Decizia nr. 598/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 și art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal și ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 și art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Societatea Comercială "Romtelecom" - S.A. din București și de Ovidiu Pripiș în Dosarul nr. 265/256/2011 al Judecătoriei Medgidia și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 669D/2011.

La apelul nominal, pentru autorii excepției se prezintă apărătorul ales Cătălina Dicu, cu împuternicire avocațială la dosar. Lipsește cealaltă parte, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul apărătorului autorilor excepției, care solicită admiterea acesteia, reiterând argumentele invocate în fața Judecătoriei Medgidia, și depune note scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă referitor la dispozițiile art. 178 alin. 2 și art. 249 alin. 2 din Codul penal și ale art. 66 alin. 2, art. 125 și art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât autorii excepției sunt nemulțumiți, în realitate, de modul de interpretare și aplicare a acestor texte de lege, respectiv ca neîntemeiată în ceea ce privește dispozițiile art. 146 din Codul penal și ale art. 5^2 din Codul de procedură penală, invocând în acest sens jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 12 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 265/256/2011, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 178 alin. 2 și art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal și ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 și art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Romtelecom" - S.A. din București cu privire la dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal și ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 și art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, și de Ovidiu Pripiș referitor la prevederile art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal și ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 și art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, cu ocazia soluționării unei cauze penale având ca obiect săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă și neglijență în serviciu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul Societatea Comercială "Romtelecom" - S.A. susține că:

- dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii și a autorităților publice și ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, precum și prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate stabili care este, de fapt, conținutul infracțiunii de ucidere din culpă în varianta agravantă referitoare la nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activități, în situația în care subiect activ este o persoană juridică, fiind vorba de aspecte strict legate de activitatea unei persoane fizice. Consideră că stabilirea unor criterii discriminatorii de sancționare, în raport cu calitatea făptuitorului de persoană care desfășoară în mod legal o activitate, nu respectă cerințele de accesibilitate și previzibilitate ale normei de drept penal;

- dispozițiile art. 5^2 din Codul de procedură penală, referitor la prezumția de nevinovăție, au o redactare restrictivă în raport cu prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție, întrucât statuează că prezumția de nevinovăție încetează la momentul stabilirii vinovăției unei persoane printr-o hotărâre penală definitivă. Or, norma constituțională impune o garanție mai largă, folosind sintagma "până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare", care presupune existența unei trimiteri în judecată urmate de o condamnare și de rămânerea definitivă a acesteia. Prin urmare, potrivit art. 5^2 din Codul de procedură penală, o persoană nu mai este considerată nevinovată dacă față de ea sa dat o soluție de scoatere de sub urmărire penală sau de achitare, în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b^1) sau d) din același Cod, pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni sau faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii (altul decât latura subiectivă) ori de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal, în baza art. 10 alin. 1 lit. f), g), h) sau i) din Codul de procedură penală, în caz de împăcare a părților, de retragere a plângerii prealabile, de lipsă a acesteia ori dacă a intervenit amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului, respectiv radierea persoanei juridice sau s-a dispus înlocuirea răspunderii penale, deși persoana în cauză nu a fost condamnată pentru fapta respectivă;

- dispozițiile art. 66 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, întrucât, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu-și exercită dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor de vinovăție, acesta este considerat vinovat mai înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare;

- dispozițiile art. 125 din Codul de procedură penală aduc atingere, prin omisiune și lipsă de claritate, prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, deoarece nu detaliază situațiile în care un raport de expertiză este susceptibil de a fi refăcut, lăsând la discreția procurorului posibilitatea refacerii acestuia. Astfel, învinuitul sau inculpatul nu are posibilitatea de a solicita organului de urmărire penală efectuarea unei noi expertize în cazul în care la dosar există două rapoarte de expertiză care sunt contradictorii;

- dispozițiile art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, care detaliază conținutul rechizitorului, înfrâng prezumția de nevinovăție, întrucât actul de sesizare a instanței stabilește încadrarea juridică a faptei fără a face nicio altă nuanță, în condițiile în care respectiva încadrare juridică aparține organului de urmărire penală și reprezintă doar o propunere a acestuia adresată instanței, iar nu o confirmare a vinovăției persoanei acuzate, care, prin ipoteză, trebuie prezumată nevinovată. Consideră că încadrarea juridică a faptei stabilite de organul de urmărire penală răstoarnă, de fapt, în cadrul comunității, prezumția de nevinovăție. Apreciază că textul de lege criticat ar fi trebuit, în mod obligatoriu, să conțină o diferențiere, o nuanțare, atât în privința încadrării juridice, cât și a stării de fapt și chiar a probelor.

Autorul excepției Ovidiu Pripiș formulează critici de neconstituționalitate identice cu privire la dispozițiile art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 și art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, iar separat critică și art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal. Susține că dispozițiile art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptulla un proces echitabil și ale art. 23 alin. (11) și (12) privind prezumția de nevinovăție și legalitatea pedepsei, precum și ale art. 11 cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 7 privind legalitatea pedepsei din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu satisfac exigențele de previzibilitate și accesibilitate ale normei de incriminare, art. 249 alin. 2 din Codul penal făcând trimitere, sub aspectul definiției consecințelor deosebit de grave, la norma generală cuprinsă în art. 146 din același Cod. În acest sens, arată că a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu în varianta calificată, procurorul reținând caracterul de gravitate dat de surveniența decesului minorei. Consideră că încadrarea juridică la care s-a oprit procurorul de caz este în mod cert eronată, întrucât decesul unei persoane ca urmare a încălcării din culpă a unor atribuții de serviciu nu poate reprezenta o consecință deosebit de gravă în accepțiunea art. 146 din Codul penal, și anume o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității unei persoane, ci mai degrabă o vătămare importantă adusă intereselor unei persoane, potrivit art. 249 alin. 1 teza a doua din Codul penal. Cu privire la dispozițiile art. 146 din același Cod, susține că echitatea procesului penal și prezumția de nevinovăție sunt grav afectate prin aceea că paguba materială nu poate fi legal stabilită decât în urma judecării definitive a fondului. În plus, textul contestat nu satisface nici exigențele de previzibilitate și accesibilitate, întrucât valoarea pagubei nu poate fi stabilită în abstract, ci trebuie apreciată de la caz la caz, în baza unor prevederi din legi extrapenale, ca rezultat al unui calcul care nu putea fi cunoscut de făptuitor în momentul săvârșirii faptei.

Judecătoria Medgidia apreciază că excepția de neconstituționalitate este vădit nefondată, autorii excepției tinzând, în realitate, la modificarea sau completarea textelor de lege criticate.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului precizează că își menține punctul de vedere reținut în

deciziile Curții Constituționale nr. 539/2004 , nr. 780/2006, nr. 890/2007, nr. 861/2008, nr. 1.206/2008, nr. 1.690/2009, nr. 225/2012 și nr. 239/2012, în sensul că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 178 alin. 2 și art. 249 alin. 2 raportat la art. 146 din Codul penal și ale art. 5^2, art. 66 alin. 2, art. 125 și art. 263 alin. 1 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

- Art. 178 alin. 2 din Codul penal: "Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.";

- Art. 249 alin. 2 din Codul penal: "Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut consecințe deosebit de grave, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.";

-