Decizia nr. 321/2007

Articolul 10

din Legea nr. 115/1996 , referitor la condițiile extinderii procedurii de control asupra unor terți, înlătură beneficiul bunei-credințe în privința vânzării-cumpărării, instituind astfel un tratament discriminatoriu pentru unii cetățeni care se află într-o situație identică cu cea a altor cumpărători, ale căror acte își păstrează valabilitatea, dacă au fost încheiate cu bună-credință.

Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituție, sancțiunea confiscării se aplică doar în cazul angajării răspunderii penale sau contravenționale, or, procedura reglementată de

Legea nr. 115/1996

constituie o procedură civilă, astfel încât sancțiunea confiscării nu poate fi aplicată.

2. Dispozițiile art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) și art. 23 din lege contravin prevederilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 124 privind imparțialitatea justiției și independența judecătorilor și ale art. 126 alin. (5) privind interzicerea înființării de instanțe extraordinare. De asemenea, sunt contrare și art. 11 și 20 din Constituție raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, autorii excepției susțin că, deși procedura reglementată de prevederile art. 9-15 din lege este o procedură jurisdicțională, urmând regulile desfășurării unui proces, prin modul de compunere, Comisia de cercetare a averilor nu îndeplinește cerințele unui tribunal legal constituit, independent și imparțial. În același sens, reglementarea în art. 8 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din lege a modului de compunere a Comisiei de cercetare a averii, respectiv alcătuirea ei din doi judecători și un procuror reprezentant al Ministerului Public -, este în contradicție și cu

Legea nr. 304/2004 , întrucât procurorul nu are atribuția de a înfăptui justiția.

3. Dispozițiile art. 13 din lege contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietății private, deoarece instituirea sechestrului asigurător constituie un atribut exclusiv al instanței de judecată, iar împrejurarea că în compunerea comisiei de cercetare intră și judecători nu este de natură a i se atribui acesteia puteri rezervate exclusiv autorității judecătorești.

Pe de altă parte, prin indisponibilizarea averii se încalcă și dreptul de dispoziție, unul dintre atributele cele mai importante ale dreptului de proprietate.

4. Dispozițiile art. 12 alin. (3) din lege contravin prevederilor constituționale ale art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, întrucât termenul de cercetare locală nu este explicitat de

Legea nr. 115/1996 . Pe de altă parte, întrucât activitățile desfășurate de comisia de cercetare sunt anterioare declanșării procesului civil, dispozițiile art. 215-217 din Codul de procedură civilă referitoare la cercetarea la fața locului nu sunt aplicabile. Prin urmare, efectuarea cercetării locale, fără încuviințarea prealabilă a cercetatului, contravine art. 27 din Constituție.

5. Dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. b) și c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 115/1996

contravin art. 44 alin. (8) și (9) din Constituție, deoarece din analiza sistematică a

Legii nr. 115/1996

rezultă că aceste dispoziții se abat terminologic de la uniformitatea reglementării. Astfel, pentru situații sau fapte identice legea operează cu concepte diferite - "proveniența bunurilor" sau "dobândirea bunurilor" și caracter "licit/ilicit" sau "justificat/nejustificat", care contravin textelor constituționale. Totodată, lipsa de claritate și uniformitate a textelor legale criticate poate genera interpretări diferite, confuzii în aplicarea acestora, de natură să aducă atingere garantării dreptului de proprietate privată, deoarece "justificarea" nu este recunoscută ca mijloc de probă de niciun cod de procedură, de instanțele judecătorești sau de doctrină și nici de documentele internaționale în domeniul drepturilor omului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Complet special

Legea nr. 115/1996

și-a exprimat opinia în sensul temeiniciei susținerilor privind neconstituționalitatea unora dintre textele de lege criticate, fără a preciza însă care sunt acestea.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstitu-ționalitate.

Guvernul arată că Ministerul Justiției a inițiat un proiect de lege referitor la înființarea Agenției Naționale de Integritate, proiect ce poartă asupra aceluiași domeniu de reglementare cu cel ce face obiectul

Legii nr. 115/1996

și care a optat pentru soluții juridice diferite față de

Legea nr. 115/1996 , în vederea asigurării unei eficiențe sporite a legii și a unei mai bune încadrări în contextul constituțional.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. b) și c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 115/1996

sunt neconstituționale, deoarece contravin art. 44 alin. (8) și (9) din Constituție. În acest sens, arată că lipsa de claritate și de uniformitate a textelor sus-menționate ar putea genera interpretări greșite, confuzii în aplicarea acestora, de natură să aducă atingere garantării dreptului de proprietate. Astfel, sunt utilizate alternativ conceptele de "proveniența bunurilor" "dobândirea bunurilor" și caracter "licit/ilicit" "justificat/nejustificat", iar folosirea unor asemenea exprimări nejuridice duce la îndepărtarea de textul constituțional și poate fi considerată o adăugare la Constituție. Referitor la celelalte texte criticate din

Legea nr. 115/1996 , consideră că acestea sunt constituționale, deoarece instituirea unei comisii de cercetare a averilor, precum și a unei proceduri speciale de cercetare a averilor nu este de natură să aducă atingere înfăptuirii în numele legii a justiției și nici independenței judecătorilor.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat Curții Constituționale punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională este legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2),

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 și

art. 35 din Legea nr. 115/1996

privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996.

Prin

Legea nr. 161/2003

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, s-a modificat titlul

Legii nr. 115/1996 , precum și art. 21 alin. (1) și art. 32 din aceasta.

Astfel, dispozițiile legale criticate au, în prezent, următorul cuprins:

- Art. 7: "În cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcție a persoanelor prevăzute la art. 2 și cea dobândită pe parcursul exercitării funcției se constată diferențe vădite și există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite, averea este supusă controlului, în condițiile prezentei legi.";

- Art. 8 alin. (1): "Pe lângă fiecare curte de apel va funcționa o comisie de cercetare a averilor, formată din:

- doi judecători de la curtea de apel, desemnați de președintele acesteia, dintre care unul în calitate de președinte;

- un procuror de la parchetul care funcționează pe lângă curtea de apel, desemnat de primul-procuror al acestui parchet.";

- Art. 10: "Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii și veniturilor dobândite de celălalt soț. Sunt supuse controlului și bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană.";

- Art. 12 alin. (3): "Comisia de cercetare poate efectua cercetări locale sau poate dispune efectuarea unei expertize pentru lămurirea cauzei.";

- Art. 13: "(1) Cei citați în fața comisiei de cercetare vor fi ascultați pe rând și vor prezenta dovezile care au stat la baza cererii de cercetare. Persoana a cărei avere este supusă cercetării va putea produce în fața comisiei probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisie și, dacă consideră necesar, poate depune o declarație în care va arăta veniturile realizate și modul dobândirii averii.

(2) Comisia de cercetare poate dispune măsuri asiguratorii prin care să împiedice înstrăinarea bunurilor ce aparțin persoanei a cărei avere este supusă controlului, precum și a celor aparținând persoanelor prevăzute la art. 10, dacă din probele administrate rezultă că aceste măsuri sunt necesare.

(3) Măsura de indisponibilizare poate fi totală sau parțială și poate fi luată și în cazul depozitelor și certificatelor bancare sau C.E.C.

(4) Măsurile prevăzute la alin. (2) încetează la data rămânerii definitive a ordonanței de clasare.";

- Art. 14 alin. (1): "Comisia de cercetare hotărăște cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o ordonanță motivată, prin care poate dispune: a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter licit; b) clasarea cauzei, când constată că proveniența bunurilor este justificată; c) suspendarea cercetării și trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni.";

- Art. 18: "(1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată.

(2) Dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni, instanța trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mișcare acțiunea penală.

(3) În cazul în care se constată că proveniența bunurilor este justificată, instanța hotărăște închiderea dosarului.";

- Art. 21 alin. (1): "Cercetarea averii Președintelui României, a deputaților, senatorilor, membrilor Guvernului, secretarului general al Guvernului, conducătorilor autorităților publice numiți de Președinte, de Parlament sau de primul-ministru, a judecătorilor Curții Constituționale, consilierilor de conturi, membrilor Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi și procurorilor financiari de pe lângă aceasta, a magistraților de la Curtea Supremă de Justiție și de la parchetul de pe lângă aceasta, de la Parchetul Național Anticorupție, precum și de la curțile de apel și de la parchetele de pe lângă acestea, aflați în funcție, se face de către o comisie specială formată din:

- doi judecători de la Curtea Supremă de Justiție, desemnați de adunarea generală a acestei curți, dintre care unul în calitate de președinte;

- un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.";

- Art. 23: "Comisia va proceda la cercetarea averii persoanelor în cauză, de îndată ce va fi sesizată potrivit dispozițiilor prevăzute la art. 9-15.";

- Art. 28 alin. (1): "Procedura de cercetare și de judecare a provenienței bunurilor, începută asupra unei persoane, continuă și împotriva moștenitorilor acesteia.";

- Art. 32: "Ordonanța de clasare a comisiei de cercetare rămasă definitivă sau, după caz, hotărârea instanței de judecată rămasă irevocabilă, prin care se constată că proveniența bunurilor este justificată, va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. Cheltuielile de publicare se suportă din bugetul Ministerului Justiției.";

- Art. 33: "(1) Persoana a cărei avere a fost declarată, în total sau în parte, nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, va fi destituită sau revocată, după caz, din funcția pe care o deține.

(2) Deputatul sau senatorul a cărui avere a fost declarată nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este considerat incompatibil.";

- Art. 35: "Fapta aceluia care, în sesizarea adresată persoanelor prevăzute la art. 9 alin. (2) lit. a) și la art. 22 lit. a), face afirmații mincinoase cu privire la caracterul ilicit al provenienței bunurilor unei persoane fizice ce ocupă una dintre funcțiile prevăzute la art. 2, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2) Producerea ori ticluirea de probe mincinoase cu privire la caracterul ilicit al provenienței bunurilor unei persoane ce ocupă una dintre funcțiile publice prevăzute la art. 2 se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani."

Autorii excepției susțin că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) privind principiul statului de drept, ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii, ale art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (8) și (9) privind prezumția dobândirii licite a averii și condițiile confiscării bunurilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 124 privind imparțialitatea justiției și independența judecătorilor, ale art. 126 alin. (5) privind interzicerea înființării de instanțe extraordinare și ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietății private. De asemenea, sunt contrare și art. 11 și art. 20 din Constituție raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că din prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală rezultă obligativitatea respectării Constituției și a legii, printre altele, în orice acțiune a unei persoane, care ar avea ca efect dobândirea de bunuri. Pentru ca ordinea de drept astfel instituită să nu rămână un simplu proiect, ci să se manifeste ca o realitate, statul are obligația să instituie sistemele juridice corespunzătoare de control și de asigurare a respectării legilor de către toate subiectele de drept.

În acest cadru de asigurare a respectării legilor se înscrie procedura reglementată de

Legea nr. 115/1996

pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, procedură care se referă doar la averea dobândită în timpul exercitării mandatului.

Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1),

art. 32, 33 și 35 din Legea nr. 115/1996

este neîntemeiată, pentru următoarele motive:

1. Referitor la art. 7 din lege, Curtea nu poate reține susținerea autorilor excepției, în sensul că ar contraveni prezumției de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituție, dat fiind că prin textul criticat se instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcție și averea dobândită pe parcursul exercitării funcției se constată diferențe vădite și există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea observă că, pe de-o parte, textul criticat stabilește doar premisele declanșării controlului averii, nu și ale angajării răspunderii, iar, pe de altă parte, problema existenței dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competența instanțelor judecătorești. Așadar, susținerea autorilor excepției în sensul că textul analizat instituie o "prezumție de ilicitate" care constituie o condiție suficientă pentru declanșarea procedurii de control și pentru angajarea răspunderii și aplicarea sancțiunilor este neîntemeiată.

Textul de lege criticat nu contravine principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea fundamentală, care instituie ca normă de bază a existenței sociale respectarea legii de către toate subiectele de drept, și nici principiului egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât se aplică în egală măsură tuturor persoanelor prevăzute în art. 2 al legii, fără privilegii sau discriminări.

Cu privire la art. 10 teza întâi din lege, Curtea constată că extinderea procedurii prevăzute de lege asupra bunurilor dobândite de soțul persoanei a cărei avere este supusă controlului este admisibilă numai după îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute la art. 7 din lege. Totodată, obligativitatea comunității de bunuri - cu efectele sale specifice în privința dobândirii și administrării bunurilor soților în timpul căsătoriei - face, de altfel, imposibilă cercetarea provenienței averii unuia dintre soți separat de averea celuilalt. Cu privire la teza a doua a art. 10, Curtea reține că aceasta nu înlătură beneficiul bunei-credințe a terțului în privința vânzării-cumpărării, ci doar stabilește condițiile extinderii controlului asupra bunurilor realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afinii de același grad, precum și a celor transmise cu titlu gratuit către orice persoană, neinterzicând încheierea unor astfel de acte juridice.

Referitor la critica de neconstituționalitate a art. 18 alin. (1) din lege, raportată la art. 44 alin. (9) din Constituție, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece norma constituțională nu exclude confiscarea averii în privința căreia instanța de judecată stabilește că a fost dobândită ilicit. Din coroborarea alin. (8) și alin. (9) ale art. 44 din Legea fundamentală reiese că pot exista și alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții.

2. În ceea ce privește dispozițiile art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) și ale art. 23 din lege, texte care prevăd compunerea și competența comisiei de cercetare, Curtea constată că această comisie nu este un organ de jurisdicție, nu îndeplinește o activitate de înfăptuire a justiției, așa cum fără temei se susține în motivarea excepției, ci este un organ de cercetare - așa cum este și denumit de lege - și de sesizare a instanței de judecată, în condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. a) din lege. Curtea mai reține că, această comisie nefiind o instanță extraordinară, prevederile art. 126 alin. (5) din Constituție nu au pertinență.

Compunerea comisiei din judecători și procurori nu contravine Constituției, deoarece aceasta nu cuprinde nicio restricție în această privință. Pe de altă parte, atât judecătorii, cât și procurorii sunt magistrați supuși obligației de a aplica legea cu imparțialitate, potrivit art. 124 și art. 132 din Legea fundamentală, ceea ce asigură caracterul comisiei de organ independent și imparțial.

Totodată, Curtea observă că toate actele comisiei sunt supuse controlului instanței de judecată în condițiile art. 16-20 din lege și, în consecință, critica referitoare la încălcarea art. 21 și a art. 11 și 20 din Constituție, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este neîntemeiată

3. Cu privire la dispozițiile art. 12 alin. (3) și ale art. 13 din lege, Curtea constată că acestea conțin norme de procedură, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, sunt de competența legiuitorului. Astfel, cercetarea locală și expertizele prevăzute la art. 12 alin. (3) din lege sunt mijloace de probă dispuse de comisia în componența căreia intră și judecători, iar indisponibilizarea bunurilor reglementată de art. 13 alin. (2) constituie o măsură cu caracter provizoriu, inerentă existenței dovezilor certe de dobândire ilicită a unor bunuri.

4. Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. b) și c), art. 18, art. 28 alin. (1),

art. 32, 33 și 35 din Legea nr. 115/1996

raportate la prevederile art. 44 alin. (8) și (9) din Constituție - Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 599/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, statuând că, deși dispozițiile de lege criticate sunt redactate cu destulă precizie și claritate pentru a face efectivă protecția instituită de textul constituțional invocat și pentru a permite reglarea conduitei celor interesați, în cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce, într-adevăr, ar putea genera probleme și greutăți în aplicarea acestora, și că rămâne în sarcina judecătorilor ca, în cadrul actului de justiție pe care îl înfăptuiesc, să decidă cu privire la interpretarea și aplicarea unor norme legale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1),

art. 32, 33 și 35 din Legea nr. 115/1996

pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, excepție ridicată de Dan Ioan Popescu și Elena Popescu în Dosarul nr. 2.163/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Complet special

Legea nr. 115/1996 .

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 29 martie 2007.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

OPINIE SEPARATĂ

la Decizia nr. 321 din 29 martie 2007

Contrar opiniei majoritare, considerăm că soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate este susceptibilă de serioase rezerve.

1. În viziunea noastră, este discutabilă absolvirea de orice viciu de neconstituționalitate a

art. 7 din Legea nr. 115/1996 , text cu semnificație majoră în economia respectivei legi. Potrivit acestuia, declanșarea controlului averii intervine în prezența cumulată a două condiții, și anume: constatarea unor diferențe vădite între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcție și cea dobândită pe parcursul exercitării funcției; existența unor dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Altfel spus, dacă aceste două condiții sunt îndeplinite, persoana în cauză - demnitar, magistrat, titular al unei funcții de conducere și de control sau funcționar public - iese de sub incidența și protecția art. 44 alin. (8) din Constituție și, ca atare, nu mai beneficiază de prezumția de liceitate cât privește dobândirea bunurilor aflate în patrimoniul său. Așa fiind, are loc o intervertire a sarcinii probei, cercetatul fiind ținut să dovedească proveniența licită a tuturor bunurilor dobândite în perioada supusă controlului.

Cu referire la prima condiție, textul legal este ambiguu, întrucât, utilizând termenul de "diferențe vădite" între averea dobândită la data învestirii sau numirii în funcție și cea dobândită pe parcursul exercitării funcției, nu precizează în ce constă acestea, și anume dacă respectivele diferențe sunt de natură valorică sau sunt deduse din existența în patrimoniul deținut după exercitarea funcției a unor bunuri noi, care nu figurau în patrimoniul inițial. Calificativul "vădite", privitor la diferențe, folosit în acest context, în absența definirii sale, nu aduce nicio clarificare, ci, dimpotrivă, se relevă ca o veritabilă normă de cauciuc al cărei conținut este lăsat la bunul plac al autorului sesizării.

În ceea ce privește a doua condiție, formula utilizată de legiuitor este deficitară prin aceea că pretinde existența unor dovezi certe că anumite bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Starea de certitudine astfel indusă este, însă, ireconciliabilă cu obiectul probațiunii, care se constituie ca o posibilitate și constă într-o situație negativă, indefinită. Or, este de principiu că o asemenea situație nu poate fi probată direct, ci numai mediat, făcându-se dovada situației pozitive contrare. În speță, aceasta presupune dovada provenienței ilicite a respectivelor bunuri sau valori, în raport de care se poate reține că nu puteau fi dobândite din veniturile legale sau pe alte căi licite, exigență pe care legea nu o prevede.

În realitate, prin dovezi certe, în contextul respectiv, trebuie, credem, înțelese dovezile privitoare la existența în patrimoniul persoanei cercetate a unor bunuri disproporționat de costisitoare sau a unor valori disproporționat de mari în raport cu veniturile declarate ale persoanei cercetate, ceea ce antrenează concluzia că nu puteau fi legal dobândite.

Dacă, privitor la bunurile sau valorile în cauză, atare dovezi ar putea, eventual, anihila prezumția de liceitate, impunându-i titularului sarcina de a dovedi proveniența licită a acestora, lor nu li se poate recunoaște însă un efect similar și cu privire la alte bunuri sau valori, doar pentru că au fost achiziționate în aceeași perioadă cu cele dintâi, o asemenea extrapolare venind în contradicție cu prevederile art. 44 alin. (8) din Constituție. Procedeul în sine este neconstituțional, deficiența organică astfel rezultată neputând fi contracarată cu argumentul firav al constatării unor pretinse diferențe vădite între averea inițială și cea ulterioară.

2. Considerăm, de asemenea, contrar celor statuate prin decizie, că art. 8 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din lege sunt neconstituționale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) și art. 125 alin. (3) din Constituție.

Chiar dacă subscriem tezei acolo susținute, potrivit căreia comisia de cercetare nu este un organ de jurisdicție, ci este un organ de cercetare și de sesizare a instanței de judecată - teză utilizată ca premisă pentru a demonstra netemeinicia criticii de neconstituționalitate cu referire la articolele menționate -, avem serioase rezerve asupra concluziei desprinse.

Pe această linie de gândire, se impune precizat că, deși Constituția nu conține nicio interdicție expresă referitoare la alcătuirea comisiei din judecători și procurori - cum, de altfel, corect se reține în decizie -, supusă unei analize obiective și atente, opțiunea legiuitorului în acest sens intră, totuși, în coliziune cu o serie de prevederi ale Legii fundamentale.

În sistemul român de drept - s-a statuat într-o decizie a CEDO - procurorii, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, subordonați mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția independenței față de Executiv (C. Bârsan, "Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole", vol. I, p. 355).

Instanța europeană a decis, de asemenea, că, în măsura în care procurorul "instruiește" dosarul, chiar dacă în această fază acționează independent, iar ulterior poate întocmi actul de acuzare, chiar dacă nu participă în calitate de reprezentant al Ministerului Public la procedură în fața instanței de judecată, nu este un magistrat independent, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenție, deoarece, întocmind actul de acuzare, el devine parte în procesul penal, ca reprezentant al statului (idem, p. 352). Deși se referă la o cauză penală, cele statuate de CEDO își găsesc în egală măsură aplicare, pentru identitate de rațiune, și în cazul procedurii de control al averii, astfel cum este reglementată de legea română.

Așa fiind, includerea unui procuror în compunerea comisiei de cercetare lipsește de suport caracterizarea acesteia prin decizie ca organ independent și imparțial. Gratuitatea acestor calificative este amplificată și de reglementarea prin lege a desemnării procurorului membru al comisiei de către primul-procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel sau de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ambii având competența de a formula cereri de cercetare. Or, este greu de crezut că, sesizat fiind de șeful său direct, care, totodată, este cel care l-a numit în această funcție, procurorul, în calitate de membru al comisiei, ar putea opta pentru respingerea cererii de cercetare.

Întrucât, potrivit chiar celor reținute în decizie, comisia în cauză este un organ de cercetare și de sesizare a instanței, calificare care o integrează autorității judecătorești, carențele pe planul independenței față de Executiv se convertesc într-o încălcare a principiului separației puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție.

În egală măsură, aceste carențe pe planul independenței și imparțialității vin în contradicție cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, care consacră dreptul la un proces echitabil, esențial și poate decisiv afectat printr-o cercetare impusă și părtinitoare. În atare condiții, împrejurarea că soluția adoptată de comisie este supusă cenzurii instanței de judecată nu este de natură, prin ea însăși, să asaneze viciile de neconstituționalitate menționate.

Dar calificarea comisiei drept organ de cercetare și de sesizare a instanței, în condițiile în care în compunerea sa figurează 2 judecători, în considerarea calității lor, pe care și-o mențin, relevă și un alt viciu de neconstituționalitate al art. 8 alin. (1) și al art. 21 alin. (1) din lege, determinat de încălcarea art. 125 alin. (3) din Constituție. Într-adevăr, în calitatea lor de membri ai respectivei comisii, aceștia desfășoară o altă activitate decât aceea de înfăptuire a justiției, proprie funcției de judecător, activitate ținând de domeniul altei funcții, pe care astfel o exercită concomitent, deși, potrivit textului constituțional mai sus menționat, "funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior".

3. Nu putem subscrie nici tezei - adoptată în decizie a deplinei constituționalității a art. 18 alin. (1) din lege, întrucât, așa cum va rezultă din cele ce vom arăta în continuare, acesta contravine prevederilor art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală.

În afara ilicitului penal și contravențional, în ipoteza cărora art. 44 alin. (9) din Constituție prevede posibilitatea confiscării, există și alte forme de ilicit, corespunzătoare diverselor ramuri de drept din care fac parte normele juridice obiect al încălcării pe calea conduitei ilicite.

Împrejurarea că Legea fundamentală, prin alin. (8) al art. 44, interzice numai confiscarea averii dobândite licit nu îndreptățește extinderea aplicării acestei măsuri - pe cale de interpretare - și la celelalte forme de ilicit, o asemenea extrapolare fiind esențial neconstituțională. Or, recunoscând posibilitatea curții de apel, în ipoteza nejustificării dobândirii unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun, de a dispune, cu titlu de alternativă, confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, art. 18 alin. (1) din lege procedează ca atare, extinzând măsura confiscării asupra unui domeniu apartenent ilicitului extrapenal, ceea ce rezultă din dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol. Așa fiind, textul legal menționat încalcă prevederile art. 44 alin. (9) din Constituție.

JUDECĂTORI,

Șerban Viorel Stănoiu,

Petre Ninosu,

Acsinte Gaspar