Decizia nr. 574/2011

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituție și al

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, la data de 3 decembrie 2010, un număr de 110 deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Social Democrat și Partidului Național Liberal a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității dispozițiilor Legii dialogului social.

Sesizarea de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 2.452 din 21 aprilie 2011 și constituie obiectul Dosarului nr. 523A/2011.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputați: Cristian Mihai Adomniței, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiță Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chițoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucă, Tudor Ciuhodaru, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Victor-Paul Dobre, Mihai-Aurel Donțu, Gheorghe Dragomir, George Ionuț Dumitrică, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Grațiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ștefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolța, Mihai Lupu, Dan-Ștefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel Palașcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiașu, Cristina-Ancuța Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Călin Potor, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuț-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Știrbu, Gheorghe-Mirel Taloș, Adriana Diana Tușa, Radu Bogdan Țîmpău, Ioan Țintean, Florin Țurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Victor-Viorel Ponta, Adrian Năstase, Mircea Dușa, Aurelia Vasile, Dumitru Chiriță, Florin-Costin Pâslaru, Lucreția Roșca, Rodica Nassar, Sonia-Maria Drăghici, Victor Socaciu, Dorel Covaci, Victor Cristea, Cornel Itu, Florin Iordache, Viorel Hrebenciuc, Ion Stan, Ion Burnei, Filip Georgescu, Andrei Dolineaschi, Iuliu Nosa, Vasile Popeangă, Neculai Rățoi, Gheorghe Ana, Angel Tîlvăr, Cornel-Cristian Resmeriță, Nicolae Bănicioiu, Horia Teodorescu, Marian Ghiveciu, Eugen Bejinariu, Marian Neacșu, Gheorghe Antochi, Costică Macaleți, Viorel Ștefan, Tudor Panțîru, Sorin Constantin Stragea, Ion Călin, Nicolae-Ciprian Nica, Doina Burcău, Radu Costin Vasilică, Aurel Vlădoiu, Antonella Marinescu, Valeriu Ștefan Zgonea, Laurențiu Nistor, Anghel Stanciu, Iulian Claudiu Manda, Florina Ruxandra Jipa, Gheorghe Ciocan, Cristian-Sorin Dumitrescu, Eugeniu Radu Coclici, Mădălin-Ștefan Voicu, Florentin Gust Băloșin, Ciprian-Florin Luca și Sorin Ioan Roman.

În ceea ce privește motivele de neconstituționalitate invocate, autorii obiecției de neconstituționalitate își grupează criticile în două categorii: critici de neconstituționalitate extrinsecă și, respectiv, critici de neconstituționalitate intrinsecă.

I.1. Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă, se constată că autorii obiecției reiau pe larg motivele care au stat la baza pronunțării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009

asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii educației naționale, raportându-le la situația Legii dialogului social. Astfel, în esență, se arată că adoptarea legii în cauză prin procedura angajării răspunderii Guvernului nu este oportună, întrucât există o majoritate parlamentară care poate asigura adoptarea legii în procedură obișnuită sau de urgență. Prin urmare, structura politică a Parlamentului ar fi permis evitarea adoptării legii prin procedura prevăzută de art. 114 din Constituție.

În continuare, se arată că dreptul Guvernului de a decide asupra oportunității și conținutului inițiativei legislative nu este unul absolut, iar absolutizarea dreptului Guvernului de a apela la această procedură ar duce la transformarea acestei autorități în putere legiuitoare, ceea ce ar interfera cu atribuțiile de legiferare ale Parlamentului.

2. Se susține că legea criticată, în ansamblul său, încalcă dispozițiile art. 5^9, art. 7^8, art. 21^7 și

art. 31 din Legea nr. 24/2000 . În acest sens, se arată că Guvernul nu a obținut avizul Consiliului Economic și Social, întrucât acesta nu s-a putut întruni în mod legal, ceea ce echivalează cu încălcarea rolului consultativ al Consiliului Economic și Social, respectiv acela de organ consultativ al Parlamentului și al Guvernului, și cu reducerea acestui organism la o funcție pur formală. În consecință, se arată că sunt încălcate dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.

II. 1. Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă se susține că prevederile art. 3 alin. (1) și (2), art. 4, art. 41 alin. (1) și art. 224 lit. a) din lege încalcă art. 40 alin. (1) coroborat cu art. 53 din Constituție. În acest sens, se arată că "profesiile liberale sunt exceptate din categoria persoanelor care pot să constituie și/sau adere la un sindicat", sindicatele pot fi înființate numai din salariați ai unei singure unități, magistrații "nu mai au dreptul conferit legal de a adera la o organizație sindicală".

Se mai arată că legea criticată elimină unele măsuri ce asigurau exercițiul liber și neconstrâns al libertății sindicale, după cum urmează:

- s-au eliminat o serie de măsuri care asigurau protecția eficientă a liderilor de sindicat împotriva presiunilor și abuzurilor care ar fi putut fi săvârșite de către angajator;

- s-a eliminat obligația angajatorilor de a asigura pe cheltuiala lor baza materială pentru desfășurarea activităților sindicale;

- s-a eliminat posibilitatea organizațiilor sindicale de a adresa autorităților publice competente propuneri de legiferare în domeniile de interes sindical;

- s-a eliminat obligația angajatorului de a invita reprezentanții sindicatelor să participe în consiliile de administrație la discutarea problemelor de interes profesional, economic, social, cultural și sportiv;

- s-a eliminat obligația angajatorului de a comunică organizațiilor sindicale reprezentative informațiile necesare privind constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, protecției muncii și utilităților sociale, asigurărilor și protecției sociale.

În consecință, se apreciază că legea, instituind o serie de limitări ale dreptului la asociere, aduce atingere și art. 53 din Constituție.

2. Se susține că titlul IV din lege referitor la Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social dublează atribuțiile Consiliului Economic și Social reglementate de titlul V al legii. Este creată, astfel, o structură paralelă, care preia în mod disimulat atribuțiile Consiliului Economic și Social. De asemenea, "eliminarea participării Guvernului" din structura Consiliului Economic și Social este de natură a conferi acestuia un rol formal din moment ce dialogul social tripartit nu poate fi realizat.

3. Se consideră că forma scrisă cerută pentru exprimarea acordului în vederea luării hotărârii de a declara greva încorsetează și limitează exercitarea dreptului la grevă. De asemenea, cerința legală ca declararea grevei să fie luată cu acordul majorității membrilor sindicatului este excesivă și împiedică în mod substanțial desfășurarea unei greve.

Se arată că sunt neconstituționale și dispozițiile art. 186 alin. (1) din lege care condiționează declararea grevei de solidaritate de apartenența sindicatului ce declanșează o asemenea grevă la același grup de unități sau sector de activitate.

Se mai apreciază că prin efectul dispozițiilor art. 202 și art. 205 din legea criticată au fost extinse în mod nepermis atât sfera persoanelor cărora le este interzis prin lege să declare grevă, cât și categoriile de activități în cadrul cărora, în cazul declanșării grevei, există obligația asigurării a cel puțin unei treimi din serviciile prestate. Mai mult, se arată, pe de o parte, că doar funcționarilor publici ar trebui să li se interzică dreptul la grevă, iar, pe de altă parte, categoriile de unități la care se referă art. 205 din lege ar trebui să vizeze numai sectorul spitalicesc, serviciile de electricitate, serviciile de alimentare cu apă, serviciile telefonice și controlul traficului aerian. Totodată, în acest ultim caz, se consideră că serviciile prestate prevăzute în art. 205 din lege se referă la asigurarea unei treimi din întreaga activitate a unităților în cauză, și nu la serviciile esențiale pe care acestea le asigură.

4. Se susține că au fost aduse grave atingeri dreptului la negocieri colective, întrucât:

- a fost eliminată posibilitatea de negociere la nivel național;

- a fost suprimat dreptul organizațiilor sindicale de a dobândi reprezentativitate prin afiliere;

- a fost eliminată obligația angajatorului de a iniția negocierea colectivă;

- a fost înlăturată prevederea care stabilea conținutul minimal al negocierii colective.

Totodată, se arată că dreptul la negociere colectivă în sectorul public este condiționat de existența resurselor financiare disponibile, resurse care depind de bugetul de stat; o atare optică legislativă împiedică libera încheiere a contractelor colective și nu este compatibilă cu "principiul libertății de negociere colectivă".

5. Se arată că art. 209 din lege este neconstituțional, întrucât prevede stabilirea prin lege ordinară a instanțelor judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluționarea conflictelor colective de muncă. Or, în opinia autorilor obiecției de neconstituționalitate, potrivit art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituție, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială se reglementează prin lege organică.

6. În fine, sunt enumerate o serie de prevederi ale unor acte internaționale pretins a fi încălcate prin legea criticată, fără, însă, a se motiva în mod concret încălcările aduse acestora.

În conformitate cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizările au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a comunică punctele lor de vedere.

Președintele Senatului a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. I371 din 2 mai 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este întemeiată.

În argumentarea neconstituționalității extrinseci a legii criticate, în esență, se arată că aceasta încalcă prevederile art. 114 din Constituție, întrucât decizia Guvernului de angajare a răspunderii pe legea criticată reprezintă un act de încălcare a competențelor constituționale ale Parlamentului care are drept finalitate eludarea dezbaterilor parlamentare și a deciziilor pe care Parlamentul le-ar fi putut adopta.

În privința criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, sunt întărite susținerile autorilor obiecției de neconstituționalitate prin reluarea în extenso a acestora. În consecință, se ajunge la concluzia că și aceste susțineri sunt întemeiate.

Președintele Camerei Deputaților a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 51/1943 din 27 aprilie 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În privința criticilor de neconstituționalitate extrinsecă, sunt invocate considerentele care au stat la baza

Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 , justificându-se astfel faptul că angajarea răspunderii Guvernului pe Legea dialogului social a respectat exigențele art. 114 din Constituție; se mai susține că principiul constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, este respectat tocmai datorită aplicării conforme a art. 114 din Constituție. Se arată că legea criticată nu încalcă nici art. 1 alin. (5) din Constituție, iar sub aspectul competenței constatării încălcării unei legi, respectiv în cauză a

Legii nr. 24/2000 , numai instanțele judecătorești se pot pronunța, nu și Curtea Constituțională.

În privința criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, se arată următoarele:

- reglementările referitoare la Consiliul Economic și Social nu încalcă art. 141 din Constituție, iar art. 102 din Constituție, invocat prin sesizare, nu are incidență în cauză;

- nici convențiile Organizației Internaționale a Muncii și nici art. 41 alin. (5) din Constituție nu cuprind reguli în sensul obligativității desfășurării unor negocieri colective la nivel național;

- cu privire la încălcarea art. 40 alin. (1) și art. 43 alin. (1) din Constituție, se arată că dreptul de asociere și cel la grevă nu sunt absolute, putând fi limitate;

- trimiterea pe care art. 209 din legea criticată o face la noțiunea de "lege" nu vizează o anumită categorie de act normativ, ci noțiunea generică de act normativ.

Guvernul a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 5/2.635/EB din 28 aprilie 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă, se arată că instituția angajării răspunderii Guvernului își găsește suport juridic în chiar cuprinsul Legii fundamentale, reprezentând o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi și care nu este supusă niciunei condiții, rămânând la aprecierea exclusivă a Guvernului oportunitatea inițiativei și a conținutului acesteia. Se mai susține că, în final, este atributul exclusiv al Guvernului de a-și pune mandatul în discuție tocmai prin apelarea la o atare procedură constituțională.

De asemenea, se susține că măsurile adoptate sunt urgente, că era nevoie de o maximă celeritate în adoptarea lor, domeniul reglementat fiind unul foarte important, iar aplicarea legii este una imediată. În principal, argumentația Guvernului în privința urgenței măsurilor conținute în legea criticată se axează pe inexistența unor mecanisme care să permită un dialog social eficient și blocajul funcțional în care se află Consiliul Economic și Social. Totodată, maxima celeritate cu care trebuie să acționeze Guvernul vizează faptul că la sfârșitul anului 2011 expiră toate contractele colective de muncă, astfel încât este necesară o perioadă de timp suficientă pentru partenerii sociali în vederea negocierii și încheierii unor noi contracte, potrivit noilor reglementări. Cu privire la ultimele două condiții, Guvernul arată importanța domeniului reglementat, legea criticată reconfigurând în totalitate legislația anterioară, iar faptul că ea intră în vigoare imediat constituind un răspuns rapid și energic la cerințele economice curente.

Referitor la lipsa avizului Consiliului Economic și Social, Guvernul arată că acesta, deși cerut, nu a fost acordat din lipsa cvorumului de participare, datorat, în mod constant, conduitei reprezentanților sindicatelor.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă, Guvernul constată următoarele:

- soluția legislativă cuprinsă de actualele art. 3 alin. (2) și art. 4 din lege, ce vizează numărul minim de membri pentru înființarea sindicatului și sfera persoanelor care nu pot constitui și/sau adera la acesta, a mai fost supusă controlului de constituționalitate, iar Curtea, prin

Decizia nr. 147 din 25 martie 2004 , a statuat în sensul constituționalității acesteia;

- Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social are rolul de a sprijini reprezentanții Consiliului Economic și Social în luarea deciziilor, fiind un organism consultativ al partenerilor sociali, ceea ce dă eficiență și consistență atribuției acestuia din urmă de a aviza actele normative inițiate în domeniul său de competență;

- în ceea ce privește art. 183 alin. (1) și (2), art. 186 alin. (1), art. 202 și art. 205 din lege, analiza Guvernului pornește de la existența unui echilibru arhitectural între prevederile constituționale referitoare la statul social și cele ce au un profund caracter economic. Astfel, se arată că acordul scris prevăzut de lege pentru declanșarea grevei asigură un plus de protecție celor ce își exercită dreptul la grevă, evitându-se posibilitatea declarării ca fiind ilegală a unei greve. De asemenea, atât timp cât negocierile colective se vor desfășura pentru viitor numai pe sectoare de activitate, este firesc ca și greva de solidaritate să fie declanșată numai pentru susținerea revendicărilor formulate de angajații din alte unități aparținând aceluiași grup de unități sau sector de activitate. În fine, se arată că este dreptul discreționar al legiuitorului de a stabili categoriile de personal cărora le este interzis dreptul la grevă, date fiind atribuțiile și specificul atribuțiilor acestora;

- modificarea reglementărilor ce vizează cadrul de negociere colectivă nu poate constitui o măsură de natură a lipsi de garanții dreptul constituțional consacrat la art. 41 alin. (5); mai mult, oferindu-se posibilitatea de negociere pe ramuri de activitate, se creează premisele unei negocieri optime, atât salariații, cât și patronatul putând să utilizeze tot arsenalul de elemente supuse negocierii: concediul, salariul (acolo unde este cazul), condițiile de muncă, concesiile partenerilor de dialog social fiind în acest mod mult flexibilizate. În fine, se susține că impunerea la nivel normativ a unor restricții de negociere pentru angajații instituțiilor publice nu constituie o îngrădire a dreptului la negociere colectivă;

- cu privire la art. 209 din lege, se arată că referirea pe care o face acest text la noțiunea de "lege" nu încalcă art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituție, întrucât stabilirea instanțelor judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se face prin lege ordinară, acest aspect neținând de regimul general al raporturilor de muncă, sindicate, patronate și protecție socială;

- reglementările internaționale în materie sindicală invocate de autorii obiecției de neconstituționalitate consacră la nivel general, principial, drepturi asociate libertății sindicale, însă condițiile concrete de exercitare a acestora revin reglementărilor interne, astfel încât, în cauza de față, nu se poate reține încălcarea art. 20 din Constituție.

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere ale Președintelui Senatului, ale Președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, documentele depuse, dispozițiile legii criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale

art. 1, 10, 15, 16 și 18 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să se pronunțe asupra obiecției de neconstituționalitate.

Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispozițiile Legii dialogului social pentru care Guvernul și-a angajat răspunderea în fața Camerei Deputaților și Senatului în ședința comună din 18 aprilie 2011. Din motivarea obiecției de neconstituționalitate se constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituționalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât și o critică de neconstituționalitate intrinsecă ce privește, în special, art. 3 alin. (1) și (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic și Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) și (2), art. 186 alin. (1), art. 202, 205, 209 și art. 224 lit. a) din lege. În consecință, Curtea urmează să se pronunțe asupra constituționalității dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic și Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) și (2), art. 186 alin. (1), art. 202, 205, 209 și art. 224 lit. a) din Legea dialogului social, precum și asupra legii în ansamblul său. Textele criticate punctual au următorul cuprins:

- Art. 3: "(1) Persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special în condițiile legii, membrii cooperatori și agricultorii încadrați în muncă au dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să constituie și/sau să adere la un sindicat.

(2) Pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 15 angajați din aceeași unitate.";

- Art. 4: "Persoanele care dețin funcții de demnitate publică conform legii, magistrații, personalul militar din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Telecomunicații Speciale, unitățile și/sau subunitățile din subordinea sau coordonarea acestora nu pot constitui și/sau adera la o organizație sindicală.";

- Art. 41 alin. (1): "(1) Sindicatele legal constituite se pot asocia după criteriul sectoarelor de activitate.";

- Art. 138 alin. (3): "(3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime și maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale.";

- Art. 183 alin. (1) și (2): "(1) Hotărârea de a declara greva se ia de către organizațiile sindicale reprezentative participante la conflictul colectiv de muncă, cu acordul scris a cel puțin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective.

(2) Pentru angajații unităților în care nu sunt organizate sindicate reprezentative, hotărârea de declarare a grevei se ia de către reprezentanții angajaților cu acordul scris a cel puțin unei pătrimi din numărul angajaților unității sau, după caz, ai subunității ori compartimentului.";

- Art. 186 alin. (1): "(1) Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea susținerii revendicărilor formulate de angajații din alte unități aparținând aceluiași grup de unități sau sector de activitate.";

- Art. 202: "Nu pot declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul militar și personalul cu statut special din cadrul Ministerului Apărării Naționale, al Ministerului Administrației și Internelor, al Ministerului Justiției și din instituțiile și structurile din subordinea sau coordonarea acestora, inclusiv al Administrației Naționale a Penitenciarelor, al Serviciului Român de Informații, al Serviciului de Informații Externe, al Serviciului de Telecomunicații Speciale, personalul angajat de forțele armate străine staționate pe teritoriul României, precum și alte categorii de personal cărora li se interzice exercitarea acestui drept prin lege.";

- Art. 205: "În unitățile sanitare și de asistență socială, de telecomunicații, ale radioului și televiziunii publice, în transporturile pe căile ferate, în unitățile care asigură transportul în comun și salubritatea localităților, precum și aprovizionarea populației cu gaze, energie electrică, căldură și apă, greva este permisă cu condiția ca organizatorii grevei să asigure serviciile, dar nu mai puțin de o treime din activitatea normală.";

- Art. 209: "Instanțele judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se stabilesc prin lege.";

- Art. 224 lit. a): "La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:

a)

Legea sindicatelor nr. 54/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, cu modificările ulterioare."

Dispozițiile constituționale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) și (5) cu referire la separația puterilor în stat și la obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere, art. 41 alin. (5) referitoare la convențiile colective de muncă, art. 43 alin. (1) privind dreptul la grevă, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. p) privind reglementarea prin lege organică a regimului general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială, art. 102 privind rolul și structura Guvernului, art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, art. 141 privind Consiliul Economic și Social și art. 148 alin. (2) cu privire la prioritatea de aplicare a actelor obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. Totodată, se arată că dispozițiile criticate contravin și

Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

Sunt menționate ca fiind încălcate și prevederile art. 20 paragraful 1 privind dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică și art. 23 paragraful 4 privind dreptul la întemeierea unui sindicat și dreptul oricărei persoane de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 15 privind derogarea în caz de stare de urgență din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, partea a II-a - art. 5 și 6 privind dreptul sindical și dreptul de negociere colectivă și dreptul la informare și la consultare în procedurile de concediere colectivă din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin

Legea nr. 74/1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, precum și dispozițiile

Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 87/1948

privind libertatea sindicală și apărarea dreptului sindical, ratificată prin

Decretul nr. 213/1957 , publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 4 din 18 ianuarie 1958, ale art. 4 referitoare la încurajarea și dezvoltarea negocierilor colective din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă, ratificată prin

Decretul nr. 352/1958

al Marii Adunări Naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 29 august 1958, și ale

Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 154/1981

privind promovarea negocierii colective, ratificată prin

Legea nr. 112/1992 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992. În fine, în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt invocate și cazurile nr. 148, 1.607, 1.616, 1.622, 1.731, 1.759 soluționate de către Comitetul pentru libertate sindicală al Consiliului de Administrație al Biroului Internațional al Muncii.

Examinând obiecția de neconstituționalitate, Curtea urmează a se pronunța, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituționalitate extrinsecă, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituționalitate intrinsecă a legii supusă controlului.

Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecției de neconstituționalitate, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, aceasta fiind semnată, potrivit listelor anexate, de un număr de 110 deputați.

I. Cu referire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă, se constată următoarele:

1. Prin

Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sau

Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, Curtea, sintetizând jurisprudența sa în privința condițiilor în care Guvernul are îndrituirea constituțională de a-și angaja răspunderea în fața Parlamentului în conformitate cu art. 114 din Constituție, a reținut patru astfel de condiții, respectiv:

- existența unei urgențe în adoptarea măsurilor conținute în legea asupra căreia Guvernul și-a angajat răspunderea;

- necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;

- importanța domeniului reglementat;

- aplicarea imediată a legii în cauză.

Cu privire la condiția urgenței, Curtea constată că prezenta lege integrează într-un sistem unitar mai multe acte de reglementare primară sau secundară anterioare adoptate în domeniul social în perioada 1996-2009 (a se vedea, în acest sens, art. 224 din Legea dialogului social), "acte disparate, elaborate și emise în perioade și contexte socioeconomice diferite", astfel cum se arată în expunerea de motive la legea criticată. Prin urmare, era imperios necesară o unitate de reglementare și acțiune în privința normelor care vizează sindicatele, patronatele, conflictele de muncă, contractele colective, precum și organizarea și funcționarea organismelor cu atribuții în domeniul dialogului social. Mai mult, în urma adoptării

Legii nr. 40/2011

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 53/2003

- Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, se impuneau anumite adaptări ale legislației muncii, în special în privința sindicatelor, a reprezentanților salariaților și a contractelor colective de muncă, unde au intervenit modificări structurale prin modificarea art. 223 și 229 din Codul muncii, respectiv prin abrogarea art. 238-247 din Codul muncii. De asemenea, în privința Consiliului Economic și Social erau necesare modificări legislative din moment ce în privința celor mai importante legi cu impact economic și social acest organism nu reușea să întrunească cvorumul legal de ședință pentru a-și putea exprima avizul (fie el pozitiv sau negativ).

Curtea, în mod principial, a stabilit, prin

Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 , că "este dreptul exclusiv al Guvernului ca în cadrul politicii sale legate de piața muncii să intervină ori de câte ori este necesar; însă, în momentul în care cadrul legislativ nu mai corespunde situației economice a țării avută în vedere la adoptarea sa, producând chiar disfuncționalități în modul de funcționare a pieței muncii prin îngreunarea inițiativei private, Guvernul nu doar că are posibilitatea de a interveni, dar și obligația de a corija efectele posibil negative asupra pieței muncii". O atare aserțiune este aplicabilă mutatis mutandis și în cauza de față din moment ce efortul de codificare este rezultatul corijării cadrului legislativ ce nu mai corespundea situației economice a țării avută în vedere la adoptarea sa, a necesității asigurării unității de reglementare, precum și a adaptării cadrului legislativ la noile realități economico-sociale rezultate prin adoptarea

Legii nr. 40/2011 . Astfel, Legea dialogului social, acest corpus legis, se constituie într-o continuare firească și necesară a reformelor luate prin

Legea nr. 40/2011 .

Totodată, lipsa intervenției legislative ar fi perpetuat și adâncit diferențele de reglementare existente, iar lipsa de coeziune a legislației în materia dreptului muncii ar fi avut consecințe negative în funcționarea pieții muncii.

Cu privire la faptul ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, Curtea reține că această condiție trebuie analizată în raport cu momentul propus al intrării în vigoare a legii criticate, respectiv în cauza de față, legea urmează să între în vigoare la trei zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, potrivit art. 78 din Constituție.

Nu în ultimul rând, cu privire la argumentul autorilor obiecției de neconstituționalitate, în sensul că exista o majoritate parlamentară care să asigure adoptarea legii prin folosirea procedurii obișnuite de legiferare prevăzute de art. 75 din Constituție sau prin adoptarea sa în procedură de urgență, conform art. 76 alin. (3) din Constituție, Curtea constată că o asemenea argumentare nu se susține, având în vedere atât faptul că existența unei majorități parlamentare nu exclude adoptarea legii pe calea angajării răspunderii Guvernului, cât și specificul activității parlamentare (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010

sau

Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 ).

În privința celei de-a treia condiții, Curtea reține că legea supusă analizei de constituționalitate vizează stabilirea unor măsuri legislative de amploare într-un domeniu de maximă importanță, respectiv cel al dialogului social, domeniu în care un rol precumpănitor îl au sindicatele, patronatele, dar și anumite instituții publice, precum Consiliul Economic și Social, toate acestea având și consacrare constituțională. De asemenea, legea criticată se adresează, datorită domeniului reglementat, cvasimajorității populației țării, precum și tuturor instituțiilor și autorităților publice, respectiv persoanelor juridice române sau străine care activează pe teritoriul României.

În fine, Curtea observă că legea criticată urmează să fie aplicată de îndată, în condițiile art. 78 din Constituție. În speță, data intrării în vigoare a legii este de natură a constitui atât un răspuns rapid la cerințele economice curente, cât și o adaptare mai mult decât necesară a unor acte de reglementare primară și secundară la modificările intervenite în domeniul dreptului muncii prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 40/2011

la 30 aprilie 2011. Astfel, Curtea reține că data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiție de temporalitate este susținută în mod obiectiv și rațional de natura implicațiilor sale economice, dar și sociale.

Raportat la cele patru criterii analizate, Curtea constată că angajarea răspunderii Guvernului asupra legii criticate corespunde cerințelor art. 114 din Constituție.

2. Cu privire la susținerile privind inexistența avizului Consiliului Economic și Social, Curtea observă că acesta a fost solicitat prin Adresa Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nr. 3.124/VM/9.12.2010, însă avizul nu a fost emis de către Consiliul Economic și Social din lipsă de cvorum. Așadar, se constată că, prin solicitarea avizului, Guvernul a respectat prevederile

Legii nr. 109/1997

privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997, lege care a fost adoptată în aplicarea art. 141 din Constituție. Neîndeplinirea de către Consiliul Economic și Social a atribuției sale de a emite avizul consultativ prevăzut de lege mai ales în privința actelor normative cu un impact social major (de exemplu,

Legea-cadru nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice sau

Legea nr. 40/2011

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 53/2003

- Codul muncii) constituie o înțelegere greșită a rolului său legal și constituțional, fără a fi însă afectată constituționalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic și Social.

În privința invocării celorlalte texte pretins încălcate din

Legea nr. 24/2000 , Curtea observă că ele sunt mai degrabă enumerate decât să fundamenteze vreo eventuală critică de neconstituționalitate.

II. Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă, Curtea constată următoarele:

1. Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia art. 3 din lege este neconstituțional, întrucât ar exclude persoanele care exercită o profesie liberală de la dreptul de a constitui și/sau de a adera la un sindicat. În acest sens, se observă, având în vedere natura profesiilor liberale, că persoanele care exercită o profesiune liberală nu prestează activitatea în cauză în temeiul vreunui raport de muncă, ci în baza unor contracte de prestări de servicii în funcție de domeniul în care activează.

Calificarea unui contract ca fiind contract de muncă presupune reunirea a trei elemente, respectiv prestarea muncii ca scop primar al contractului, remunerarea muncii depuse și existența unui raport de subordonare. Contractul de muncă trebuie să îl plaseze pe lucrător sub direcția, supravegherea și autoritatea angajatorului său. Curtea de Casație franceză - Secția socială, în Cauza Sociιtι Gιnιrale, soluționată prin Hotărârea din 13 noiembrie 1996, a stabilit că raportul de subordonare se caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului care are îndrituirea de a da ordine și directive, de a controla prestarea muncii și de a sancționa încălcările săvârșite de către angajat.

În lipsa raportului de subordonare, relațiile contractuale convenite de părți nu se obiectivizează într-un raport de muncă, ci rămân doar în sfera dreptului civil, eventual comercial. În schimb, angajații sunt părți ale raportului de muncă, raport care este guvernat fie de Codul muncii, fie de legile speciale ce reglementează situația unor anumite categorii de personal.

Prin urmare, în mod evident, rezultă că persoanele care exercită profesii liberale sunt într-o situație juridică diferită față de categoria generică de angajați. Însă, nimic nu împiedică persoanele care exercită profesii liberale să își constituie asociații în vederea apărării și promovării intereselor lor profesionale.

Cu privire la critica de neconstituționalitate ce vizează posibilitatea constituirii unui sindicat numai de către angajați provenind din aceeași unitate, Curtea observă că aceasta este o opțiune a legiuitorului justificată de unitatea de interese a acestora. Numai această unitate de interese justifică înființarea unui sindicat, pentru că, în caz contrar, sindicatul nu ar mai contribui la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale economice și sociale ale membrilor lor, ci numai a unora dintre membrii lor.

De asemenea, este neîntemeiată și critica de neconstituționalitate potrivit căreia magistrații au fost excluși de la dreptul de a constitui/adera la un sindicat. Acest drept nu exista nici sub imperiul

Legii sindicatelor nr. 54/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003. De altfel, Curtea a constatat constituționalitatea unei asemenea soluții legislative, spre exemplu, prin

Decizia nr. 147 din 25 martie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 11 mai 2004, sau

Decizia nr. 1.364 din 27 octombrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009. Curtea a stabilit că limitarea exercițiului dreptului de a constitui organizații sindicale de către magistrați nu încalcă prevederile Constituției și nici reglementările internaționale în materie.

În argumentarea deciziei, Curtea a mai reținut că art. 40 alin. (1) din Constituție prevede dreptul cetățenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social-politic, care nu este însă un drept absolut, se exercită prin participare la constituirea asociațiilor sau prin aderare la asociații existente. Prevăzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociații, nedeterminate în mod limitativ, art. 40 alin. (1) din Legea fundamentală are în vedere și posibilitatea limitării sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite tipuri de asociații, în funcție de obiectul de activitate și de scopul asociațiilor respective, limitare ce se concretizează prin lege, ținându-se seama de situația obiectiv diferită a anumitor categorii de persoane, fără a se aduce atingere, prin aceasta, principiului egalității în drepturi, consacrat la art. 16 alin. (1) din Constituție. Înseși prevederile constituționale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte: a) scopurile și activitatea; b) membrii; c) caracterul asociației, rezultând din modul său de constituire. Legea poate institui anumite condiții obligatorii privind constituirea și desfășurarea activității asociațiilor, inclusiv categoriile de persoane care pot face parte din diferite asociații, de la care statutele lor nu pot deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de asociații pot face parte din alte tipuri de asociație, dreptul lor la liberă asociere nefiind atins.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate privind eliminarea unor măsuri ce asigurau exercițiul liber și neconstrâns al libertății sindicale, se observă că autorii obiecției de neconstituționalitate contestă de fapt eliminarea din noua lege a fostelor dispoziții ale art. 10 alin. (1), art. 22 alin. (3), art. 29,

art. 30 alin. (1) și (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 . Raportat la aceste aspecte, Curtea constată că soluțiile legislative cuprinse în textele de lege menționate nu sunt de relevanță constituțională, cu alte cuvinte ele reprezintă mai degrabă garanții suplimentare de nivel legal în sprijinul activității sindicale, fără ca prin eliminarea lor să fie pusă în discuție sau afectată în vreun fel sau altul substanța art. 9 sau art. 40 din Constituție. Mai mult, se observă că autorii obiecției critică mai degrabă niște pretinse lacune ale legii, or, din moment ce acestea nu au relevanță constituțională, Curtea ar trebui să își aroge competențe ce aparțin legiuitorului pentru ca noua lege să cuprindă și alte soluții legislative existente la un moment dat, ceea ce ar echivala cu încălcarea

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 .

Nici neconstituționalitatea art. 224 lit. a) din legea criticată nu poate fi reținută, legiuitorul fiind liber să abroge o lege în ansamblul său, precum și dispoziții din legi, ținând cont de

art. 61 alin. (1) din Constituție, precum și de prevederile Legii nr. 24/2000 , cu condiția să nu afecteze prevederile Constituției, ceea ce nu este cazul în cauza de față.

Având în vedere cele arătate, în lipsa încălcării vreunui drept constituțional, Curtea nu poate reține incidența în cauză a art. 53 din Constituție.

2. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la suprapunerea de competențe între Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social și Consiliul Economic și Social, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, în timp ce primul este un organism consultativ la nivel național al partenerilor sociali instituit prin lege, cel de-al doilea este o instituție publică de interes național cu statut constituțional, ambele având atribuții clar delimitate la art. 78, respectiv art. 86-90 din lege. Din analiza acestor atribuții, nu rezultă nicio suprapunere de competențe de natură să atragă neconstituționalitatea titlului IV sau V al legii și nici o încercare de a reduce la un rol formal Consiliul Economic și Social.

Cu privire la lipsa reprezentanților Guvernului din structurile Consiliului Economic și Social, Curtea constată că eliminarea acestora a fost dictată de dorința de a se asigura Consiliului Economic și Social un plus de independență decizională și obiectivitate.

3. În privința cerinței legale ca declararea grevei să fie luată cu acordul majorității membrilor sindicatului, Curtea observă că o atare condiție este una de reprezentativitate, în sensul că greva să poată fi declanșată numai dacă există un consens al membrilor de sindicat. În lipsa unei asemenea condiții de reprezentativitate, conducătorii sindicatelor ar putea declanșa sau, din contră, nu ar putea declanșa greve atunci când acestea s-ar impune. Totodată, forma scrisă a acordului exprimat este și un instrumentum probationis pentru a se putea demonstra legalitatea declanșării grevelor. În acest fel, acțiunile angajatorilor în fața instanțelor judecătorești în vederea declarării ca ilegale a grevei vor avea șanse mult mai mici de succes. Rezultă, astfel, că o atare măsură este una de ocrotire și garantare a dreptului la grevă.

Referitor la condiția impusă de art. 186 alin. (1) din lege cu privire la declanșarea grevei de solidaritate, și anume apartenența sindicatului ce declanșează o asemenea grevă la același grup de unități sau sector de activitate, Curtea observă că aceasta se încadrează în dispozițiile art. 43 alin. (2) din Constituție. Legiuitorul este competent să stabilească limitele exercitării dreptului la grevă; or, declararea grevei de solidaritate în vederea susținerii revendicărilor formulate de angajații din alte unități aparținând aceluiași grup de unități sau sector de activitate este o asemenea limită de exercitare a dreptului de grevă, justificată de faptul ca și cei care declanșează o atare grevă să aibă un minim interes profesional propriu de apărat, promovat sau susținut. În caz contrar, angajatorul ar urma să suporte pagube materiale determinate de interese profesionale de care este cu totul și cu totul străin.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate ale art. 202 și art. 205 din legea criticată, Curtea constată că acestea vizează mai degrabă propuneri de lege ferenda. De altfel, legiuitorul, în temeiul art. 43 alin. (2) din Constituție, este singurul competent să stabilească sfera personalului care nu poate face grevă, respectiv să stabilească limite ale exercitării dreptului la grevă, desigur cu condiția ca alegerea sa să fie justificată de apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților fundamentale și de protejarea intereselor naționale.

Totodată, Curtea reține că, potrivit art. 205 din lege, în anumite domenii strict stabilite greva este permisă cu condiția ca "organizatorii grevei să asigure serviciile, dar nu mai puțin de o treime din activitatea normală". Acest text legal, atunci când se referă la asigurarea serviciilor, are în vedere desigur serviciile care fac obiectul de activitate al acelor unități, și nu alte categorii de activități pe care acestea le-ar putea desfășura (spre exemplu, activități administrative, umanitare etc.). Se asigură funcționarea unor servicii esențiale și de strictă necesitate în vederea apărării ordinii de drept, a drepturilor și libertăților fundamentale și protejării intereselor naționale.

4. În privința eliminării contractelor colective la nivel național, Curtea constată că textul art. 41 alin. (5) din Constituție nu prevede și nu garantează negocierile colective la nivel național, astfel încât cadrul în care se desfășoară acestea este cel stabilit de către legiuitor. În caz contrar, s-ar ajunge la absolutizarea dreptului la negocieri colective, drept care trebuie să țină cont de condițiile economice și sociale existente în societate la un moment dat. Este vorba de menținerea unui echilibru just între interesele patronatului și al sindicatelor; desigur, vor exista domenii în care condițiile economice și sociale permit încheierea unor contracte colective de muncă mult mai favorabile angajaților, iar altele în care drepturile sunt negociate la un nivel inferior, astfel încât printr-un contract colectiv la nivel național aceștia din urmă ar avea drepturi mai mari față de cât permite în mod obiectiv domeniul în care lucrează, ceea ce afectează viabilitatea economică a angajatorilor din acest domeniu.

Cu referire la contractele colective de muncă, Curtea, prin Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, a statuat că încheierea acestora nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste contracte sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecință, contractele colective "sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie"; în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale". În consecință, negocierea contractelor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, sau

Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 ). Mai mult, Curtea, prin

Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a mai statuat că dispozițiile art. 41 alin. (5) din Constituție, privind caracterul obligatoriu al contractelor colective, nu exclud "posibilitatea legiuitorului de a interveni, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat".

Rezultă că legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să se desfășoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi și obligații contra legem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor și nicidecum acte care să prevaleze forței legii. Astfel, este evident că în sfera publică asemenea contracte se negociază și se încheie în limitele și în cadrul stabilite de lege.

Celelalte aspecte invocate în cadrul acestui punct sunt simple comparații între fostele reglementări în domeniu și noile reglementări, fără, însă, a fi relevate veritabile critici de neconstituționalitate; mai mult, unele aspecte invocate sunt și inexacte, spre exemplu obligația angajatorului de a iniția negocierea colectivă se regăsește în actualul art. 129 alin. (2) din lege, iar soluția legislativă care stabilea conținutul minimal al negocierii colective este reluată în art. 132 alin. (2) din lege.

5. În privința art. 209 din lege care prevede că instanțele judecătorești competente să judece cereri referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se stabilesc prin lege, Curtea observă că noțiunea de lege vizează categoria actelor normative de reglementare primară, categorie generică. O atare concluzie se poate desprinde din faptul că numai Constituția este cea care stabilește, potrivit art. 73 alin. (1), categoriile de legi: legi constituționale, organice și ordinare.

Obiter dictum, competența de judecată a instanțelor este reglementată de art. 126 alin. (2) din Constituție, textul criticat, chiar dacă vizează competența materială în dreptul muncii, nu ține de regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială. Prin urmare, art. 126 alin. (2) din Constituție determină natura de lege ordinară prin care se reglementează competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată.

6. Cu privire la actele internaționale enumerate, Curtea observă că autorii obiecției de neconstituționalitate nu își motivează criticile de neconstituționalitate în raport cu dispozițiile cuprinse în acestea, iar Curtea nu are competența de a formula propriile critici, la care, ulterior, să și răspundă. Astfel, o enumerare a actelor internaționale pretins încălcate prin legea criticată nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituționalitate, nefiind respectate exigențele

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

(a se vedea, mutatis mutandis,

Decizia nr. 383 din 23 martie 2011 ).

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi în privința criticilor de neconstituționalitate extrinsecă și cu unanimitate de voturi în privința criticilor de neconstituționalitate intrinsecă formulate,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispozițiile Legii dialogului social, în ansamblul său, precum și, în special, ale art. 3 alin. (1) și (2), art. 4, art. 41 alin. (1), titlul IV privind Consiliul Național Tripartit pentru Dialog Social, titlul V privind Consiliul Economic și Social, art. 138 alin. (3), art. 183 alin. (1) și (2), art. 186 alin. (1), art. 202, art. 205, art. 209 și art. 224 lit. a) din lege, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 4 mai 2011 și la acestea au participat: Augustin Zegrean, președinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskâs Valentin Zoltân și Tudorel Toader, judecători.