Decizia nr. 94/1996

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Panaitescu Edmond împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 47 din 25 aprilie 1996 .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 10 septembrie 1996 în prezenta procurorului, a recurentului Panaitescu Edmond și a Ligii democratice pentru dreptate și, în lipsa Camerei Deputaților, Ministerului Justiției, Ziarului "România Libera", "Evenimentul zilei", a lui Cimpoieru Filotie, Cimpoieru Gheorghe și Baciu Severin, cu toți procedura fiind legal îndeplinită. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 17 septembrie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 47 din 25 aprilie 1996 Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a prevederilor

Legii nr. 30 din 18 mai 1994

privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta convenție. În considerente s-a reținut ca Decretul nr. 40/1994 privind aprobarea și supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta convenție a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, astfel încât nu au fost incalcate prevederile art. 99 alin. (1) din Constituție.

Referitor la argumentul privind neconstituționalitatea

art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994 , potrivit căruia recursul individual în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului se poate introduce numai pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale intervine după intrarea în vigoare a acesteia și a protocoalelor sale menționate în prevederile acestui articol, Curtea a reținut ca

art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994

nu poate fi considerat ca incalcind obligația constituțională de buna-credința, prevăzută de art. 11, și nici prevederile art. 20 din Constituție, referitoare la prioritatea tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale față de legile interne. Aceste dispoziții constituționale se referă la aplicarea convențiilor internaționale, nu la ratificarea lor. De asemenea, cu privire la încălcarea art. 21 din Constituție, privind liberul acces la justiție, s-a reținut ca acesta este aplicabil numai jurisdictiilor, astfel încât nu poate fi aplicabil unor instanțe internaționale.

În ceea ce privește critica adusă prevederilor Legii nr. 4 din 12 ianuarie 1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor, prin decizia recurată s-a reținut ca ratificarea convenției s-a făcut tocmai în temeiul unor prevederi ale acestei legi și ca, oricum, legea respectiva, neavînd o valoare constituțională, nu poate fi opusă legiuitorului care, de principiu, are competența ca, oricând, sa deroge, în adoptarea unei legi, de la prevederile altei legi.

Împotriva acestei decizii, domnul Panaitescu Edmond a declarat recurs.

În motivarea recursului se solicita ca instanța constituțională sa declare ca lovite de "nulitate de drept" toate actele Parlamentului, Presedentiei și Guvernului României, pentru ca au confirmat în mod fraudulos alegerea Președintelui României după alegerile din septembrie-octombrie 1992.

Se invoca, de asemenea, încălcarea art. 99 din Constituție, în sensul că Decretul nr. 40 din 23 martie 1994 a fost publicat ulterior "analizarii, votării și promulgării"

Legii nr. 30 din 18 mai 1994

privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta convenție, iar nepublicarea decretului, imediat după semnarea lui, încalcă prevederile art. 31 alin. (1) și alin. (2) din Constituție. Se mai susține, de asemenea, ca prevederile

art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994

nu se regăsesc în Decretul nr. 40 din 23 martie 1994, precum și faptul ca, potrivit art. 77 din Constituție, Președintele României avea posibilitatea sa o restituie Parlamentului pentru reexaminare. Se mai arata ca omisiunea informării cetățenilor cu privire la data când se pot adresa Curții Europene pentru Drepturile Omului, precum și difuzarea "versiunii românești" a convenției și deturnarea sistematica a corespondentei, "creează o stare de confuzie". Și, în sfârșit, este criticata introducerea

art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994 , cu referire la "infracțiunile continue și/sau continuate în care sunt implicate organe ale statului", precum și Legea nr. 39 din 28 iunie 1993 ale carei "vicii" sunt asemănătoare cu cele ale Legii nr. 30 din 18 martie 1994.

În afară motivelor enunțate, recurentul a invocat în fără Curții excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, susținând în esenta ca, potrivit art. 31 lit. f) din Legea nr. 92/1992, Ministerul Public are ca atribuție supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărîrilor judecătorești și a altor titluri executorii, dar aceasta atribuție nu este realizată în interesul statului și al cetățenilor.

De asemenea, se invoca în fața Curții și excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995, a Legii nr. 92 din 5 august 1992 și a art. 16 din Legea nr. 47 din 18 mai 1992.

În vederea soluționării, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a solicitat Camerelor Parlamentului și Guvernului comunicarea punctelor lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca publicarea Decretului nr. 40 din 23 martie 1994 împreună cu

Legea nr. 30 din 18 mai 1994 , prin care a fost ratificată convenția, în același Monitor Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, nu conduce la aplicarea sancțiunii prevăzute în art. 99 alin. (1) din Constituție, care nu se referă la publicarea cu întârziere, ci la "nepublicare". Potrivit acestui text, "nepublicarea atrage inexistenta decretului".

Publicarea cu întârziere a Decretului nr. 40 din 23 martie 1994 nu este de natura sa aducă atingere dreptului la informație prevăzut în art. 31 alin. (1) și (2) din Constituție, deoarece, deși la art. 3 acesta conține unele declarații și rezerve cu privire la aplicarea unor texte din convenție, dacă acestea nu ar fi fost preluate în legea de ratificare, ar fi rămas fără efect, ele având caracter de recomandare.

În legătură cu includerea în

Legea nr. 30 din 18 mai 1994

a art. 3 se apreciază ca dispozițiile acestuia nu fac altceva decît sa prevadă principiul neretroactivitatii legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție, și nu era necesar ca acest text să se regaseasca și în Decretul nr. 40 din 23 martie 1994.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile

Legii nr. 30 din 18 mai 1994 , ale Legii nr. 39 din 28 iunie 1993, ale Decretului nr. 40 din 23 martie 1994, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs, Curtea Constituțională nu este în măsura, potrivit Constituției și Legii nr. 47/1992, sa declare nule actele autorităților publice enumerate de recurent, competența sa fiind strict limitată de art. 144 din Constituție. De altfel, cererea nu a fost formulată la judecata în fond și ca atare nu poate constitui obiect de recurs. Excepția de neconstituționalitate soluționată prin decizia recurată se referă exclusiv la încălcarea art. 99 din Constituție ca urmare a introducerii în Legea nr. 30 din 18 martie 1996 a art. 3.

În legătură cu celelalte motive de recurs, sunt de reținut următoarele:

Prima critica vizează publicarea concomitenta a Decretului nr. 40 din 23 martie 1994, prin care convenția a fost înaintată Parlamentului spre ratificare de către Președintele României, cu textul

Legii nr. 30/1994

și al Decretului nr. 74/1994, pentru promulgarea acestei legi, operind astfel sancțiunea prevăzută de art. 99 din Constituție. Analiza legalității sau constituționalității decretelor emise de Președintele României nu figurează între atribuțiile Curții Constituționale, care, potrivit art. 144 lit. c) din Constituție, se pronunța numai asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, nu și a decretelor emise de Președintele României.

Cu privire la cea de-a doua critica, este de reținut ca recurentul nu aduce nici un argument de natura a contrazice motivarea instanței care a reținut corect faptul ca este perfect constituțională asumarea unor obligații de către statul român, numai după intrarea în vigoare a convenției.

În ceea ce privește cea de-a treia critica privitoare la Legea nr. 39 din 28 iunie 1993, se constata, și în acest caz, ca ea privește o problemă ce nu s-a aflat în dezbatere cu prilejul judecării în fond și deci nu poate fi invocată direct în recurs.

Cu privire la invocarea direct în fața Curții Constituționale a excepțiilor de neconstituționalitate a Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 92/1992 și a prevederilor art. 16 din Legea nr. 47/1992, acestea nu pot fi primite pentru motivele ce urmează:

Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra acestor excepții de neconstituționalitate, întrucît ele au fost pentru prima data invocate, în fața acesteia, în recurs, situația lor fiind similară cu cea a excepției de neconstituționalitate vizind Legea nr. 39 din 28 iunie 1993. Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție, Curtea Constituțională hotărăște "asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești" privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor. Rezultă, pe cale de interpretare, ca ea nu hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate direct în fața ei. Soluția contrară nu ar putea fi primită și pentru faptul ca astfel s-ar încalcă prevederile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul cărora, în fața instanței judecătorești, părțile sunt în drept sa dezbata excepția, depunind dovezile și probele pe care le cred de cuviință și exercitindu-și astfel drepturile procesuale ce le aparțin, ca în orice cauza pendinte pe rolul unei instanțe judecătorești. În finalul acestei faze de dezbatere contradictorie, instanța însăși este obligată să-și exprime opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate și sa sesizeze prin încheiere Curtea Constituțională. Dacă aceste reguli se referă la condițiile în care poate fi sesizată Curtea pentru judecata în fond, este limpede ca ele nu pot fi eludate în cazul în care Curtea soluționează pricina în recurs. Ceea ce imperativ nu este admisibil la judecata în fond, nu poate deveni admisibil ca urmare a exercitării caii de atac a recursului.

Curtea Constituțională hotărăște asupra excepției de neconstituționalitate nu numai pe baza sesizării ei prin încheierea instanței judecătorești, dar și în limitele acestei sesizări. Orice demers al Curții Constituționale dincolo de limitele sesizării ar avea drept consecința ignorarea prevederilor constituționale și ale legii organice a Curții privind imposibilitatea sesizării ei din oficiu. Aceasta imposibilitate - excepțind initiativele de revizuire a Constituției - privește orice judecata în contencios constituțional, indiferent de faza acesteia, în fond sau în recurs.

Admiterea posibilității de a invoca excepția de neconstituționalitate, pentru prima data în recursul declarat la Curtea Constituțională, ar înlesni exercitarea abuzivă a caii de atac de acela care, nesocotind legea, ar pune instanța în situația de a se pronunța în legătură cu noi probleme litigioase ce nu au fost avute în vedere la judecata în fond.

În concluzie, ținând seama de considerentele expuse, recursul urmează să fie respins.

Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 și ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Panaitescu Edmond împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 47 din 25 aprilie 1996 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 17 septembrie 1996.