Decizia nr. 157/1998

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenților economici, aprobată și modificată prin

Legea nr. 12/1995 , ridicată de Societatea Comercială ARTIMEX AKTUAL - S.R.L. din București în Dosarul nr. 4.361/1997 al Judecătoriei Sectorului 6 București.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 20 octombrie 1998, în prezenta reprezentantului autorului excepției, a reprezentantului Ministerului Public și în lipsa Gărzii financiare Timiș, legal citata, și au fost consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 27 octombrie 1998 și apoi, pentru data de 10 noiembrie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 9 februarie 1997, pronunțată în Dosarul nr. 4.361/1997, Judecătoria Sectorului 6 București a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994 , ridicată de Societatea Comercială ARTIMEX AKTUAL - S.R.L. din București. În motivarea excepției se susține ca

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

limitează libertatea de contractare a agenților economici, incalcand astfel dispozițiile constituționale ale art. 134 alin. (1), care prevăd ca economia României este o economie de piața, și ale art. 134 alin. (2) lit. a), potrivit cărora statul trebuie să asigure libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Se mai susține ca dispozițiile legale atacate încalcă normele prevăzute la art. 1 și 3 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 32/1968, contravenția este definită ca fapta care prezintă un grad de pericol social mai mic decât infracțiunea, de unde rezultă ca și amenda contravențională nu poate depăși în nici un caz maximul general al amenzii penale, care, conform art. 53 pct. 1 lit. c) din Codul penal, este de 50.000.000 lei. Art. 3 din aceeași lege impune instituirea prin norma specială a unui minim și a unui maxim ale amenzii contravenționale. Or,

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

infrange, în opinia autorului excepției, aceste dispoziții legale prin aceea ca prevede limite ale amenzii contravenționale cu mult mai mari decât limitele generale ale amenzii penale, iar calculul lor se face pe bază de cote procentuale progresive, ceea ce conduce la amenzi nelimitate. De asemenea, este invocată jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului la toate categoriile de "pedeapsa", deci și la sancțiunile contravenționale al căror regim trebuie asadar reglementat prin lege organică.

Prin concluziile scrise, depuse la dosar în cadrul ședinței de dezbateri din data de 20 octombrie 1998, neconstituționalitatea textului criticat este raportată și la prevederile art. 41, ale art. 49 alin. (2) și ale art. 135 din Constituție, precum și la art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, se susține ca obligația de repatriere a valutei la un anumit termen, prevăzută de textul criticat, este o ingerinta a statului în ceea ce privește libertatea comerțului, care afectează și dreptul de proprietate garantat de art. 41 și 135 din Constituție, precum și de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. În acest sens, se arata ca nici art. 1 din protocol și nici jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului nu admit adoptarea de măsuri legislative în disprețul dreptului de proprietate. În sfârșit, se susține ca

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

violeaza și principiul constituțional al proportionalitatii, prevăzut la art. 49 alin. (2), prin aceea ca operează o restrangere a libertății comerțului, instituind sancțiuni exorbitante în reglementarea disciplinei financiare.

Exprimandu-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, instanța considera ca prevederile

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

sunt constituționale, întrucât art. 53 pct. 1 lit. c) din Codul penal se referă la amenda penală, pe când

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

se referă la amenda contravențională, deci cele doua acte normative reglementează doua sancțiuni diferite cu regimuri juridice distincte.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, se arata ca, în ceea ce privește susținerea ca textul criticat, modificând sistemul de amenzi din sume fixe în sume procentuale, ar infrange norma de principiu stabilită prin art. 3 din Legea nr. 32/1968, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia Plenului nr. 9 din 24 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 7 februarie 1995, în sensul că nu exista interdicție constituțională referitoare la libertatea de opțiune a legiuitorului.

Cu referire la susținerea privind necesitatea stabilirii sancțiunilor contravenționale, în speta amenzi, prin lege organică, se arata ca jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de autorul excepției, nu impune legiuitorului anumite obligații în raport cu categoria legii prin care sunt reglementate contravențiile, ci cere acestuia să respecte principiul legalității sanctionarii contravențiilor și să asigure totalitatea garanțiilor procesuale impuse de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Aceasta excepție are ca obiect dispozițiile

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994 , aprobată și modificată prin

Legea nr. 12/1995 , care prevăd:

"În cazul constatării nerespectării termenelor menționate la pct. 3, 5 și 6, precum și a celor menționate în autorizația Băncii Naționale a României, eliberata conform pct. 4, privind repatrierea încasărilor în valută, se vor aplica următoarele amenzi contravenționale, reprezentând:

- 10%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru întârzieri de până la 30 de zile calendaristice;

- 15%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru întârzieri între 30 și 60 de zile calendaristice;

- 20%, în lei, asupra sumelor în valută nerepatriate, pentru fiecare luna calendaristică care depășește primele 60 de zile de întârziere.

În toate situațiile se menține obligația repatrierii sumelor în valută în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării contravenției.

În cazul depășirii termenului de la alineatul precedent, penalitățile stabilite la art. 7 din Legea nr. 76/1992, astfel cum a fost modificat prin prezenta ordonanță, se majorează cu 50% ."

Excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994 , aprobată și modificată prin

Legea nr. 12/1995 , este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

1. Critica potrivit căreia dispozițiile textului atacat infrang prevederile de principiu ale art. 1 și 3 din Legea nr. 32/1968, care prevăd deosebirea de gravitate dintre infracțiuni și contravenții și obligativitatea stabilirii unor limite minime și maxime ale amenzilor contravenționale, nu poate fi reținută. Prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 9 din 24 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 7 februarie 1995, s-a statuat ca, în ceea ce privește modificarea prin

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

a sistemului de amenzi din sume fixe în sume procentuale, nu exista nici o interdicție constituțională care să limiteze libertatea de opțiune a legiuitorului. Art. 3 din Legea nr. 32/1968, invocat în susținerea neconstitutionalitatii, care prevede obligativitatea stabilirii unor limite minime și maxime ale amenzii, se referă exclusiv la contravențiile reglementate prin hotărâri ale Guvernului sau prin acte normative ale autorităților publice locale. Contravențiile prevăzute la

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

nu intră în aceste categorii, ci fac parte din sfera contravențiilor reglementate prin lege, ele având deci un temei legal, diferit de cel al contravențiilor din prima categorie.

2. Invocarea în sprijinul sustinerii excepției a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, bazată pe interpretarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, de asemenea, nu poate fi reținută. Art. 6 din aceasta convenție prevede: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției. 2. Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată, până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzatiei aduse împotriva sa; b) sa dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) sa intrebe sau să solicite audierea martorilor acuzarii și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în același condiții ca și martorii acuzarii; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere".

Asa cum se arata în punctul de vedere exprimat de Guvern, nici dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, nici jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului nu permit concluzia ca regimul juridic al sancțiunilor contravenționale se confunda în totalitate cu cel al sancțiunilor penale. Scopul interpretării date dispozițiilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că noțiunea de "acuzație în materie penală" include și domeniul contraventional, a fost acela de a asigura aceleași garanții procesuale celor învinuiți de săvârșirea unei contravenții ca și celor învinuiți de săvârșirea unei infracțiuni (cazul Sporrong și Lonnroth contra Suediei - 1982; cazul Qzturk contra Germaniei - 1984; cazul Lutz contra Germaniei - 1987).

Asa fiind, rezultă ca aceasta jurisprudenta nu este de natura sa sprijine solicitarea autorului excepției.

3. Referitor la încălcarea prin textul atacat a principiului libertății contractuale, consacrat de art. 134 alin. (2) lit. a) și b) din Constituție, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 15 din 28 ianuarie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 149 din 3 iunie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 24 septembrie 1997, și prin Decizia nr. 16 din 28 ianuarie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 116 din 21 mai 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 28 octombrie 1997. Prin aceste decizii, respingandu-se ca nefondata excepția de neconstituționalitate, s-a reținut ca, în contextul interpretării sistematice a prevederilor art. 134 din Constituție, obligația de repatriere a valutei nu este contrară economiei de piața și libertății comerțului, ci corespunde indatoririi statului de a asigura protejarea intereselor naționale în activitatea economică și financiară.

4. În justificarea excepției care face obiectul prezentei cauze, au fost invocate și prevederile art. 41 și 135 din Constituție, precum și ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, sustinandu-se ca, prin sancțiunea instituită de

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994 , este afectat dreptul de proprietate.

Curtea Constituțională constata însă ca obligația de repatriere a valutei nu este contrară prevederilor constituționale menționate, întrucât garantarea prin Constituție a proprietății nu justifica, într-o interpretare sistematica a normelor acesteia, utilizarea bunurilor proprietate privată, indiferent de natura lor, cu încălcarea reglementărilor legale privind protecția unui interes național, astfel cum este cel al asigurării disponibilităților valutare necesare achitării obligațiilor externe de plată ale economiei. În acest sens, de altfel, s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 64 din 14 aprilie 1998, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 16 iunie 1998.

Deciziile menționate, prin care Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994 , își mențin valabilitatea și în cauza de fața, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice modificarea jurisprudenței Curții.

5. Susținerea potrivit căreia norma prevăzută la

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994

violeaza principiul constituțional al proportionalitatii, enuntat de art. 49 alin. (2), prin aceea ca operează o restrangere a libertății comerțului, urmează, de asemenea, a fi respinsă.

Potrivit art. 49 alin. (1) din Constituție, "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav", iar alin. (2) al acestui articol stabilește principiul proportionalitatii, în virtutea căruia restrangerea unui drept sau a unei libertăți "trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o".

Este însă de observat ca principiul proportionalitatii nu este aplicabil în cauza, întrucât dispozițiile art. 49, fiind cuprinse în titlul I cap. II din Constituție, referitor la drepturile și libertățile fundamentale, ele privesc p rin conținutul lor domeniul acestor drepturi și libertăți, pe când art. 134, care la alin. (2) lit. a) stabilește obligația statului de a asigura libertatea comerțului, se regaseste în titlul IV - Economia și finanțele.

6. În sfârșit, nu este intemeiata nici susținerea potrivit căreia prin textul de lege atacat se instituie o răspundere obiectivă. Într-adevăr, în cauza nici nu s-ar putea pune problema unei raspunderi obiective, întrucât, prin ipoteza, fiind vorba de săvârșirea unei contravenții, elementul vinovatiei este de esenta acesteia și, de aceea, în lipsa vinovatiei nu se poate aplica niciodată o sancțiune contravențională.

Desigur, existenta sau inexistenta vinovatiei este un element al stării de fapt, a carei apreciere este de atributul exclusiv al instanței de judecată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. IV pct. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 18/1994 , aprobată și modificată prin

Legea nr. 12/1995 , ridicată de Societatea Comercială ARTIMEX AKTUAL - S.R.L. din București în Dosarul nr. 4.361/1997 al Judecătoriei Sectorului 6 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 10 noiembrie 1998.