Decizia nr. 1305/2011

Articolul 40

^1 teza întâi din Legea nr. 137/2002 : "Cererile formulate de instituția publică implicată, în legătură cu calitatea de acționar la societățile comerciale aflate în portofoliul acesteia, cu procesul de privatizare, cu obligațiile decurgând din contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, cu obligațiile prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 , aprobată prin

Legea nr. 44/1998 , cu modificările și completările ulterioare, sau de prezenta lege, cu executarea hotărârilor judecătorești și cu orice alte acte procedurale, efectuate de și pentru aceasta, sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar, cauțiuni și orice alte taxe care se fac, potrivit legii, venit la bugetul de stat.";

-

Articolul 7

lit. a) din Legea nr. 188/2000 : "(1) Executorul judecătoresc are următoarele atribuții:

a) punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii;";

-

Articolul 9

alin. (1) din Legea nr. 188/2000 : "În cazul prevăzut la art. 7 lit. a) este competent executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea.";

- Art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă: "Hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripțiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă acestea."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 124 privind înfăptuirea justiției, art. 126 privind instanțele judecătorești din Constituție, precum și ale art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 privind dreptul de proprietate privată din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile

art. 40^1 din Legea nr. 137/2002

au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate. Astfel, prin

Decizia nr. 532 din 7 decembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 27 ianuarie 2005, Curtea s-a pronunțat în sensul constituționalității acestor prevederi. În considerentele acestei decizii s-a reținut că reglementarea taxelor de timbru în justiție nu contravine dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 16 alin. (1) și (2) din Legea fundamentală "în condițiile în care se pune problema scutirii de la plata taxelor de timbru pentru autorități și instituții publice bugetare, ținându-se seama de faptul că taxele respective se fac venit la bugetul de stat".

De altfel, prin

Decizia nr. 153 din 30 martie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 10 mai 2004, Curtea a statuat că scutirea instituțiilor publice implicate în procesul de privatizare de la plata taxelor de timbru și a celorlalte taxe în cazurile determinate de lege se justifică atât datorită strânsei legături a acțiunilor în justiție, pentru care textul criticat prevede scutirea, cu bugetul de stat (alimentat, printre altele, și prin încasarea taxelor judiciare), cât și datorită interesului general pe care aceste instituții publice îl prezintă.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a art. 7 lit. a) și

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000

și a art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a statuat că executorii judecătorești acționează în interesul unei bune administrări a justiției, reprezentând un organ auxiliar al acesteia, care are rolul de a pune în practică hotărârea pronunțată de instanță. În acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părți; într-adevăr, nu ar fi de înțeles ca art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale să descrie în detaliu garanțiile procedurii - echitate, publicitate și celeritate - acordate părților și să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judiciare. Executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent cărei jurisdicții i-ar aparține, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunțată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40). Or, este bine cunoscut că, prin pronunțarea hotărârii judecătorești, instanța legată cu soluționarea cauzei, prin rezolvarea acesteia, se dezinvestește. În aceste condiții, chiar dacă executarea hotărârii este circumscrisă noțiunii de "proces", nimic nu susține teza potrivit căreia această activitate trebuie îndeplinită tot de instanța care a soluționat litigiul, cu atât mai mult cu cât punerea în aplicare a hotărârii aparține sferei administrative a procesului civil. Astfel, este evident că executorul judecătoresc nu spune dreptul, deci nu realizează o activitate jurisdicțională, ci numai execută întocmai dispozițiile judecătorului, cuprinse în hotărârea instanței, potrivit competențelor atribuite de lege. În acest sens a se vedea

Decizia nr. 631 din 26 iunie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007.

Cu privire la competența teritorială a executorilor judecătorești, Curtea reține că reglementările criticate au fost adoptate de legiuitor în cadrul atribuțiilor sale, astfel cum sunt determinate prin dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, potrivit cărora competența, procedura de judecată, inclusiv procedura executării silite, precum și căile de atac sunt prevăzute numai prin lege.

De asemenea, textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, întrucât reglementarea este aplicabilă tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincție sau considerarea altor criterii. S-a mai arătat că interesul creditorilor vizează o executare rapidă, caz în care este justificată opțiunea legiuitorului pentru desemnarea executorilor judecătorești de la sediul debitorului sau al terțului poprit.

Distinct de cele de mai sus, se reține faptul că este de competența legiuitorului a stabili procedura de executare silită, astfel încât acesta poate reglementa atât reguli generale, cât și excepții de la acestea, în funcție de specificul fiecărui caz. În cazul de față, legiuitorul are deplină legitimitate constituțională de a reglementa competența executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit de a înființa poprirea la cererea creditorului. În acest sens s-a pronunțat Curtea prin

Decizia nr. 123 din 9 februarie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2010, când a analizat constituționalitatea unui text de lege care stabilește competența materială și teritorială pentru soluționarea cererii creditorului de înființare a popririi.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția pronunțată de Curte prin deciziile menționate, precum și considerentele care le-au fundamentat sunt valabile și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 40^1 teza întâi din Legea nr. 137/2002

privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, art. 7 lit. a) și

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000

privind executorii judecătorești, precum și art. 373 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Cristian Cristu din București în Dosarul nr. 2.884/740/2010 al Judecătoriei Alexandria.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 4 octombrie 2011.