camerei Deputaților și președintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute în dispozițiile art. 145 alin. (1) din Constituție.

Definitivă și obligatorie.

Dezbaterea a avut loc la 11 aprilie 2001 și la aceasta au participat: Lucian Mihai, președinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu și Romul Petru Vonica, judecători.