Decizia nr. 221/2010

Articolul 2

alin. (3) lit. g) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici: "(3) Activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele: (...)

g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.";

- Art. 2 teza întâi și

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003

privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic:

- Art. 2: "Consilierul juridic poate să fie numit în funcție sau angajat în muncă, în condițiile legii.";

- Art. 3 alin. (1): "(1) Consilierul juridic numit în funcție are statutul funcționarului, potrivit funcției și categoriei acesteia.";

- Art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă - Recursul în interesul legii: "Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.";

-

Articolul 25

lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară: "Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru:

a) judecarea recursurilor în interesul legii."

În opinia autorilor excepției, textele de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) referitoare la principiul separației puterilor, respectiv la instituirea obligației generale de respectare a Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 15 alin. (1) care consacră principiul universalității, art. 16 alin. (2) potrivit căruia "Nimeni nu este mai presus de lege", art. 124 - Înfăptuirea justiției, art. 126 - Instanțele judecătorești, art. 131 - Rolul Ministerului Public și ale art. 132 - Statutul procurorilor. De asemenea, sunt invocate, sub aspectul dreptului la un proces echitabil și al principiului securității raporturilor juridice, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și "art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cele ale statului de drept".

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională constată că textele de lege criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate.

Dispozițiile

art. 2 alin. (3) lit. g) teza finală din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici și ale art. 2 teza întâi și

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003

privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic au fost examinate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1) și ale

art. 16 alin. (2) din Constituție, control concretizat prin Decizia nr. 167 din 26 februarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 17 martie 2008. Curtea a reținut, cu acel prilej, că motivele de neconstituționalitate formulate, asemănătoare celor din prezenta cauză, "privesc necorelări de reglementare între două acte normative -

Legea nr. 514/2003

privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic și

Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici -, precum și modul de aplicare a dispozițiilor acestor legi. Or, constituționalitatea unei dispoziții de lege nu poate fi examinată prin raportare la o altă dispoziție legală, ci, potrivit

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, controlul se efectuează numai prin raportare la prevederile și principiile Constituției. Așadar, aspecte ca cele arătate nu intră în competența de soluționare a Curții, coordonarea legislației în vigoare fiind de competența autorității legiuitoare". Dincolo de aceste precizări, Curtea a constatat că, "nici în sine, prevederile de lege criticate nu contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), ale art. 15 alin. (1) sau ale art. 16 alin. (2) din Constituție", deoarece acestea cuprind, pe de o parte, definiția funcției publice și, pe de altă parte, "enunțarea activităților desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, între care și cea prevăzută în teza finală a lit. g) - criticate ca fiind neconstituționale - și anume «reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea». Din cuprinsul acestor dispoziții nu rezultă încălcarea obligației de a respecta Constituția și legile țării și nici nesocotirea prevederii constituționale potrivit căreia «Nimeni nu este mai presus de lege». Curtea constată, de asemenea, că textul de lege criticat, care dispune, așa cum s-a arătat, în legătură cu o categorie de personal - funcționarul public, nu are incidență cu prevederile constituționale ale art. 15 alin. (1) referitor la drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi de care beneficiază cetățenii".

De asemenea, și dispozițiile

art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară și ale art. 329 din Codul de procedură civilă au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, Curtea pronunțând în acest sens

Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 11 iunie 2009. În privința dispozițiilor

art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 , Curtea, respingând excepția, a reținut că "reglementarea competenței procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, în scopul asigurării aplicării unitare a legii pe întregul teritoriu al României, dă expresie rolului constituțional al Ministerului Public, de reprezentant al intereselor generale ale societății și apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor".

Referitor la prevederile art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut prin decizia menționată, dar și prin

Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 17 octombrie 2008, și

Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, că "interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. (...) Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii". Având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituție, legiuitorul a instituit, prin dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Întrucât în prezenta cauză au fost criticate aceleași dispoziții de lege prin raportare la aceleași norme fundamentale și au fost formulate critici asemănătoare celor analizate în deciziile menționate, atât soluțiile, cât și considerentele acolo reținute își păstrează valabilitatea și în dosarul de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 alin. (3) lit. g) teza finală din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, art. 2 teza întâi și

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 514/2003

privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă și ale

art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici din România și de colegiile consilierilor juridici din București, Alba, Arad, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Brăila, Brașov, Buzău, Călărași, Caraș-Severin, Cluj, Covasna, Dâmbovița, Dolj, Galați, Giurgiu, Gorj, Harghita, Hunedoara, Iași, Maramureș, Mehedinți, Mureș, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Teleorman, Timiș, Vâlcea, Vaslui și Vrancea în Dosarul nr. 2.452/4/2008 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 9 martie 2010.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Claudia-Margareta Krupenschi

*

OPINIE SEPARATA

În dezacord cu opinia majoritară, apreciez că prevederile art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, referitoare la recursul în interesul legii, sunt neconstituționale, motiv pentru care excepția de neconstituționalitate trebuie să fie admisă.

Potrivit prevederilor art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe". Apreciem că acest caracter obligatoriu pe care îl are soluția/dezlegarea dată problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia soluționării recursului în interesul legii, contravine prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii". În actuala redactare, prin depășirea limitelor constituționale, judecătorii trebuie să se supună atât legii, cât și recursului în interesul legii, dezlegărilor date cu ocazia soluționării acestuia. Cu toate acestea, recursul în interesul legii nu poate fi ridicat la nivelul legii, deoarece emană de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la puterea judecătorească, în caz contrar fiind încălcate și prevederile art. 1 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației constituționale". În limitele prerogativelor constituționale, aplicând legea, judecătorii realizează interpretarea juridică, la fiecare caz concret, în timp ce legiuitorul realizează interpretarea legală, doar concluziile acestuia putând fi ridicate la nivel normativ. Considerăm că în același sens este și

Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, prin care s-au statuat următoarele: "În exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".

Jurisprudența neunitară evidențiază o anumită neconcordanță existentă între textul normei și conținutul acesteia, neconcordanță care, în procesul de interpretare, conduce la pronunțarea de soluții diferite. În măsura în care nu se pune problema neconstituționalității normei, prin lipsa de previzibilitate, devin incidente prevederile art. 126 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale". În acest sens, credem că asigurarea interpretării unitare are semnificația luării măsurilor necesare pentru înțelegerea, interpretarea unitară a normei de către fiecare judecător, a literei și spiritului acesteia, și nu oferirea/impunerea unei anumite soluții, interpretării într-un anumit sens. Judecătorul nu poate fi adus în situația unui executant docil, în raport cu dezlegarea dată în soluționarea recursului în interesul legii. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite rolul instanțelor supreme "de a reglementa contradicțiile de jurisprudență" (Cauza Zielinschi și Pradal § Gonzalez ș.a., împotriva Franței, 1999), însă nu se referă la posibilitatea impunerii anumitor soluții.