Decizia nr. 632/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Marieta Safta

- prim-magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ștefania Sofronea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu, în Dosarul nr. 39/J/2015, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 231D/2016.

2. La apelul nominal răspunde reprezentantul părții Elisabeta Mihaela Cotora, domnul avocat Alexandru Țiclea. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Prim-magistratul-asistent referă că partea Inspecția Judiciară a depus note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul domnului avocat Alexandru Țiclea, care arată, mai întâi, că nu poate fi primit punctul de vedere în sensul că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, câtă vreme prevederile art. 134 alin. (2) din Constituție stabilesc rolul de instanță de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii, chiar legea fundamentală atribuindu-i deci o astfel de competență. Cât privește textul de lege criticat, arată că este neconstituțional, încălcând prevederile art. 16, 21 și 124 din Constituție. Arată, în esență, că potrivit

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , termenul de cel mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită este prevăzut doar pentru exercitarea acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor și procurorilor de către Inspecția Judiciară și nu include perioada în care cauza este soluționată de către Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii. În aceste condiții, pretinsa abatere disciplinară poate fi sancționată oricând, fără să fie legiferat un termen de prescripție. Astfel, judecătorii și procurorii sunt discriminați față de alte categorii profesionale, în cazul cărora sunt statornicite termene ferme de prescripție. Se invocă în acest sens jurisprudență a Curții Constituționale și exemple din legislația referitoare la alte categorii profesionale, cu concluzia că răspunderea disciplinară a judecătorilor nu poate fi imprescriptibilă.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate în principal ca inadmisibilă, întrucât Curtea nu a fost legal sesizată, și în subsidiar ca neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituționale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

6. Prin Încheierea din 26 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 39/J/2015, Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepția a fost ridicată din oficiu, într-o cauză având ca obiect acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de

art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, mai întâi, că prevederile criticate sunt în vigoare și au legătură cu obiectul cauzei, iar instanța de contencios constituțional nu a constatat anterior că dispozițiile textului în discuție sunt neconstituționale.

8. Referitor la condiția ca excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, se arată că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, numai Înalta Curte de Casație și Justiție are statut constituțional, celelalte instanțe judecătorești urmând a fi stabilite prin lege.

Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede, în art. 1 alin. (1), că puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege, iar art. 2 alin. (2) din același act normativ prevede că justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele specializate, instanțele militare și judecătorii. Potrivit art. 133 alin. (1) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției. Instituție a puterii judecătorești, Consiliul își îndeplinește acest rol prin exercitarea atribuțiilor prevăzute în art. 134 din Legea fundamentală și în

art. 30-50 din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii. Se apreciază că, în conformitate cu aceste dispoziții, Consiliul Superior al Magistraturii exercită o funcție executivă, dar în același timp și o funcție jurisdicțională. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor. O prevedere similară există și în

art. 44 din Legea nr. 317/2004 , iar în art. 49 alin. (7) din același act normativ se prevede că dispozițiile acestei legi ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (3) din lege, împotriva hotărârilor pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare, competența de soluționare a recursului aparținând Completului de 5 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, în raport cu caracterul atribuțiilor pe care le îndeplinește, Consiliul Superior al Magistraturii are o natură juridică diferită, fiind organ administrativ în interiorul puterii judecătorești și organ jurisdicțional, atunci când își exercită funcția jurisdicțională. Faptul că

Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară nu enumeră, în art. 2 alin. (2), și Consiliul Superior al Magistraturii, nu îl exclude pe acesta din rândul instanțelor de judecată, cu atât mai mult cu cât statutul de instanță de judecată este unul constituțional, prevăzut ca atare în Constituție. Această concluzie se poate desprinde din faptul că, pe de o parte, alin. (1) al aceluiași articol, precum și art. 126 alin. (1) din Constituție lasă legiuitorului ordinar libertatea de a stabili și alte instanțe judecătorești, iar, pe de altă parte, atât în art. 134 alin. (2) din Constituție cât și în

art. 44 din Legea nr. 317/2004

se prevede că în materia răspunderii disciplinare a magistraților, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale. Din interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituție, rezultă că legiuitorul constituant nu șia limitat competența de a institui și o altă instanță judecătorească decât cele prevăzute de

Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară. Cum însăși Constituția, în art. 134 alin. (2), definește Consiliul Superior al Magistraturii ca fiind instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, iar în

art. 44 din Legea nr. 317/2004

se prevede că Secția pentru judecători în materie disciplinară are rol de instanță de judecată, se conchide în sensul că este îndeplinită și această condiție de admisibilitate. Interpretarea contrară ar conduce la o situație inadmisibilă, aceea a posibilității ridicării acestei excepții în fața instanței de recurs, dar a imposibilității invocării ei în faza de judecată în fața Secției, ca instanță de judecată, fiind astfel afectat dreptul de acces la justiție al părților, care ar fi nevoite să aștepte epuizarea acestei faze jurisdicționale pentru a-și face apărările considerate necesare. S-ar încălca astfel și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevăd dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Referitor la jurisprudența constantă a Curții Constituționale în sensul respingerii ca inadmisibile a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața secțiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii ( deciziile nr. 391/2007 ,

nr. 788/2007 ,

nr. 514/2007 ), se apreciază că instanța constituțională își poate reconsidera soluția, în sensul constatării admisibilității excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața Consiliului, ca instanță de judecată. Se invocă, de asemenea,

Decizia nr. 126/2011 , în care s-a statuat asupra rolului Consiliului Superior al Magistraturii de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor.

9. Pe fondul cauzei, în motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține că singura dispoziție din

Legea nr. 317/2004

referitoare la termenele de prescripție aplicabile în materia răspunderii disciplinare este cea prevăzută de

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2016 , care nu prevede însă și un termen de prescripție a răspunderii disciplinare sau a aplicării sancțiunii disciplinare. Din interpretarea literală a dispozițiilor menționate nu rezultă că termenul de 2 ani se referă și la prescripția răspunderii disciplinare a magistraților. Reglementarea unui asemenea termen nu rezultă nici din interpretarea sistematică a normei în discuție, prin raportare la reglementarea în ansamblu a

Legii nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii. Nefiind prevăzut un alt termen în care să poată interveni aplicarea sancțiunii disciplinare față de magistrați, aplicarea sancțiunii poate interveni oricând, ceea ce echivalează cu o imprescriptibilitate a răspunderii disciplinare a magistraților, pretinsa abatere disciplinară putând fi sancționată indiferent de durata de timp care a trecut de la săvârșirea abaterii. Se invocă

deciziile Curții Constituționale nr. 71/1999

și

nr. 743/2011 , precum și Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, arătându-se că normele criticate nu îndeplinesc cerințele de calitate, precizie și claritate, în sensul acestei jurisprudențe. Astfel, cu privire la principiul previzibilității, se arată că edictarea unor norme referitoare la termenele exercitării acțiunii disciplinare trebuie să includă și un termen de prescripție al aplicării sancțiunii, în caz contrar norma fiind lipsită de predictibilitate. Totodată, fără existența unui termen de prescripție a răspunderii disciplinare a magistraților, nu se poate vorbi despre un proces previzibil ca durată, fiind încălcate astfel prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, respectiv ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil.

10. Se mai susține că magistrații sunt discriminați față de alte categorii profesionale în cazul în care sunt statornicite termene ferme de prescripție, calculate între două momente: primul, de la data în care începe să curgă termenul - data săvârșirii abaterii; ultimul, final, până la care se calculează termenul de prescripție - data aplicării sancțiunii. Esența principiului egalității cetățenilor în fața legii constă în aplicarea unui tratament echivalent unor situații identice, diferențierile fiind admise doar în prezența unor temeiuri obiective. Raportând acest principiu la modalitatea în care a fost formulat

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , se poate observa că, în fapt, inexistența unui termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare în ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor echivalează, practic, cu imprescriptibilitatea răspunderii. Corelativ, situația diferă în cazul persoanelor ce se supun jurisdicției muncii sau normelor din statutul funcționarilor publici, care prevăd termene clare înlăuntrul cărora poate fi aplicată o sancțiune disciplinară. În lipsa oricăror fundamente obiective, se creează un tratament discriminatoriu pentru magistrați, sancțiunea disciplinară putându-li-se aplica oricând, în timp ce pentru personalul salarial, de drept comun, aceasta poate fi dispusă doar în anumite termene, respectiv "în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei", iar pentru funcționarii publici "sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare". În concret, prin aplicarea

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , în forma sa actuală, se ajunge la situația inechitabilă și vădit discriminatorie în care, pentru un magistrat, o sancțiune disciplinară poate fi aplicată oricând după săvârșirea presupusei abateri disciplinare (dacă restul termenelor ce vizează procedura disciplinară sunt respectate), pe când pentru un salariat ori un funcționar public sunt reglementate juridic termene maxime înlăuntrul cărora poate fi aplicată o astfel de sancțiune. Tratamentul juridic diferențiat, lipsit de fundament obiectiv, afectează în mod evident drepturile persoanelor care fac parte din corpul magistraților, fiind înfrânt principiul constituțional suveran al egalității persoanelor în fața legii. În consecință, nu se poate vorbi despre caracterul echitabil al procedurii disciplinare, în condițiile în care nu există un termen maxim până la care să se poată aplica unui magistrat o sancțiune disciplinară. Se subliniază și faptul că, în considerarea dispozițiilor

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 , care nu prevede un termen în care să poată fi aplicată sancțiunea unui magistrat, Secția a respins excepția prescripției răspunderii disciplinare a pârâților.

11. Față de cele arătate, precum și față de

deciziile Curții Constituționale nr. 71/1999 ,

nr. 743/2011 ,

nr. 107/1995 ,

nr. 136/2004

și

nr. 348/2014 , în care Curtea Constituțională a constatat că este necesar să fie instituit un termen de aplicare a sancțiunii disciplinare corelat cu data săvârșirii abaterii, astfel de termene existând și pentru fapte care atrag răspunderi mai grave și că, în situația în care nu ar exista un termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, aceasta ar echivala cu imprescriptibilitatea răspunderii disciplinare, consecință inacceptabilă și absurdă, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice. Se conchide în sensul că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale, în măsura în care voința legiuitorului este interpretată în sensul că răspunderea disciplinară a magistraților este imprescriptibilă. Faptul că acțiunea disciplinară poate fi exercitată doar în termen de 2 ani de la data săvârșirii faptei nu este de natură să acopere viciul de reglementare, având în vedere că în situația în care ar fi respectat acest termen de 2 ani pentru exercitarea acțiunii disciplinare, aplicarea sancțiunii ar putea fi amânată oricât, magistratul fiind împiedicat să obțină clarificarea situației sale.

12. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/1.189/2016, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 2.412 din 28 martie 2016, prin care apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât aceasta nu a fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial. Consiliul Superior al Magistraturii nu este inclus de legiuitorul constituant în rândul instanțelor judecătorești. Rolul acestuia de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor a fost prevăzut pentru a garanta magistraților împotriva cărora s-a exercitat acțiunea disciplinară toate drepturile legale specifice unui proces echitabil și imparțial. Cu trimitere la

Decizia nr. 788/2007

și la

Decizia nr. 148/2003

ale Curții Constituționale, se conchide că sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu poate fi făcută în mod legal decât de una dintre instanțele judecătorești enumerate de

Legea nr. 304/2004 .

14. Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 4.413 din 14 aprilie 2016, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 3.059 din 18 aprilie 2016, prin care apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât Curtea nu a fost legal sesizată, așa cum prevăd dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituție și cele ale

art. 29 din Legea nr. 47/1992 .

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, concluziile părții reprezentate și ale procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

16. Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, având următorul cuprins: "Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită."

18. Dispozițiile constituționale invocate în motivarea excepției sunt cuprinse în art. 16 alin. (1) - Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și art. 124 alin. (2) referitoare la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea pentru toți a justiției. Se invocă, totodată, prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum și cele ale art. 14, referitoare la interzicerea discriminării.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate și procedând mai întâi la verificarea întrunirii condițiilor de admisibilitate a acesteia, Curtea constată că a fost sesizată de Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, care a invocat, din oficiu, excepția de neconstituționalitate într-o cauză având ca obiect acțiune disciplinară.

20. Or, potrivit art. 146 lit. d) teza întâi din Constituție, Curtea Constituțională "hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial". În același sens,

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale prevede că instanța de contencios constituțional "decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță [...]". Într-o jurisprudență constantă, începând cu Decizia Plenului Curții Constituționale nr. II/1995 privind înțelesul de "instanță judecătorească" în cadrul controlului de constituționalitate pe cale de excepție, Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești sunt cele astfel denumite de Constituție. În acest sens, capitolul VI al titlului III din Constituției României, consacrat autorității judecătorești, cuprinde trei secțiuni, după cum urmează: secțiunea 1 - Instanțele judecătorești, secțiunea a 2-a - Ministerul Public și secțiunea a 3-a - Consiliul Superior al Magistraturii. Prin urmare, este evidentă distincția pe care legiuitorul constituant a realizat-o între instanțele judecătorești, pe de o parte, și Ministerul Public, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii pe de altă parte.

21. Analizând, în continuare, prevederile constituționale cuprinse în secțiunea 1 - Instanțele judecătorești, Curtea a reținut că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". Față de aceste dispoziții, rezultă că numai Înalta Curte de Casație și Justiție are statut constituțional, celelalte instanțe judecătorești urmând a fi stabilite prin lege. În aplicarea textului constituțional de referință,

Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005 prevede în art. 2 alin. (2) că instanțele judecătorești sunt "a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii". Față de circumstanțierea realizată de normele constituționale de referință, sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu poate fi făcută în mod legal decât de una dintre instanțele judecătorești mai sus enumerate. Așa cum Curtea a subliniat, alta ar fi fost situația dacă art. 146 lit. d) din Constituție s-ar fi referit la "instanță", deoarece această noțiune este folosită, atât de legiuitor, cât și de doctrină, în sensul larg, incluzând și alte organe de jurisdicție. Textul constituțional se referă însă la "instanțe judecătorești", care sunt expres și limitativ stabilite de lege, și deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin analogie (a se vedea Decizia Plenului Curții Constituționale nr. II/1995).

22. Pentru aceste considerente de principiu, Curtea Constituțională a respins în mod consecvent ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii ( Decizia nr. 514 din 29 mai 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 10 iulie 2007,

Decizia nr. 391 din 17 aprilie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, și

Decizia nr. 788 din 20 septembrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 2 noiembrie 2007). Curtea a reținut că "legiuitorul constituant, prin art. 134 alin. (2) din Constituție, a consacrat în domeniul răspunderii disciplinare «rolul de instanță de judecată» al Consiliului Superior al Magistraturii. Acest rol atribuit Consiliului nu atrage calificarea acestuia drept o instanță judecătorească, aspect menționat prin

Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003

privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, astfel că nu se poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această «instanță extrajudiciară» [...]. De aceea, legiuitorul constituant derivat a stabilit că hotărârile Consiliului date în acest domeniu sunt supuse controlului judecătoresc exercitat de Înalta Curte de Casație și Justiție" ( Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, paragraful 25). Cu referire la cele statuate, Curtea subliniază faptul că, în cadrul controlului judecătoresc astfel exercitat, pot fi ridicate excepții de neconstituționalitate, așa încât nu poate fi reținută vreo încălcare a liberului acces la justiția constituțională al părților în astfel de litigii.

23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004

privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu, în Dosarul nr. 39/J/2015.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 octombrie 2016.