Decizia nr. 573/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74^1 din Codul penal, excepție ridicată de Vasile Ioan Savu în Dosarul nr. 15.079/299/2006 (2839/2010) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate, deoarece dispozițiile legale criticate nu respectă exigențele de claritate și previzibilitate care să permită destinatarilor normei să își modeleze conduita în consecință. Astfel, legiuitorul a făcut o selecție a infracțiunilor pentru care se reduce pedeapsa, fără a ține seama de împrejurarea că unele din acestea nu pot exista ca atare în lipsa unui prejudiciu. De asemenea, textul face trimitere la legi speciale, fără a stabili criterii clare de identificare a acestora. De pildă o normă similară se regăsește în

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Aceasta este fără îndoială o lege specială, dar din modul de redactare a textului legal criticat care se găsește în partea generală a Codului penal nu se poate desprinde o concluzie fermă cu privire la aplicabilitatea lui și cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală. În plus, art. 74^1 din Codul penal creează inegalitate de tratament între autorii care au săvârșit faptele consumate și cei care comit una din infracțiunile expres enumerate în forma tentativei, deoarece aceștia din urmă vor fi pedepsiți la fel ca și primii. Totodată, după ce în primul alineat instanța este obligată să reducă pedeapsa, în cel de-al doilea obligația se transformă într-o facultate.

În concluzie, reprezentantul Ministerului Public apreciază că toate aceste aspecte constituie suficiente motive care să ducă la caracterizarea normei legale criticate ca imprevizibilă și, nu în ultimul rând, la jurisprudență neunitară.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 ianuarie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 15.079/299/2006 (2839/2010), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 74^1 din Codul penal, excepție ridicată de Vasile Ioan Savu în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale în recurs.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și ale art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, deoarece beneficiul reglementării referitor la reducerea la jumătate a limitelor pedepsei aparține doar unei anumite categorii de inculpați, arbitrar stabilită în funcție de stadiul procesual. Astfel, cetățenii aflați în celelalte stadii procesuale sunt discriminați în raport cu destinatarii normei criticate, prin aceea că sunt exceptați de la beneficiul reducerii pedepsei, cu toate că nu le pot fi imputabile aspectele legate de celeritatea procesului.

În consecință, stabilirea unui criteriu aleatoriu și exterior persoanei inculpatului, de care depinde acordarea circumstanțelor atenuante nou-introduse, este în contradicție cu principiile egalității în fața legii, dreptului la un proces echitabil și înfăptuirii justiției.

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Astfel, este incontestabil dreptul legiuitorului de a stabili, în cadrul politicii penale, condițiile în care un inculpat poate beneficia de anumite măsuri de clemență. Totuși, aceste condiții nu pot fi arbitrare, ci trebuie să respecte pe deplin dispozițiile constituționale, deoarece durata procesului penal depinde adesea de o serie de factori exteriori conduitei persoanei. Or, limitarea aplicării dispozițiilor art. 74^1 din Codul penal numai în ce privește inculpații ale căror cauze nu au fost încă soluționate în primă instanță la momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 202/2010 , cu excluderea celor care au depășit acest moment procesual, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Spre exemplu, în situația în care doi coautori ale căror cauze au fost instrumentate separat, este posibil ca la data intrării în vigoare a

Legii nr. 202/2010

unul să se afle încă, din varii motive, în faza de urmărire penală, putând beneficia de reducerea de pedeapsă, iar celălalt să fi fost deja condamnat în primă instanță, motiv pentru care dispozițiile legale contestate nu îi sunt aplicabile.

Or, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, deoarece principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator în funcție de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim juridic, iar la situații juridice diferite, tratamentul juridic să fie diferențiat.

Totodată, prevederile legale criticate nu contravin dreptului părților interesate de a beneficia de un proces echitabil și nici principiului potrivit căruia justiția este unică, egală și imparțială pentru toți. De altfel, stabilirea cauzelor de reducere a pedepselor pentru infracțiunile enumerate în text reprezintă, în acord cu dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, opțiunea legiuitorului, care este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să se stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru aceasta. Rațiunea stabilirii prin lege a unui moment procesual până la care învinuitul ori inculpatul pot să acopere prejudiciul cauzat, pentru a putea beneficia de clemența legii, respectiv "până la soluționarea cauzei în primă instanță", rezidă din necesitatea de a determina o anumită conduită din partea făptuitorului, care să conducă la repararea integrală și cât mai grabnică a pagubei.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 74^1 din Codul penal, introdus prin

art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conținut:

- Art. 74^1 din Codul penal: "În cazul săvârșirii infracțiunilor de gestiune frauduloasă, înșelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată și neglijență în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la soluționarea cauzei în primă instanță, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.

Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

Dispozițiile prevăzute la alin. 1 și 2 nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune de același gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 și 2."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și ale art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin dispozițiile legale criticate, în acord cu prevederile constituționale ale art. 61 alin. (1) și art. 73 alin. (3) lit. h), legiuitorul a urmărit instituirea unor noi circumstanțe atenuante care să ducă la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, ajungând până la posibilitatea aplicării unei pedepse cu amendă penală ori a unei sancțiuni cu caracter administrativ. De principiu, o astfel de măsură de clemență nu contravine dispozițiilor constituționale invocate, întrucât procesul penal nu vizează numai constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și pedepsirea celor vinovați, ci contribuie și la apărarea ordinii de drept și a drepturilor persoanelor. Un astfel de drept proteguit îl constituie și recuperarea prejudiciului cauzat, prejudiciu suferit de către persoanele vătămate care se constituie părți civile în procesul penal.

Totuși, din reglementarea dedusă controlului Curții Constituționale se desprind vicii de neconstituționalitate, sens în care Curtea constată că excepția de neconstituționalitate formulată este întemeiată pentru următoarele considerente:

1. Prin condiționarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluționarea cauzei în primă instanță, este afectat principiul egalității cetățenilor în fața legii - art. 16 alin. (1) din Constituție.

În acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, este incontestabil că acest principiu presupune eo ipso că la aceleași situații juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic (a se vedea, spre exemplu

Decizia nr. 1/1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994,

Decizia nr. 86/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, și

Decizia nr. 89/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).

Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil (a se vedea, spre exemplu,

Decizia nr. 423/2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007).

În cauza de față, tratamentul juridic de clemență opozabil învinuiților sau inculpaților care solicită reducerea pedepsei la jumătate, aplicarea unei pedepse cu amendă ori a unei sancțiuni cu caracter administrativ, nu este justificată de situația diferită în care s-ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluționării cauzei. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, la situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului și alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluționarea cauzei. De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părților care pot formula sau nu cereri diverse sau se pot afla în situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește modul de acordare a beneficiului reglementat de art. 74^1 alin. 1 și 2 din Codul penal, se observă existența unui tratament distinct aplicat învinuiților sau inculpaților cercetați pentru aceleași infracțiuni, care se încadrează în ipoteza normei și care pot fi chiar coautori, în funcție de pronunțarea sau nu de către instanța de judecată pe fondul cauzei. Instituirea acestui tratament diferit în funcție de momentul în care instanța de judecată a soluționat cauza în primă instanță nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Tratamentul juridic diferențiat în funcție de acest moment procesual afectează drepturile învinuiților sau inculpaților față de care s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească pe fond, fiind discriminați în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală ori în faza de judecată în primă instanță, cu toate că ambele categorii se află în aceeași situație juridică fiind cercetați pentru infracțiuni de prejudiciu identice, comise în aceeași perioadă.

De altfel, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în acest sens cu prilejul soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 543/2002

privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002, prin

Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003, statuând că aceste prevederi sunt neconstituționale, întrucât limitează aplicarea legii la pedepse, măsuri și sancțiuni aplicate prin hotărâri judecătorești rămase definitive până la data intrării în vigoare a legii, excluzând pedepsele, măsurile și sancțiunile aplicate ulterior pentru fapte săvârșite până la această dată. Totodată, a arătat că, "sub aspectul incidenței actului de clemență colectivă, toți infractorii care au comis infracțiuni de aceeași categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situație identică, data condamnării lor definitive neavând nicio semnificație în ceea ce privește stabilirea unui tratament juridic diferențiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor. Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării

Legii nr. 543/2002

în Monitorul Oficial al României, Partea l, și să beneficieze astfel de grațiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemență, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic".

Pe cale de consecință, legiuitorul, prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2003, a pus de acord dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 543/2002

cu decizia mai sus menționată, sens în care a instituit un criteriu unitar cu privire la aplicabilitatea beneficiului grațierii, ținând seama nu de un anumit moment procesual, ci de data comiterii infracțiunii.

Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță privind aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă" (a se vedea, în special, Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunțată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 11 iunie 2002, pronunțată în Cauza Willis împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Hotărârea din 22 februarie 2011, pronunțată în Cauza Soare împotriva României). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv (a se vedea Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, pronunțată în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei și Hotărârea din 10 martie 2011, pronunțată în Cauza Kiyutin împotriva Rusiei).

Mai mult decât atât, prin Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunțată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei, Curtea de la Strasbourg a statuat că "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile".

În plus, Curtea Constituțională constată că o reglementare cu un conținut similar se regăsește în

art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, potrivit căruia limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate numai dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Cu prilejul controlului de constituționalitate exercitat, Curtea a statuat prin

Decizia nr. 932/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, și prin

Decizia nr. 1.196/2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, că textul legal criticat este constituțional, făcând totodată mențiunea că, de această dată, nu se creează premisele unei discriminări, întrucât beneficiul este aplicabil tuturor subiecților activi ai infracțiunii, primul termen de judecată putând fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a

Legii nr. 241/2005 , indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creează premisele unei discriminări între cetățeni, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Aceleași argumente sunt valabile și în ce privește dispozițiile alin. 2 al art. 74^1 din Codul penal. În consecință, Curtea constată că prevederile art. 74^1 alin. 1 și 2 din Codul penal sunt contrare dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

2. Pe lângă cele expuse mai sus, Curtea mai constată următoarele:

Atât alineatul 1, cât și alineatul 2 al art. 74^1 din Codul penal folosesc o terminologie ambiguă, imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma supusă controlului. Astfel, se arată că textul este aplicabil în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni din Codul penal expres și limitativ enumerate, ori în cazul "unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale".

Totodată, după ce în primul alineat se prevede că limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, în cel de-al doilea alineat, în teza întâi (atunci când prejudiciul este până la 100.000 euro) norma nu mai are aceeași forță, lăsând judecătorului o posibilitate de a aplica pedeapsa cu amendă (redactarea folosită "se poate"), iar în teza a doua (când prejudiciul este mai mic, respectiv de 50.000 euro), facultatea se transformă din nou în dispoziție, judecătorul fiind obligat să aplice o sancțiune cu caracter administrativ.

Astfel, analiza celor două alineate conduce la concluzia încălcării prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că legea trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Marii Britanii sau Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței). În acest sens, Curtea a remarcat că nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita. Apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezultă dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României). Or, prevederile de lege ce formează obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate nu întrunesc aceste exigențe.

În primul rând, din cuprinsul alin. 1 al art. 74^1 din Codul penal rezultă că numai anumite fapte intră sub incidența textului, deși codul prevede și alte infracțiuni de prejudiciu. De exemplu, în partea specială, titlul III intitulat Infracțiuni contra patrimoniului, sunt incriminate furtul, furtul calificat, distrugerea, însușirea bunului găsit etc. Totodată, este greu de desprins o justificare obiectivă și rezonabilă care să fi determinat legiuitorul a micșora, de pildă la jumătate, pedeapsa cuprinsă între 5 și 15 ani pentru fapta de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 248^1 din Codul penal, iar în ce privește comiterea infracțiunii de însușire a bunului găsit prevăzută de art. 216 din Codul penal a cărei pedeapsă este de la o lună la 3 luni sau amendă, să o excepteze de la beneficiul reducerii. Dacă rațiunea reglementării urmărește o eficientizare a recuperării prejudiciilor cauzate prin fapte penale, este cel puțin inechitabil ca pentru o faptă considerată socialmente mai puțin periculoasă autorul ei să nu poată beneficia de o clemență similară.

În al doilea rând, din redactarea aceluiași alineat nu se desprinde cu suficientă claritate și precizie care pot fi acele "unor infracțiuni economice prevăzute în legi speciale", putându-se ajunge la o înțelegere deficitară a conceptului de infracțiuni economice (cum ar fi, de pildă, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene ori infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție prevăzute în

Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție).

Prin urmare, textul de lege criticat este deficitar din perspectiva lipsei de corelare atât cu alte prevederi similare din Codul penal, cât și cu cele reglementate în legi speciale la care se face trimitere, ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine și dificultăți în ceea ce privește interpretarea și aplicarea acestuia.

Acest viciu de redactare afectează garanțiile constituționale privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, este de observat că acest drept este unul complex, care are mai multe componente și în care se include lato sensu și dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condițiile în care există o incertitudine cu privire la aplicabilitatea într-o speță sau alta a beneficiului reducerii la jumătate a pedepsei. Judecătorul însuși se află în dificultate, fiind pus în situația de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancționator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută de instanță decât în mod arbitrar, aproximativ, în funcție de aprecieri lipsite de obiectivitate, într-o situație putând aplica o pedeapsă cu amendă, iar în alta, nu, ori în altele fiind obligată să aplice o sancțiune cu caracter administrativ sau să reducă pedeapsa la jumătate, după cum pentru infracțiuni identice prejudiciul atinge sau nu o anumită valoare. De pildă, în cazul în care prejudiciul acoperit în condițiile alin. 1 este cuprins între 50.000 de euro și 100.000 de euro, se poate aplica fie pedeapsa cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunile respective, reduse la jumătate potrivit alin. 1 al art. 74^1 din Codul penal, fie pedeapsa amenzii potrivit alin. 2 teza întâi al aceluiași articol.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că, în ce privește texul legal criticat, în partea generală a Codului penal, titlul III, capitolul V, secțiunea II intitulată Circumstanțe atenuante și agravante, legiuitorul s-a limitat la adăugarea acestui articol, fără a-i da o denumire marginală. Acest aspect este de natură a crea serioase controverse cu privire la natura juridică a instituției, putând fi circumstanțe atenuante; împrejurări care pot constitui circumstanțe atenuante; cauze de reducere a pedepsei; cauze de înlocuire a răspunderii penale ori cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale potrivit art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 18^1 din Codul penal.

De asemenea, o problemă deosebită o ridică situația în care există mai mulți participanți la săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile enumerate în acest text, iar prejudiciul este reparat doar de un singur participant. De vreme ce nu a fost definită în mod univoc natura juridică a texului legal criticat, nu este pe deplin clar dacă și în ce măsură pot fi aplicabile dispozițiile art. 28 din Codul penal referitoare la circumstanțele personale și reale și potrivit căruia termenul de "circumstanțe" are un înțeles larg, incluzând toate împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală (inclusiv cauzele de reducere a pedepselor sau cauzele de nepedepsire).

Curtea constată că reglementări similare se găsesc și în alte legislații europene. Însă în acestea repararea pagubei produsă printr-o infracțiune reprezintă o circumstanță atenuantă. În acest sens Curtea reține cu titlu exemplificativ art. 46 paragraful 2 din Codul penal german (care are în vedere conduita făptuitorului după comiterea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuită, eforturile sale pentru a ajunge la o înțelegere cu persoana vătămată); art. 62 paragraful 6 din Codul penal italian (care privește pe oricare făptuitor judecat care a reparat prejudiciul prin despăgubire ori prin restituirea lucrului sau dacă, înainte de judecată, în mod voluntar și spontan, a depus eforturi pentru înlăturarea sau atenuarea consecințelor dăunătoare sau periculoase ale infracțiunii); art. 21 din Codul penal spaniol (care vizează eforturile făptuitorului pentru repararea prejudiciilor provocate sau pentru diminuarea consecințelor faptei) sau art. 34 paragraful 1 pct. 14 din Codul penal austriac (care ține seama de inițiativa pe care a avut-o făptuitorul de a se abține de la producerea unei pagube mari ori dacă a acoperit el însuși sau o terță persoană prejudiciul cauzat).

De asemenea, potrivit art. 21 alin. 2 din Codul penal, "tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani". Ținând seama de acest text, Curtea constată că legiuitorul nu a dispus nimic cu privire la situația tentativei în cazul infracțiunilor de prejudiciu ce intră sub incidența dispozițiilor art. 74^1 din Codul penal. Aceasta conduce la o situație inechitabilă în care un inculpat cercetat pentru o tentativă la infracțiunea de înșelăciune să primească aceeași pedeapsă ca și un inculpat cercetat pentru aceeași infracțiune consumată, dar care a acoperit prejudiciul cauzat în condițiile art. 74^1 alin. 1 din Codul penal.

Toate aceste circumstanțieri variate și neunitare nu fac altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului de drept ce urmărește contracararea fenomenul infracțional și să îngreuneze înfăptuirea actului de justiție, care, potrivit art. 21 și art. 124 alin. (2) din Constituție, trebuie să se facă pentru toți justițiabilii în cadrul unui real proces echitabil și într-o manieră unică, imparțială și egală.

3. Cât privește dispozițiile art. 74^1 alin. 3 din Codul penal referitoare la măsura înlăturării beneficiului prevăzut în primele două alineate pentru inculpații care au mai săvârșit o infracțiune de același gen într-un interval de 5 ani și care s-au mai bucurat anterior de reducerea de pedeapsă, Curtea constată că acestea constituie o normă de trimitere și nu pot fi disociate de alin. 1 și 2 ale art. 74^1 din Codul penal, întrucât reprezintă consecința lor directă. Acest fapt generează inaplicabilitatea lor, întrucât nu pot avea o existență de sine stătătoare în absența normei la care se face trimitere. Așa fiind, viciul de neconstituționalitate constatat în privința art. 74^1 alin. 1 și 2 se extinde în mod corespunzător și cu privire la dispozițiile art. 74^1 alin. 3 din același cod, astfel încât instanța de contencios constituțional constată că și acestea sunt neconstituționale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 și al

art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Vasile Ioan Savu în Dosarul nr. 15.079/299/2006 (2839/2010) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile art. 74^1 din Codul penal sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Curții de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 mai 2011.