Decizia nr. 1533/2011

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, la data de 18 octombrie 2011, un grup de 139 de deputați a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității dispozițiilor Legii pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Sesizarea de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 5.618 din 18 octombrie 2011 și constituie obiectul Dosarului nr. 1.187A/2011.

Această sesizare a fost semnată de către următorii deputați: Cristian Mihai Adomniței, Marin Almăjanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Dan Bordeianu, Octavian Bot, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiță Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chițoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucă, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel Donțu, Gheorghe Dragomir, George Ionuț Dumitrică, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Grațiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ștefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolța, Mihai Lupu, Dan-Ștefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel Palașcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiașu, Cristina-Ancuța Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Călin Potor, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuț-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Știrbu, Gheorghe-Mirel Taloș, Adriana Diana Tușa, Radu Bogdan Țîmpău, Ioan Țintean, Florin Țurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu, Gheorghe Ana, Gheorghe Antochi, Nicolae Bănicioiu, Eugen Bejinariu, Vasile Bleotu, Dumitru Boabeș, Matei Radu Brătianu, Doina Burcău, Ion Burnei, Ion Călin, Cindrea Ioan, Gheorghe Ciocan, Dumitru Chiriță, Eugeniu Radu Coclici, Dorel Covaci, Victor Cristea, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Mircea-Gheorghe Drăghici, Sonia-Maria Drăghici, Cristian-Sorin Dumitrescu, Ion Dumitru, Mircea Dușa, Marian Ghiveciu, Vasile Ghiorghe Gliga, Horia Grama, Viorel Hrebenciuc, Iulian Iancu, Iordache Florin, Cornel Itu, Ciprian-Florin Luca, Silvestru-Mircea Lup, Costică Macaleți, Iulian Claudiu Manda, Antonella Marinescu, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Vasile Mocanu, Adrian Mocanu, Ion Mocioalcă, Carmen Ileana Moldovan, Emil Radu Moldovan, Rodica Nassar, Adrian Năstase, Marian Neacșu, Cătălin-Ioan Nechifor, Robert Sorin Negoiță, Dan Nica, Nicolae-Ciprian Nica, Bogdan Nicolae Niculescu Duvăz, Laurențiu Nistor, Constantin Niță, Iuliu Nosa, Tudor Panțîru, Florin-Costin Pâslaru, Petre Petrescu, Victor-Viorel Ponta, Georgian Pop, Florian Popa, Vasile Popeangă, Dan-Mircea Popescu, Neculai Rățoi, Cornel-Cristian Resmeriță, Cristian Rizea, Sorin Ioan Roman, Lucreția Roșca, Victor Socaciu, Adrian Solomon, Ioan Stan, Anghel Stanciu, Sorin Constantin Stragea, Mugurel Surupăceanu, Viorel Ștefan, Horia Teodorescu, Angel Tîlvăr, Mihai Tudose, Aurelia Vasile, Radu Costin Vasilică, Gabriel Petru Vlase, Aurel Vlădoiu, Mădălin-Ștefan Voicu și Valeriu Ștefan Zgonea.

În motivarea obiecției de neconstituționalitate au fost aduse argumente care privesc atât neconstituționalitatea extrinsecă, cât și cea intrinsecă a Legii pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, după cum urmează:

I. Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinseci, autorii obiecției apreciază că dispozițiile legale criticate încalcă art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (1) și art. 75 alin. (4) din Constituție, întrucât camera decizională, respectiv Camera Deputaților, a adus modificări substanțiale formei legii adoptate de către Camera de reflecție, respectiv Senatul. În aceste condiții, se consideră că, din punct de vedere al procedurii de legiferare, a fost încălcat principiul bicameralismului astfel cum acesta a fost conturat în jurisprudența Curții Constituționale.

Se mai susține că, prin Legea de aprobare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 , s-a reglementat în domeniul drepturilor fundamentale și a fost afectat regimul unei instituții fundamentale a statului. În acest sens, pe de o parte, sunt menționate dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate privată, iar pe de altă parte, autoritatea judecătorească, respectiv instanțele judecătorești. Totodată, se arată că ordonanța de urgență criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituție, întrucât nu a existat o situație cu caracter extraordinar.

II. Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinseci, se arată că dispozițiile legale contestate sunt discriminatorii, întrucât reeșalonarea plății sumelor de bani rezultate din titluri executorii vizează numai persoanele care au câștigat drepturi bănești prin litigii de muncă sau prin litigii de altă natură în contradictoriu cu angajatorii din sectorul public, nu și persoanele care au câștigat aceleași drepturi, dar în contradictoriu cu angajatori din sectorul privat. Mai mult, suspendarea executării silite pornite de stat împotriva unui subiect al raportului de drept fiscal se poate realiza doar în condițiile plății unei cauțiuni conform art. 148 și art. 172 din Codul de procedură fiscală, în schimb, cetățeanului-creditor statul îi opune, în temeiul legii, o suspendare de drept a executării silite, ceea ce determină o lipsă de egalitate juridică între stat și cetățean atunci când au calitatea de debitori.

Astfel, se ajunge la o dublă discriminare, și anume a personalului plătit din fonduri publice față de personalul angajat în mediul privat, respectiv a cetățeanului față de stat în privința posibilității acestuia de a cere suspendarea executării silite.

Se apreciază că adoptarea unor acte normative succesive prin care este eșalonată plata drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești personalului din sistemul bugetar constituie o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât executarea unei hotărâri este parte integrantă a "procesului" prevăzut de același text convențional; în acest sens, este invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 19 martie 1997, 28 iulie 1999 și 17 iunie 2004, pronunțate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, Immobiliare Saffi împotriva Italiei, respectiv Ruianu împotriva României. S-a mai arătat că nici măcar complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului și nici lipsa de fonduri sau a altor resurse nu poate scuti statul de obligația sa, asumată în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval de timp rezonabil (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei). De asemenea, se susține că legea criticată reprezintă o ingerință a puterii legislative în administrarea justiției în scopul influențării soluționării judiciare a unui proces, situație care este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil (este invocată, în acest sens, Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Papageorgion împotriva Greciei). Se arată că legea criticată reprezintă o imixtiune în actul de justiție, iar efectul eșalonărilor repetate constă în imposibilitatea unei anumite categorii de creditori ai statului de a-și încasa drepturile salariale restante, integral și în termen rezonabil. Mai mult, se învederează Curții faptul că Guvernul român a recunoscut în unele cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că o durată de la 5 la 9 ani a procedurii judiciare încalcă art. 6 din Convenție (a se vedea Decizia din 12 aprilie 2011 cu privire la Cererea nr. 128/04 introdusă de Gheorghe David și alte cereri împotriva României). În consecință, față de cele arătate, se susține că este încălcat dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Având în vedere cele de mai sus, se apreciază că această intervenție a legiuitorului, având ca efect amânarea sine die a executării unor hotărâri judecătorești, echivalează cu o decizie prin care legislativul dispune neexecutarea unor hotărâri judecătorești, "anulând practic autoritatea și competențele justiției". În consecință este încălcat și principiul separației puterilor în stat.

În privința pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 44 din Constituție, se arată că drepturile salariale câștigate prin hotărâri judecătorești constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, fiind drepturi deja câștigate, iar amânarea sine die a punerii în executare a acestora constituie o ingerință de natură să afecteze dreptul de proprietate în substanța sa.

În conformitate cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și exprima punctele lor de vedere.

Președintele Senatului a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. I/740 din 25 octombrie 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este întemeiată.

În privința criticilor de neconstituționalitate extrinseci, se susține că, prin adoptarea Legii pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 , a fost încălcat principiul bicameralismului și că aceasta nu poate acoperi viciile de neconstituționalitate ale ordonanței de urgență, act care a fost adoptat cu încălcarea art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție.

În privința criticilor de neconstituționalitate intrinseci, se arată că a fost încălcat principiul separației puterilor în stat, există o discriminare între angajații din mediul public și cel privat, se încalcă dreptul persoanelor la soluționarea cauzei lor într-un termen rezonabil, precum și dreptul de proprietate al acestora. Toate acestea aduc în prim-plan încălcarea prevederilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Președintele Camerei Deputaților a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 51/4.899 din 25 octombrie 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În privința criticilor de neconstituționalitate extrinseci, se susține că respingerea de către Senat a proiectului de lege de aprobare a ordonanței de urgență coroborată cu adoptarea proiectului de lege de aprobare cu modificări de către Camera Deputaților nu are drept efect încălcarea principiului bicameralismului. Camera Deputaților a adoptat legea criticată pentru neconstituționalitate cu respectarea atât a materiei, cât și a formei proiectului inițial al legii; în schimb, se susține că, în situația în care Camera Deputaților ar fi trebuit să respingă proiectul de lege pe motiv că Senatul, de asemenea, l-a respins, s-ar fi ajuns la încălcarea principiului bicameralismului.

Se mai arată că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009

a fost adoptată ca răspuns la situația de criză economică și financiară mondială și că legea de aprobare a acesteia nu afectează drepturi sau libertăți fundamentale, ci doar plata unor drepturi de natură salarială, ceea ce nu poate duce la concluzia încălcării art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinseci, se arată că nu sunt încălcate prevederile art. 16 din Constituție, întrucât situația angajaților din mediul bugetar este diferită față de a celor ce își desfășoară activitatea în mediul privat, din moment ce sursa salariilor de care beneficiază este chiar bugetul de stat.

Se susține că executarea titlurilor executorii nu ține de respectarea sau nu a dispozițiilor art. 21 din Constituție, amânarea acesteia fiind necesară în condițiile de criză economică existente. În privința termenului rezonabil în care sunt executate hotărârile judecătorești, se apreciază că rezonabilitatea trebuie să se supună situației de criză din prezent. Prin urmare, termenul rezonabil de executare nu poate fi decât cel în care interesul general nu va fi afectat, "adică numai după ce criza se va estompa. Abia atunci se poate analiza o eventuală încălcare a unui termen rezonabil de executare a titlurilor executorii în cauză". De asemenea, se învederează faptul că legiuitorul nu a încălcat principiul separației puterilor în stat, din moment ce nu a modificat conținutul hotărârilor judecătorești.

În final se mai apreciază că amânarea plății sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești nu este de natură să afecteze dreptul de proprietate al celor care au obținut astfel de hotărâri, din moment ce drepturile stabilite prin acestea există în continuare.

Guvernul a transmis Curții Constituționale, cu Adresa nr. 5/6.018/E.B. din 26 octombrie 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinseci, se menționează că nu este încălcat principiul constituțional al bicameralismului, întrucât nu există diferențe majore de conținut juridic între forma finală a legii și forma proiectului; în acest sens, este invocată și jurisprudența Curții Constituționale în privința acestui principiu, respectiv

Decizia nr. 710 din 6 mai 2009 .

Referitor la invocarea art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție, se arată că ordonanța de urgență a respectat la momentul emiterii ei aceste dispoziții, invocându-se în acest sens

Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010 . De asemenea, se mai menționează că valoarea sumelor care intră sub incidența acestei ordonanțe de urgență este de aproape 10.000 milioane lei, ceea ce reprezintă 1,7% din produsul intern brut (PIB) prognozat pentru anul 2012. Această măsură ar diminua dezechilibrele bugetare existente și ar menține deficitul bugetar în limitele aprobate prin

Legea nr. 275/2010

pentru aprobarea plafoanelor unor indicatori specificați în cadrul fiscal-bugetar, respectiv 3% din PIB în anul 2012.

În privința criticilor de neconstituționalitate intrinseci, este menționată jurisprudența Curții Constituționale prin care aceasta a constatat constituționalitatea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 , jurisprudență reprezentată de

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 ,

Decizia nr. 190 din 2 martie 2010 ,

Decizia nr. 712 din 25 mai 2010

și

Decizia nr. 713 din 25 mai 2010 .

De asemenea, se arată că dispozițiile art. 148 din Constituție, invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate, nu sunt incidente în cauză.

La termenul de judecată din 2 noiembrie 2011, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor, a amânat pronunțarea pentru data de 3 noiembrie 2011, când, având în vedere imposibilitatea constituirii majorității prevăzute de

art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în temeiul

art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , președintele Curții Constituționale a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 28 noiembrie 2011, dată la care Curtea a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

examinând obiecția de neconstituționalitate, punctele de vedere ale Președintelui Senatului, Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispozițiile legii criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 1, art. 10, art. 15 și

art. 18 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze sesizarea de neconstituționalitate.

Obiectul controlului de constituționalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispozițiile Legii pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, care au următorul cuprins:

"Articol unic. - Se aprobă

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 18 iunie 2009, cu următoarea modificare:

- La articolul 1, alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:

«Art. 1. - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.»".

Dispozițiile constituționale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (4) și (5) privind principiile separației și echilibrului puterilor în stat și al respectării Constituției și a supremației sale, ale art. 11 alin. (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (2) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 61 alin. (2) privind rolul și structura Parlamentului, ale art. 73 alin. (1) privind categoriile de legi, ale art. 75 alin. (4) privind procedura de adoptare a legilor, ale art. 115 alin. (4) și (6) privind delegarea legislativă, ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, precum și ale art. 148 alin. (2) și (4) privind aplicarea cu prioritate a actelor cu caracter obligatoriu adoptate la nivelul Uniunii Europene, respectiv obligația autorităților naționale de a-și îndeplini obligațiile asumate. Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate și prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 privind protecția proprietății din Protocolul adițional la Convenție.

Examinând obiecția de neconstituționalitate, Curtea urmează a se pronunța, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituționalitate extrinseci, iar pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituționalitate intrinseci a legii supuse controlului.

Totuși, înainte de a proceda la analiza obiecției de neconstituționalitate, Curtea urmează să constate că sesizarea formulată îndeplinește condițiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât aceasta, astfel cum rezultă din listele anexate sesizării de neconstituționalitate, a fost semnată de un număr de 140 de deputați.

I. În privința criticilor de neconstituționalitate extrinseci, se rețin următoarele:

1. În primul rând, Curtea observă că Senatul, în ședința sa din 12 octombrie 2009, cu 47 de voturi pentru și 44 împotrivă a adoptat proiectul legii de aprobare a ordonanței de urgență. La 12 octombrie 2011, Camera Deputaților a adoptat cu 143 de voturi pentru, 108 împotrivă și 4 abțineri proiectul legii de aprobare a ordonanței de urgență. Prin urmare, nu poate fi reținut aspectul învederat de Președintele Camerei Deputaților referitor la faptul că Senatul ar fi respins proiectul legii de aprobare a ordonanței de urgență.

Prin

Decizia nr. 710 din 6 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau

Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Curtea a stabilit două criterii esențiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului.

Aceste criterii esențiale cumulative sunt:

a) existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului;

b) existența unei configurații deosebite, semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului;

Din analiza comparată a documentelor privind inițierea și desfășurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, și a celei adoptate de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, Curtea constată că modificările operate de către Camera Deputaților față de forma legii adoptate de Senat nu sunt de natură a genera nici deosebiri majore de conținut juridic față de forma legii adoptată de Senat și nici o configurație deosebită, semnificativ diferită față de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat.

Camera Deputaților a modificat

art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009

în sensul stabilirii unei perioade de eșalonare unice a plății sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar pronunțate până la data de 31 decembrie 2011, text pe care Senatul nu îl modificase în calitate de Cameră de reflecție, având în vedere data la care acesta a adoptat proiectul de lege, și anume 12 octombrie 2009. Practic, la data adoptării proiectului de lege de către Senat erau supuse unei eșalonări unitare toate sumele de bani rezultate din hotărârile judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar pronunțate; astfel, ceea ce a realizat Legea de aprobare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

a fost continuarea liniei de gândire impuse de Senat, respectiv eșalonarea unitară a sumelor de bani rezultate din hotărârile judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar pronunțate (ținând cont și de realitatea normativă consacrată prin adoptarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2010 , a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 45/2010

sau a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 113/2010 ). Prin urmare, nu se poate susține că, sub acest aspect, cea de-a doua Cameră, cea decizională, ar fi modificat sau ar fi deturnat intenția normativă a Guvernului sau a primei Camere, cea de reflecție.

Cu privire la reeșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărârile judecătorești menționate mai sus pronunțate până la data de 31 decembrie 2010 și la eșalonarea plății sumelor de bani rezultate din hotărârile judecătorești menționate mai sus pronunțate în perioada 31 decembrie 2010 - 31 decembrie 2011, Curtea constată că cea de-a doua Cameră, cea decizională, nu a deturnat sensul legii adoptate de Senat și nu a dat o configurație juridică semnificativ diferită față de forma adoptată de Senat de natură să încalce principiul bicameralismului. Pe de o parte, au fost modificate perioada în care urmează a fi executate hotărârile judecătorești, precum și cuantumul procentual al sumelor aferente, iar, pe de altă parte, a fost eșalonată, ca efect conex al existenței unui calendar unic de executare a hotărârilor judecătorești menționate, plata sumelor de bani aferente titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

În schimb, alin. (2) al aceluiași articol a fost modificat de Camera Deputaților în sensul revenirii sale la conținutul normativ pe care acesta l-a avut la momentul adoptării ordonanței de urgență, după ce în Senat, Cameră de reflecție, tot acest alineat fusese eliminat [în mod greșit în forma legii adoptate de Senat apare ca fiind abrogat

art. 2 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 , text, de fapt, inexistent; în mod corect, referirea vizează art. 1 alin. (2), astfel cum rezultă de altfel și din raportul suplimentar comun întocmit de Comisia pentru muncă, familie și protecție socială și Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări, depus sub nr. 284 din 7 octombrie 2009].

În consecință, se reține că au fost respectate, sub aspectul modului de legiferare, dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (1) și art. 75 alin. (4).

2. În privința respectării art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție, se observă că aceste dispoziții constituționale vizează condiții de formă care trebuie respectate la adoptarea ordonanțelor de urgență. Rezultă că, prin critica lor, autorii obiecției de neconstituționalitate contestă constituționalitatea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

sub aspectul condițiilor de formă. Aceste condiții, desigur, trebuie analizate în raport cu momentul la care aceasta a fost adoptată. Având în vedere faptul că eventualele vicii de neconstituționalitate ale ordonanțelor de urgență nu pot fi acoperite prin legea de aprobare și că legea care ar aproba o ordonanță de urgență neconstituțională este ea însăși neconstituțională, Curtea este competentă să analizeze în cadrul controlului a priori de constituționalitate ce privește legea de aprobare însăși îndeplinirea de către ordonanța de urgență aprobată a condițiilor prevăzute de art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție (în acest sens, cu titlu exemplificativ, se rețin

Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007,

Decizia nr. 421 din 9 mai 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, sau

Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011).

Astfel, în această privință, Curtea observă că, printr-o bogată jurisprudență, a stabilit faptul că a existat o situație extraordinară la momentul la care a fost adoptată ordonanța de urgență (a se vedea pe larg, în acest sens,

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010,

Decizia nr. 190 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010,

Decizia nr. 712 din 25 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010,

Decizia nr. 713 din 25 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010,

Decizia nr. 714 din 25 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 24 iunie 2010,

Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 30 august 2010) și că această ordonanță de urgență nu a afectat, în înțelesul constituțional al termenului, astfel cum a fost stabilit prin

Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, drepturi și libertăți fundamentale, din moment ce nu acestea au fost încălcate (a se vedea, în acest sens, spre exemplu,

Decizia nr. 1.042 din 14 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 9 septembrie 2011).

II. În privința criticilor de neconstituționalitate intrinseci, Curtea constată următoarele:

1. Susținerea referitoare la încălcarea

art. 16 din Constituție nu poate fi reținută. Astfel, prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau

Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, Curtea a statuat că angajații din mediul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizațiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.

De altfel, aceasta este și rațiunea pentru care angajații plătiți din fonduri publice sunt retribuiți în baza unei legi-cadru unice.

Prin urmare, nu se poate reține că legea de aprobare a ordonanței de urgență ar crea o diferență de tratament juridic între angajații din mediul public și cei din mediul privat, fără a exista o justificare obiectivă și rațională. Această justificare este dată tocmai de legătura indisolubilă existentă între drepturile de natură salarială ce se constituie în cheltuieli de personal și bugetul de stat.

Totodată, Curtea observă că măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia. Pretinsa lipsă de egalitate, în privința posibilității debitorului de a cere suspendarea executării silite, între situația statului ca creditor în cadrul raporturilor de drept fiscal și cea a cetățeanului ca creditor al statului în ipoteza

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

nu poate fi reținută. În primul caz, se aduc în discuție dreptul fiscal și procedura fiscală, materii care fac parte din dreptul public, "ceea ce înseamnă că subiecții unor atari raporturi nu pot fi egali în drepturi și obligații. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept fiscal, și anume organul fiscal, are o poziție dominantă, fiind înzestrat cu exercițiul puterii de stat" (a se vedea

Decizia nr. 1.357 din 27 octombrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, sau

Decizia nr. 894 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010).

Astfel, statului-creditor în raporturile de drept fiscal i se poate opune suspendarea executării silite cu plata unei cauțiuni, dar nu suspendarea provizorie a executării, iar cetățeanului-creditor în raporturile reglementate de legea criticată i se va opune o suspendare de drept a executării silite. Diferența de tratament juridic rezidă tocmai din specificitatea raporturilor de drept fiscal, în care statul are o largă marjă de apreciere, din finalitatea urmărită prin suspendarea de drept a executării silite (și anume, eșalonarea plății sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești) și din nevoia urgentă pe moment a echilibrării bugetului de stat.

2. Referitor la critica de neconstituționalitate ce privește încălcarea art. 21 alin. (2) și (3) din Constituție privind accesul liber la justiție și la un proces echitabil, Curtea observă că aceasta trebuie analizată în corelare cu dispozițiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, potrivit cărora statul are obligația să asigure protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară. Acest lucru înseamnă că statul are obligația constituțională de a veghea la protejarea intereselor sus-menționate în vederea asigurării stabilității sale economice și financiare. Numai în acest fel devine un factor credibil la nivel național și internațional și în măsură să respecte art. 126 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010.

Drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, ele exercitându-se în corelare și coroborare cu celelalte prevederi constituționale. Această interdependență funcțională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât și conținutul material concret al acestora. În cauza de față, a nu lua în considerare prevederile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție ar echivala cu convertirea unor drepturi esențialmente normative de natură constituțională, precum accesul liber la justiție și la un proces echitabil, în concepte filosofice abstracte. Prin urmare, drepturile fundamentale sunt influențate de principiile de bază care călăuzesc însăși existența statului, iar conținutul lor normativ ține cont de această situație. Desigur, numai Curtea Constituțională este cea competentă să aprecieze asupra acestui conținut, întrucât este garantul supremației Constituției și unica autoritate de jurisdicție constituțională din România [a se vedea în acest sens art. 142 alin. (1) din Constituție, precum și

art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992 ]. De asemenea, conținutul drepturilor și libertăților fundamentale astfel stabilit determină însuși nivelul de protecție pe care Constituția îl garantează acestora.

În acest context, Curtea reiterează considerentele sale de principiu stabilite prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , precitată, în care a reținut că eșalonările succesive ale plății sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești reprezintă măsuri de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-și executa creanța. Curtea a arătat că executarea creanței într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.

Întărind cele stabilite prin decizia menționată, Curtea constată că termenul rezonabil, dat fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea să se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză (a se vedea Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlender împotriva Franței, paragraful 43, sau Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31, Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10, Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21).

În cauza de față, Curtea observă că miza litigiului (a se vedea și definiția dată procesului civil în jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009) este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societății, întrucât se pune în discuție chiar stabilitatea sa economică, în timp ce pentru creditorii statului, respectiv personalul bugetar plătit din fonduri publice, miza constă în recuperarea unor suplimente la salariul/indemnizația/solda de bază, care, deci, nu afectează dreptul constituțional la salariu. O atare concluzie rezultă și din

Decizia Curții Constituționale nr. 355 din 22 martie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 iulie 2011, în care s-a arătat că " Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar nu vizează ipoteza

art. 78 din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii [devenit art. 80 după republicarea acestuia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011], ci ipoteza unor drepturi salariale suplimentare obținute prin legi speciale. Persoanele care au câștigat în instanță drepturi salariale ca urmare a concedierii, după ce instanța de judecată a stabilit că aceasta a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, așa cum este prevăzut în

art. 78 din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, se află în altă situație juridică decât cea vizată de [...]

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 ".

Prin urmare, conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor. Dacă s-ar privi unilateral acest termen s-ar ajunge la situații nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătorești fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetățeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetățean, dar contrară stabilității economice și financiare pe care statul trebuie să o asigure. În consecință, termenul rezonabil trebuie apreciat și stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societății cu cele ale cetățeanului. Or, în cauza de față, termenul în care urmează a se eșalona, respectiv reeșalona debitele statului ține cont atât de interesele debitorului, cât și de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea.

Curtea observă că, spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, statul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Astfel, rezultă că situațiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speță, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul că autoritățile statului se prevalează de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotărârilor judecătorești, ci de problema sistemică ce rezultă din plata sumelor de bani care ar trebui executate și de impactul acesteia asupra stabilității economice și financiare a țării. De asemenea, nici cele stabilite în Hotărârea din 25 octombrie 2011, pronunțată în Cauza Tkhyegepso și alții împotriva Rusiei, paragrafele 17 și 18, nu sunt aplicabile în situația de față, întrucât statul se confruntă cu o problemă sistemică și nu depinde de voința lui faptul de a executa sau nu imediat hotărârile judecătorești ce intră sub incidența legii criticate. Din contră, depune toate eforturile în acest sens.

Curtea Constituțională a mai arătat, prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , că executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno icto constituie o modalitate de executare, însă nu singura pe care statul o poate alege.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că statul a făcut uz de marja sa de apreciere în privința termenului în care să fie executate hotărârile judecătorești, tocmai datorită situației economice și financiare îngrijorătoare în care se află, ceea ce nu este contrar nici art. 21 alin. (3) din Constituție și nici art. 6 paragraful 1 din convenția sus-menționată.

De asemenea, își mențin valabilitatea mutatis mutandis, în privința criticii de neconstituționalitate care vizează

art. 1 alin. (4) din Constituție, cele stabilite prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , decizie prin care Curtea a arătat că pretinsa încălcare a prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) privind instanțele judecătorești, nu poate fi reținută din moment ce nu se refuză aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, acestea sunt recunoscute, iar statul își ia angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în actul normativ contestat. Prin urmare, reglementarea criticată nu este o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătorești și, în consecință, nu reprezintă o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiției.

3. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1: neexecutarea plății într-un termen rezonabil a constituit deci o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca și faptul că lipsa de lichidități nu poate justifica un asemenea comportament (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 59, Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Ambruosi împotriva Italiei, paragrafele 20 și 21, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Burdov 1 împotriva Rusiei, paragraful 40, Hotărârea din 6 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Androsov împotriva Rusiei, paragraful 69, Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Zubko și alții împotriva Ucrainei, paragraful 65, Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunțată în Cauza Gavrileanu împotriva României, paragraful 52, Hotărârea din 27 iulie 2010, pronunțată în Cauza Streltsov și alți pensionari militari din Novocherkassk împotriva Rusiei, paragraful 71, Hotărârea din 28 iunie 2011, pronunțată în Cauza Ștefan Angelescu și alții împotriva României, paragraful 17, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Mistreanu împotriva Moldovei, paragraful 39).

Se observă că reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor.

Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume:

- să fie prevăzută prin lege;

- să se impună;

- să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;

- să fie necesară într-o societate democratică;

- să fie proporțională cu situația care a determinat-o;

- să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;

- să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.

Astfel, prima condiție este respectată, aflându-ne în fața unui act de reglementare primară; ingerința se impune în vederea restructurării și echilibrării cheltuielilor bugetare, precum și pentru respectarea prevederilor art. 126 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C83 din 30 martie 2010, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Tratat privind procedura aplicabilă deficitelor excesive. Acest lucru înseamnă menținerea unui raport între deficitul public prevăzut sau realizat și produsul intern brut la prețurile pieței de 3%.

De asemenea, se constată că situația de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Executarea necontrolată a peste 27.700 hotărâri judecătorești executorii existente la data de 31 decembrie 2010 ce privesc numai creanțe salariale în valoare de peste 8.028.252 milioane lei ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar din moment ce suma totală menționată reprezintă 1,4 din produsul intern brut estimat pe anul 2012 și 19,5% din plafonul nominal al cheltuielilor de personal aferente bugetului pe anul 2012. Astfel ar fi afectate stabilitatea economică a statului și, implicit, securitatea națională; în acest context intervine și obligația statului ca, în temeiul art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituție, să asigure "protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară". De altfel, Parlamentul trebuie să păstreze controlul asupra deciziilor fundamentale în domeniul politicii bugetare și are o marjă de apreciere în acest domeniu, trebuind să asigure sustenabilitatea bugetului și performanța economică a statului. Curtea Constituțională trebuie să respecte această marjă de apreciere, controlul său limitându-se la încălcările evidente ale textelor constituționale (a se vedea în acest sens și Hotărârea Tribunalului Constituțional Federal german 2 BvR 987/10 din 7 septembrie 2011 privind soluționarea plângerilor de neconstituționalitate formulate împotriva pachetului de măsuri privind ajutorul financiar acordat Greciei și fondul de salvare a monedei euro).

Cele de mai sus demonstrează cu prisosință faptul că măsura criticată este necesară într-o societate democratică.

În privința proporționalității măsurii, Curtea observă că atingerea adusă bunurilor persoanelor care beneficiază de hotărâri judecătorești de natura celor prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009

este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat în condiții de criză economică și financiară accentuată. Prin urmare, situația invocată este una diferită de cea a unor hotărâri judecătorești izolate, gradul mare de abatere de la obișnuit în cazul de față fiind unul mare. Nu este vorba despre o omisiune a statului, despre lipsa de diligență a acestuia, despre eventuala sa opoziție față de autoritatea de care se bucură hotărârile judecătorești, ci de necesitatea creării unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidență ordonanței de urgență criticate. Astfel, cum arată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de măsură trebuie să păstreze un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților (Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Zubko și alții împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).

În consecință, măsura eșalonării executării hotărârilor judecătorești păstrează un astfel de echilibru, Guvernul arătând că valoarea unor astfel de titluri executorii până la data de 31 decembrie 2010 era peste 8.028.252 milioane lei (aproximativ 2 miliarde de euro), iar numărul acestora era peste 27.700 la nivelul întregii țări.

Reiese astfel că suportarea acestei sarcini nu incumbă numai anumitor persoane sau unui anumit grup defavorizat care să suporte în final o sarcină excesivă și disproporționată pentru echilibrarea situației economice a statului (neaflându-ne deci în situația reclamantului din Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2004), ci vizează totalitatea angajaților din mediul public care până la data de 31 decembrie 2010 au obținut hotărâri judecătorești ce vizează drepturi salariale.

În fine, Curtea reține că măsura este aplicată nediscriminatoriu, respectiv tuturor angajaților din sfera publică în favoarea cărora au fost pronunțate hotărâri judecătorești prin care au fost acordate drepturi salariale.

Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, "nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu refuză punerea în aplicare a acestora. Măsura criticată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate" (a se vedea

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , precitată). Rezultă că prin eșalonarea efectuată statul nu a afectat esența dreptului de proprietate, nu a adus atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu a negat existența acestuia.

În fine, Curtea constată că dispozițiile art. 148 din Constituție, invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate, nu sunt incidente în cauză, autorii sesizării neaducând argumente în sensul că autoritățile statului nu și-ar îndeplini obligațiile stabilite în Tratatul de aderare la Uniunea Europeană.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispozițiile Legii pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar sunt constituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterile au avut loc la data de 28 noiembrie 2011 și la acestea au participat: Augustin Zegrean, președinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ștefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan și Tudorel Toader, judecători.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent-șef,

Benke Karoly

*

* *

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, susținem că obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009

privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar trebuia admisă pentru următoarele motive:

Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanțiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecății, cât și în cea a executării silite.

În legătură cu prevederile art. 21 alin. (2) și (3) privind accesul liber la justiție și la un proces echitabil, Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 188 din 2 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, a reținut că, "potrivit jurisprudenței sale -

Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009 - «procesul civil parcurge două faze: judecata și executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația»".

Prin

Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, Curtea a stabilit că "în virtutea principiului separației puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiției [...]. De aceea, o dispoziție legală prin care se suspendă cursul judecății sau executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituțională".

Soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil este un drept fundamental consacrat atât în Constituția României [art. 21 alin. (3), cât și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 6)].

Prelungirea excesivă a termenului pentru executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile încalcă aceste drepturi fundamentale.

În acest sens s-a pronunțat în repetate rânduri și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Soluționând Cererea nr. 60.858/00 și pronunțând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare debitoare. Totodată, în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, aceeași curte a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare.

Executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție. Dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți [Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Hotărârea din 28 iulie 1999, paragraful 63, Sandor împotriva României, Hotărârea din 24 martie 2005, paragraful 23]. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, paragraful 41, și Societatea Comercială "Ruxandra Trading" - S.R.L. împotriva României, Hotărârea din 12 iulie 2007, paragraful 55).

Este sarcina statului, în speță debitor, de a executa hotărârile judecătorești dacă factorii care împiedică sau blochează executarea deplină și în timp rezonabil a acestora sunt sub controlul autorităților (Cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, Hotărârea din 15 octombrie 2009, paragraful 54, sau Cauza Sokur împotriva Ucrainei, Hotărârea din 26 aprilie 2005, paragraful 33).

În cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei (Hotărârea din 29 iulie 1999 - paragraful 74) s-a arătat că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanțe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecință atingerea substanței dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenție.

Pentru a decide dacă întârzierea este rezonabilă, se analizează complexitatea procedurilor de executare, comportamentul reclamantului și al autorităților, precum și natura și miza litigiului pentru cel interesat (a se vedea Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev împotriva Rusiei, paragraful 10, Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlender împotriva Franței, paragraful 43, sau Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31).

Executarea unei hotărâri judecătorești care implică plata unor despăgubiri bănești nu este considerată ca fiind complexă, astfel încât o perioadă de peste 1 an de întârziere, 2 ani și 6 luni, respectiv 3 ani și 9 luni în executarea acesteia nu este considerată compatibilă cu Convenția (a se vedea cauzele Kazakievich și nouă alți "pensionari militari" împotriva Rusiei, Hotărârea din 14 ianuarie 2010, paragraful 40, Zubko și alții împotriva Ucrainei, Hotărârea din 26 aprilie 2006, paragraful 62, și Tokazov împotriva Rusiei, Hotărârea din 13 ianuarie 2011, paragraful 37).

Lipsa fondurilor bugetare nu poate constitui un motiv pentru întârzierea executării hotărârilor judecătorești (a se vedea Cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, Hotărârea din 15 octombrie 2009, paragrafele 55 și 56, Cauza Ventorino împotriva Italiei, Hotărârea din 17 mai 2011, paragraful 30, sau Cauza Burdov 1 împotriva Rusiei, Hotărârea din 7 mai 2002, paragraful 35).

În Cauza Guler și Kekec împotriva Turciei (Hotărârea din 7 iunie 2011) s-a arătat că statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu își onora debitul rezultat dintr-o hotărâre judecătorească (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 și 8 ani în executarea unor hotărâri judecătorești încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenție (paragraful 23). Menționăm că hotărârile judecătorești au fost obținute în anii 2003 și 2004.

În cauza Tkhyegepso și alții împotriva Rusiei (Hotărârea din 25 octombrie 2011, paragrafele 17 și 18) s-a arătat că o întârziere de peste 3 ani în executarea unei hotărâri judecătorești (în cauză hotărârile au fost obținute în perioada iulie 2000 - decembrie 2005) constituie o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 paragraful 1 din Protocolul adițional la Convenție.

Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligația sa prevăzută de Convenție de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătorești care sunt obligatorii și executorii. Nu este permis autorităților statului a se prevala de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească. Este obligația statelor contractante să își organizeze sistemul juridic în așa fel încât autoritățile competente să își poată executa obligațiile (Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, Hotărârea din 15 ianuarie 2009, paragraful 70, și Cauza Streltsov și alți pensionari militari din Novocherkassk împotriva Rusiei, Hotărârea din 27 iulie 2010, paragraful 71).

De altfel, termenul rezonabil trebuia să aibă în vedere ambele părți și nu numai pe debitor.

Dacă, în mod excepțional, în procedura de executare a unei hotărâri judecătorești poate fi acceptată intervenția unui stat contractant, consecința unei asemenea intervenții nu poate fi încetarea, invalidarea sau întârzierea într-o manieră excesivă a executării și cu atât mai mult subminarea fondului deciziei (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Hotărârea din 29 iulie 1999, paragraful 74).

Menționăm că hotărârile pronunțate în cauzele Burdov 2 împotriva Rusiei și Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, ambele din anul 2009, sunt hotărâri-pilot ce privesc neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele naționale (atât lipsa executării, cât și executarea cu întârziere a acestora).

Nu în ultimul rând, menționăm că Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.787 din 26 ianuarie 2011, intitulată Implementarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului*1), pe lângă problemele rezultate din Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (Hotărârea din 12 octombrie 2010), atrage atenția în privința României asupra neexecutării hotărârilor judecătorești definitive, ca problemă structurală - pct. 7.6 din Rezoluție. Prin urmare, se solicită autorităților statului să ia toate măsurile necesare pentru a rezolva problemele identificate (pct. 10.3 din Rezoluție).

-------

*1)Potrivit art. 24.1.b. din Regulile de procedură ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, o rezoluție exprimă decizia Adunării asupra unei chestiuni de fond a cărei punere în aplicare ține de competența sa sau un punct de vedere care angajează răspunderea sa.

Debitorul, potrivit dreptului comun, nu își poate hotărî unilateral modul de executare a obligațiilor rezultate din hotărârile judecătorești definitive și irevocabile. Există posibilitatea ca de comun acord cu reprezentanții creditorilor să încheie un protocol prin care să stabilească, în caz de imposibilitate de executare, tranșele și termenele de plată a obligațiilor.

Având în vedere cele relatate mai sus, cunoscând faptul că statul, prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 , modificată ulterior prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2010

și

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 45/2010 , a făcut uz de marja sa de apreciere în privința termenului în care să fie executate hotărârile judecătorești, o nouă extindere a perioadei de executare a acestor hotărâri, până în anul 2016, încalcă drepturile fundamentale consacrate de art. 21 alin. (2) și (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.