Decizia nr. 599/2008

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Marinela Mincă - procuror

Oana Cristina Puică - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 183 alin. 1 și 2 și ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 281 din Codul penal, excepție ridicată de Romeo-Gabriel Ghețaru în Dosarul nr. 14.336/280/2006 al Judecătoriei Pitești.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 ianuarie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 14.336/280/2006, Judecătoria Pitești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 183 alin. 1 și 2 și ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 281 din Codul penal.

Excepția a fost ridicată de Romeo-Gabriel Ghețaru cu ocazia soluționării unei cauze penale având ca obiect trimiterea în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat, infracțiune prevăzută de art. 281 din Codul penal, raportat la

art. 25 din Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală, care reglementează mandatul de aducere, înfrâng dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (1) și (2), care garantează inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei, permițând doar percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. În acest sens, arată că aducerea, realizabilă inclusiv prin constrângere, a învinuitului sau a inculpatului în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată reprezintă o privare de libertate, fără a fi nici reținere, nici arestare, în condițiile în care în Legea fundamentală nu este prevăzută instituția mandatului de aducere. Pentru aceleași rațiuni, consideră că art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală încalcă și prevederile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și ale art. 9 paragraful 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, texte ce reglementează dreptul persoanei la libertate și la siguranță. Întrucât art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală nu prevede nicio cale de atac împotriva încheierii de ședință prin care s-a dispus emiterea mandatului de aducere, apreciază că sunt încălcate și dispozițiile art. 5 paragraful 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul persoanei lipsite de libertate la un recurs în fața unui tribunal. Autorul excepției susține că textul de lege criticat înfrânge și prevederile art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, prevederi referitoare la dreptul acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina, întrucât "declarația în procesul penal este o armă în apărare, ca atare, inculpatul poate să refuze acest drept, poate alege să nu declare nimic".

Autorul excepției consideră că dispozițiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) și alin. 9 din Codul de procedură penală, prin faptul că permit ca "judecătorul să se substituie procurorului și să dispună în mod arbitrar inculparea unui cetățean găsit nevinovat de către toți procurorii care l-au cercetat", contravin prevederilor constituționale ale art. 131 referitoare la rolul Ministerului Public. Arată că, în baza textului de lege criticat, judecătorul poate să rețină cauza spre judecare fără a pune în mișcare acțiunea penală, încălcându-se astfel art. 24 alin. (1) din Constituție privind dreptul la apărare, precum și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil. În sprijinul susținerilor, citează jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "este [...] necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului și după înștiințarea sa despre punerea în mișcare a acțiunii penale, în prezența apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influența pronunțarea altei soluții de natură să excludă trimiterea în instanță a dosarului" ( Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999). De asemenea, consideră că art. 278^1 alin. 8 lit. c) și alin. 9 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Legea fundamentală privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, prin ignorarea principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal non reformatio în pejus, atât timp cât există posibilitatea ca persoana față de care procurorul a dat o soluție de netrimitere în judecată, prin propria cale de atac, să își agraveze situația, redobândind calitatea de învinuit sau, chiar mai rău, dobândind calitatea de inculpat.

În fine, autorul excepției susține că sintagma "legea specială" din art. 281 al Codului penal este neconstituțională prin raportare la dispozițiile Legii fundamentale cuprinse în art. 73 alin. (1) privind categoriile de legi și în art. 115 alin. (1) referitor la delegarea legislativă. Consideră că "Parlamentul nu poate adopta decât o singură lege specială - legea prin care Guvernul este abilitat pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Prin urmare, legea specială la care face trimitere

art. 281 din Codul penal nu poate fi Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, întrucât "legea avocaturii este lege organică, nu specială".

Judecătoria Pitești apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată. Astfel, arată că prevederile art. 183 din Codul de procedură penală, în integralitatea lor, sunt menite să asigure buna desfășurare a procesului penal și nu încalcă libertatea individuală, întrucât instituția mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a măsurilor preventive. În ceea ce privește dispozițiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, instanța consideră că acestea sunt susceptibile de îmbunătățiri, însă nici în acest stadiu al reglementării nu vin în contradicție cu vreuna din prevederile constituționale invocate. De asemenea, arată că sintagma "lege specială" este folosită în contextul art. 281 din Codul penal pentru a da eficiență principiului de drept specialia generalibus derogant.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Potrivit încheierii de sesizare a Curții, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 183 alin. 1 și 2 și ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, precum și prevederile art. 281 din Codul penal. Însă, din examinarea concluziilor scrise depuse în motivarea excepției, reiese că în realitate critica de neconstituționalitate privește și dispozițiile art. 278^1 alin. 9 din Codul de procedură penală. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală: "O persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispozițiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară.

Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă organul de urmărire penală sau instanța constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.";

- Art. 278^1 alin. 8 lit. c) și alin. 9 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate aceste dispoziții prin

Legea nr. 356/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006: "Judecătorul pronunță una dintre următoarele soluții: [...] c) admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și, când probele existente la dosar sunt suficiente, reține cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac aplicându-se în mod corespunzător.

În cazul prevăzut în alin. 8 lit. c), actul de sesizare a instanței îl constituie plângerea persoanei la care se referă alin. 1.";

- Art. 281 din Codul penal: "Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activități pentru care legea cere autorizație, ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă."

Autorul excepției susține că aceste texte de lege sunt neconstituționale astfel:

- prevederile art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) referitoare la libertatea individuală din Legea fundamentală, precum și prevederile art. 5 paragrafele 1 și 4 privind dreptul la libertate și la siguranță din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 9 cu privire la dreptul persoanei de a nu fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale art. 9 paragraful 1 privind dreptul la libertatea și la securitatea persoanei și ale art. 14 paragraful 3 lit. g) referitoare la dreptul acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;

- dispozițiile art. 278^1 alin. 8 lit. c) și alin. 9 din Codul de procedură penală înfrâng prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitoare la dreptul la apărare și ale art. 131 cu privire la rolul Ministerului Public, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil;

- prevederile art. 281 din Codul penal contravin dispozițiilor constituționale ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi și ale art. 115 alin. (1) privind delegarea legislativă.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. Autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate referitor la sintagma "lege specială" din cuprinsul art. 281 al Codului penal. În realitate, critică modul de aplicare de către organele de urmărire penală și de către instanța de judecată a textului de lege menționat. Or, aceste aspecte nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței învestite cu soluționarea litigiului.

II. Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 183 din Codul de procedură penală prin raportare la o serie de texte din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 885 din 16 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 5 noiembrie 2007, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevederilor art. 183 din Codul de procedură penală, reținând că regulile procedurale instituite prin dispozițiile art. 183 din Codul de procedură penală sunt menite să asigure buna desfășurare a procesului penal, fără întârzieri determinate de absența sau refuzul persoanelor a căror ascultare sau prezență este apreciată ca fiind necesară de către instanța de judecată. Prin dispozițiile criticate nu se încalcă libertatea individuală, întrucât instituția mandatului de aducere nu este echivalentă cu cea a sancțiunilor privative de libertate, astfel cum în mod eronat apreciază autorul excepției. De altfel, potrivit art. 53 din Constituție, exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrâns pentru desfășurarea instrucției penale, astfel încât constrângerea unei persoane de a se prezenta în fața instanței de judecată atunci când aceasta din urmă apreciază că se impune acest lucru, nu aduce nicio atingere principiilor statului de drept.

Cu același prilej Curtea a statuat că nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 183 alin. 3 din Codul de procedură penală, persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziția organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul în care s-a dispus reținerea ori arestarea preventivă a acestora. De asemenea, nu se aduce atingere dreptului acuzatului de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare, întrucât acesta nu este constrâns în niciun fel să facă vreo declarație în acest sens.

Pentru considerentele arătate mai sus, prevederile art. 183 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală sunt în concordanță cu dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) din Constituție, ale art. 5 paragrafele 1 și 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cu dispozițiile art. 9 paragraful 1 și ale art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

În ceea ce privește art. 278^1 alin. 8 lit. c) și alin. 9 din Codul de procedură penală, aceste dispoziții legale au mai fost supuse controlului instanței de contencios constituțional prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 172 din 22 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 22 aprilie 2005, Curtea a statuat că susținerea autorului excepției privind contrarietatea dintre dispozițiile legale atacate și prevederile art. 24 din Constituție este nefondată, deoarece procedura de judecare a plângerilor împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, prevăzută de art. 278^1 din Codul de procedură penală, este o procedură contradictorie în care toate părțile, inclusiv persoana acuzată de comiterea unei fapte penale, au posibilitatea de a se apăra și de a cere fie menținerea soluției procurorului, fie învestirea instanței cu judecarea infracțiunii reclamate. În aceasta din urmă ipoteză, inculpatul beneficiază, se înțelege, de toate mijloacele de apărare și de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege. Cu același prilej, Curtea nu a reținut nici susținerea privind încălcarea dispozițiilor art. 131 din Constituție privind rolul Ministerului Public, întrucât judecarea cauzei de către instanță după desființarea rezoluției sau ordonanței de netrimitere în judecată implică participarea procurorului la judecarea cauzei în calitate de titular al acțiunii publice și exercitarea tuturor atribuțiilor decurgând din această calitate.

De asemenea, prin

Decizia nr. 864 din 9 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.786 din 20 noiembrie 2007, Curtea a reținut că procedura prezentării materialului de urmărire penală este specifică primei faze a procesului penal, care, spre deosebire de faza a doua, este nepublică. Acest argument are drept urmare instituirea obligației procurorului de a chema învinuitul sau inculpatul în cel mai important moment al urmăririi penale - trimiterea în judecată și își găsește rațiunea tocmai în asigurarea posibilității învinuitului sau inculpatului de a fi asistat de un apărător și de a dispune de timpul necesar pentru a-și pregăti apărarea. Cu acest prilej Curtea a statuat că prevederile legale criticate nu opresc persoana interesată de a lua cunoștință de întreg materialul probator existent la dosar și de a formula cereri noi în cadrul noii faze procesuale căreia i se aplică dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac prevăzute de lege.

Cu aceeași ocazie Curtea a mai arătat că eventualele probleme practice care s-ar fi putut ivi cu privire la modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor contestate de autor au fost dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. XV din 22 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, "în aplicarea dispozițiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul care, prin încheiere, admite plângerea, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și reține cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluționeze fondul acesteia". Așa fiind, nu se poate susține că prevederile legale criticate contravin principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România este parte.

Totodată, prin

Decizia nr. 574 din 7 iunie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 7 august 2007, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278^1 alin. 8 lit. a)-c) din Codul de procedură penală, reținând că plângerea prevăzută de art. 278^1 reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal non reformatio în pejus. Într-adevăr, deși legea nu prevede în mod expres aplicarea acestui principiu cu prilejul soluționării plângerii împotriva actelor procurorului, rațiuni identice cu cele care determină extinderea aplicabilității acestui principiu și în alte situații decât cele prevăzute în art. 372, art. 385^8 sau art. 414^1 alin. 1 din Codul de procedură penală justifică luarea sa în considerare și în cazul procedurii reglementate de art. 278^1 din același cod.

Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor amintite mai sus își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 din Codul penal, excepție ridicată de Romeo-Gabriel Ghețaru în Dosarul nr. 14.336/2006 al Judecătoriei Pitești.

II. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 183 alin. 1 și 2 și ale art. 278^1 alin. 8 lit. c) și alin. 9 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de același autor în același dosar.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 mai 2008.