Decizia nr. 745/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. 8.873/212/2015 al Judecătoriei Constanța - Secția penală, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 274D/2016.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele Curții dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 448D/2016 având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Asociația "Alianța pentru Combaterea Abuzurilor", în Dosarul nr. 23.305/197/2015 al Judecătoriei Brașov - Secția penală.

4. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 448D/2016 la Dosarul nr. 274D/2016, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate și menținerea jurisprudenței în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin Încheierea nr. 65 din 9 februarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 8.873/212/2015, Judecătoria Constanța - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate de Societatea Comercială Black Sea Suppliers - S.R.L. din Constanța împotriva Ordonanței nr. 2.189/P/2013 din 12 iunie 2014 prin care Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța a dispus clasarea cauzei privind pe intimații Marius Dima, Mădălina Dima, Daniela Toncu sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune, cesiune fictivă a părților sociale și folosirea cu rea-credință a creditului societății.

8. Prin Încheierea din 14 martie 2016 pronunțată în Dosarul nr. 23.305/197/2015, Judecătoria Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Asociația "Alianța pentru Combaterea Abuzurilor" într-o cauză având ca obiect soluționarea plângerii formulate de autoarea excepției împotriva ordonanței de clasare din data de 11 iunie 2015, pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov, în Dosarul nr. 6.890/P/2012, menținută prin Ordonanța nr. 387/II-2/2015 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov. La termenul din 16 februarie 2016, petenta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, cerere respinsă, ca inadmisibilă, de către judecătorul de cameră preliminară, acesta din urmă apreciind că examenul asupra legalității și temeiniciei soluției de netrimitere în judecată criticate se realizează doar prin raportare la probele aflate la dosarul cauzei, aceleași care au fost avute în vedere și de procuror la pronunțarea soluției, și că, în ipoteza în care plângerea va fi admisă, probele vor putea fi propuse în fața organelor de urmărire penală.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate din Dosarul nr. 274D/2016, judecătorul de cameră preliminară face referire la

Decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014 , în care s-a statuat că «dispozițiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii "fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților" contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât și notele scrise ale procurorului și ale intimaților sunt susceptibile de a influența soluția privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acțiunii penale». Arată că plângerea formulată în temeiul art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968 se verifică pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri prezentate, pe când, în procedura de soluționare a plângerii formulate în temeiul art. 341 din Codul de procedură penală, nici din textul de lege supus controlului de constituționalitate și nici din

Decizia Curții nr. 599 din 21 octombrie 2014

nu rezultă că judecătorul de cameră preliminară mai poate administra în mod legal vreun mijloc de probă nou, nici chiar înscrisuri (cu atât mai mult proba cu martori). În aceste condiții, părțile, persoana vătămată și procurorul pot depune doar note scrise sau formula concluzii scrise sau orale cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, iar, în situația în care, în cauză, anterior s-a pus în mișcare acțiunea penală, suplimentar, se pot formula cereri și ridica excepții, în scris sau oral, cu privire la legalitatea administrării probelor ori efectuării urmăririi penale. Arată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat pe forma anterioară a instituției analizate, prin

Decizia nr. 165 din 28 februarie 2006 , și a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278^1 alin. (7) din Codul de procedură penală din 1968, apreciind că "în conformitate cu acest text legal, verificarea de către instanță a rezoluției sau ordonanței atacate se realizează numai pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a înscrisurilor noi prezentate, nu este de natură să aducă atingere liberului acces la justiție și nici dreptului la un proces echitabil. Aceasta, întrucât limitarea mijloacelor de probă care pot fi administrate la judecarea plângerii împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriuzisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalității, al rezoluției sau al ordonanței procurorului atacate." Apreciază că și în contextul noii proceduri, suntem în prezența unei judecăți propriu-zise, în limitele unui control jurisdicțional exercitat de judecătorul de cameră preliminară, nu de instanța de judecată, într-o procedură specială, care nu are drept scop aflarea adevărului și realizarea rolului educativ al judecății. Soluționarea unei asemenea plângeri nu cunoaște stadiul unei cercetări judecătorești, în modalitatea în care aceasta a fost stabilită de legiuitor în procedura judecății în prima instanță, ci se rezumă, în esență, la verificarea legalității și temeiniciei soluției atacate și, eventual, a legalității administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, când a fost pusă în mișcare acțiunea penală, toate acestea strict în baza materialului constituit la urmărirea penală. Cu toate acestea, reține că, urmare a repetatelor controale de constituționalitate generate de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, Curtea Constituțională a statuat în

Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014

că "în anumite circumstanțe aspectele de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor." Totodată, prin

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , Curtea a observat că procedura de soluționare a plângerii formulate împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, deși nu vizează "ab initio existența unei acuzații în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluțiile pronunțate de procuror, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desființa soluția atacată și dispune începerea judecății, atunci încheierea pronunțată are valențele unui rechizitoriu, deci a unei acuzații în materie penală. Așa fiind, deși dispozițiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu țin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzații în materie penală." De asemenea, Curtea a arătat că "în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea și temeinicia acestora, cât și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus și începerea judecății. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfășurată în aceste situații are o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Acest aspect presupune asigurarea posibilității participării atât a inculpatului, cât și a procurorului la soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, așezarea drepturilor apărării deopotrivă cu cele ale acuzării fiind de esența unui proces echitabil care implică și egalitatea de arme." Analizând instituția soluționării plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată comparativ cu procedura camerei preliminare, observă că judecătorul de cameră preliminară din faza camerei preliminare desfășoară o activitate similară celei desfășurate de judecătorul de cameră preliminară care pronunță soluția prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală. Reține că o componentă a cenzurii derulate în fiecare dintre aceste proceduri, se referă la verificarea legalității probelor administrate în faza de urmărire penală, activitate cu privire la care Curtea a apreciat în

Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 . Apreciază că argumentele Curții Constituționale referitoare la posibilitatea administrării de probe de către judecătorul de cameră preliminară în faza de cameră preliminară, în anumite circumst

anțe, în vederea lămuririi aspectelor de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe sunt valabile și în ceea ce privește funcția judiciară desfășurată în vederea pronunțării cel puțin a soluției prevăzute de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală.

10. În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea din Dosarul nr. 448D/2016 susține că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale, în măsura în care împiedică administrarea de probe de către părțile din proces sau chiar de către procuror, fiind încălcate astfel dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la principiul securității juridice, care decurge din principiul legalității statuat în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, dreptul persoanelor de a se adresa justiției și dreptul la un proces echitabil. În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, reține că instanța de contencios constituțional a clarificat statutul procurorului și a actelor emise de acesta prin

Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 , prin care a statuat că "art. 278 din vechiul Cod de procedură penală este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct". Arată că această soluție s-a întemeiat pe concepția Curții Constituționale, exprimată în

Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996 , potrivit căreia Ministerul Public reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională, deși, conform Constituției, face parte din "autoritatea judecătorească". S-a arătat, cu acel prilej, că «în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției", organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive.» Face precizarea că aceleași argumente se regăsesc și în Hotărârea pronunțată în Cauza Vasilescu împotriva României, prilej cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat statutul procurorului și a conchis că acesta nu întrunește cerințele pentru a fi considerat o instanță, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile de independență prevăzute de acesta. Apreciază că exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenție se referă la reglementarea prin lege a existenței, competenței și procedurii instanțelor judecătorești. Aceste prevederi ale Convenției cer ca instanța să aibă competența de a "hotărî", de a da o soluție în spețele ce îi sunt înaintate spre soluționare, fie acestea în materie penală sau civilă. Cu alte cuvinte, instanța judecătorească trebuie să fie în măsură a aprecia ansamblul de elemente, în fapt sau în drept, care conduc la soluția litigiului. Face referire la Hotărârea pronunțată în Cauza Sporrong împotriva Suediei, în care instanța de la Strasbourg a statuat că, date fiind atribuțiile Curții Administrative Supreme, care nu putea exercita, la acea dată, decât un control redus asupra măsurilor administrative care permiteau exproprierea, nefiind competentă să decidă asupra fondului cauzei, această instanță nu putea fi considerată o instanță judecătorească în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție. Apreciază că normele procesual penale criticate, atâta vreme cât permit o interpretare în sensul inadmisibilității administrării de probe în fața instanței de judecată - care judecă plângerea împotriva soluțiilor procurorului -, împiedică instanța respectivă să aprecieze ansamblul tuturor elementelor, în fapt și în drept, care conduc la soluția litigiului, adică o împiedică să fie o instanță, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție. Apreciază că nu există niciun argument întemeiat care să justifice inadmisibilitatea administrării unor probe în fața judecătorului care judecă plângerea împotriva soluțiilor de clasare ale procurorului, cu atât mai puțin, argumentul potrivit căruia judecătorul trebuie să verifice probele din dosarul de urmărire penală, adică probele avute în vedere de procuror la momentul pronunțării ordonanței de clasare. Susține că normele procesual penale criticate încalcă principiul securității juridice, care decurge din principiul legalității statuat de art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât din conținutul lor nu se înțelege cu necesitate că administrarea de probe în această fază a judecății ar fi inadmisibilă și face referire, în acest sens, la dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală din care rezultă că la dosar nu se poate depune altceva decât notele scrise privind admisibilitatea cererii. Apreciază că exigențele de claritate și predictibilitate a legislației impun ca formularea acestei soluții legislative să fie mult mai clară și mai adecvată, astfel încât să fie înțeleasă de orice justițiabil și, în acest sens, face referire la prevederile art. 8 și

art. 37 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

11. Judecătoria Brașov - Secția penală, exprimându-și opinia în Dosarul nr. 448D/2016, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Pentru început, face referire la

Decizia Curții nr. 354 din 23 septembrie 2004 , prin care instanța de contencios constituțional s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 278^1 alin. (7) din vechiul Cod de procedură penală, reținând că "potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, republicată, stabilirea competenței instanțelor judecătorești și procedurii de judecată reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului. În virtutea acestei competențe, legiuitorul a conceput art. 278^1 din Codul de procedură penală ca un răspuns la necesitatea garantării unei neîngrădite exercitări a dreptului de acces liber la justiție al oricărei persoane, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime și a dreptului la apărare, prevăzute atât în Constituție, cât și în reglementările internaționale invocate de autorul excepției. Astfel, acest text de lege stabilește dreptul persoanei vătămate și al oricărei altei persoane ale cărei interese legitime sunt vătămate de a face plângere împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată date de procuror, la instanța judecătorească în competența căreia ar reveni judecarea cauzei în primă instanță, și reglementează procedura de judecare și de soluționare a plângerii. Conform principiului oficialității procesului penal, instanța judecătorească poate fi legal sesizată pentru judecarea unei infracțiuni, de regulă, numai prin rechizitoriul parchetului. Când procurorul refuză trimiterea în judecată, adoptând o soluție de clasare a cauzei, de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, iar procurorul ierarhic superior respinge plângerea formulată împotriva soluției, persoana vătămată ori altă persoană lezată în interesele sale legitime se poate adresa cu plângere justiției. În cadrul judecării unei asemenea plângeri, instanța judecătorească competentă urmează să examineze legalitatea și temeinicia soluției atacate. Așa fiind, este evident că o asemenea examinare se poate face numai pe baza lucrărilor și a materialului dosarului cauzei, pe care s-a întemeiat și soluția dată de procuror, precum și pe baza eventualelor înscrisuri noi prezentate. Instanța, nefiind sesizată pentru judecarea cauzei în fond, nu poate administra noi probe. Judecând plângerea, instanța poate pronunța una dintre cele trei soluții prevăzute de art. 278^1 alin. 8: a) respinge plângerea, prin sentință, menținând soluția dată de procuror, când constată că aceasta este legală și temeinică; b) admite plângerea, prin sentință, desființează soluția atacată și trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, care urmează să completeze urmărirea penală înainte de soluționarea finală a acesteia; c) admite plângerea, prin încheiere, desființează soluția atacată și, considerându-se legal sesizată prin plângere, întrucât la dosar sunt suficiente probe pentru judecarea cauzei, reține aceasta spre judecare. În acest caz, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile procedurale privind judecarea în primă instanță și căile de atac." În același sens, invocă și

deciziile Curții nr. 412 din 12 octombrie 2004 , nr. 414 din 12 octombrie 2004, nr. 440 din 26 octombrie 2004, nr. 31 din 25 ianuarie 2005, nr. 233 din 21 aprilie 2005, nr. 54 din 26 ianuarie 2006 și nr. 165 din 28 februarie 2006 care conturează o jurisprudență constantă a instanței de control constituțional în materia analizată. Judecătorul de cameră preliminară apreciază că rațiunile expuse mai sus susțin și actuala opțiune a legiuitorului de a limita administrarea de probe în cadrul procedurii de soluționare a plângerii formulate împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, câtă vreme natura acesteia nu s-a modificat în contextul reglementării în vigoare. Observă că și în sistemul noii legislații procesual penale procedura în discuție nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalității, al rezoluției sau al ordonanței procurorului atacate. Raportat la aceste aspecte, apreciază că nu se poate considera că verificarea de către judecător a ordonanței atacate numai pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală ar fi de natură să aducă atingere liberului acces la justiție ori dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, apreciază că este firesc ca, în vederea soluționării plângerii, judecătorul să verifice, pe baza lucrărilor și a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la adoptarea soluției de netrimitere în judecată atacate, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale. În sprijinul acestei opinii aduce ca argument și faptul că prevederile art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală permit doar organelor de urmărire penală administrarea de probe în cursul urmăririi penale, acestea neputând să fie completate în procedura plângerii împotriva soluției dispuse de procuror. Susține, de asemenea, judecătorul de cameră preliminară că, în cazul în care înțelege să se prevaleze de probe noi pentru a obține desființarea ordonanței procurorului, partea are posibilitatea de a cere revocarea acesteia, în condițiile art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală. Cât privește conformitatea dispoziției criticate cu prevederea înscrisă în art. 1 alin. (5) din Constituție, judecătorul de cameră preliminară apreciază că aceasta este suficient de clară și previzibilă, din cuprinsul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, rezultând cu claritate că în procedura în discuție părțile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea sau temeinicia plângerii. Arată că opțiunea legiuitorului de a limita probațiunea în această procedură rezultă și din compararea textelor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală cu prevederea corespunzătoare din vechea reglementare - art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 - care prevedea posibilitatea administrării probei cu înscrisuri. Nepreluând în integralitate norma anterioară, legiuitorul și-a exprimat, tacit, dar nu echivoc, preferința pentru neadministrarea de probe în această procedură.

12. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

13. Guvernul, exprimându-și punctul de vedere în dosarele Curții nr. 274D/2016 și nr. 448D/2016, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că plângerea reglementată de dispozițiile art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală are ca obiect verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată, dispuse de procuror. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri, judecătorul de cameră preliminară este chemat să se pronunțe nu asupra fondului cauzei penale - existența faptei, caracterul infracțional al acesteia și imputabilitatea faptei în raport cu persoana cercetată -, ci asupra întemeierii în fapt - raportat la probele administrate în urmărirea penală - și în drept - raportat la prevederile legale incidente - a soluției dispuse de procuror. Opțiunea legiuitorului de a nu permite administrarea de probe noi în procedura plângerii reglementate de art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală are o justificare în specificul acestei proceduri, căci verificarea legalității și temeiniciei soluției procurorului nu poate fi făcută decât prin raportare la situația de fapt și la probele avute în vedere de procuror în faza de urmărire penală. În această procedură specială, constatarea necesității administrării unor probe noi echivalează de lege lata cu constatarea caracterului incomplet al probatoriului administrat în faza de urmărire penală. Astfel, dacă examinând plângerea, judecătorul de cameră preliminară constată că probele administrate în faza urmăririi penale nu confirmă soluția procurorului și nici nu sunt suficiente pentru a justifica o altă soluție, acesta nu poate proceda la completarea probatoriului, ci va dispune - în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală sau, după caz, al art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală - admiterea plângerii, desființarea soluției atacate și trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală; în același sens sunt și dispozițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, potrivit cărora începerea judecății - ca urmare a admiterii plângerii și desființării soluției atacate - nu poate fi dispusă decât dacă judecătorul de cameră preliminară constată că probele legal administrate sunt suficiente. Așadar, în cazul contrar, acesta nu va putea complini probatoriul, ci va trebui să trimită cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale. Apreciază că soluția legislativă nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, de vreme ce, în prezent, urmare a

Deciziei Curții nr. 599 din 21 octombrie 2014 , judecarea plângerii reglementate de art. 340 și următoarele din Codul de procedură penală, are loc cu citarea petentului, dar și a părților și subiecților procesuali principali, în condiții de contradictorialitate și oralitate, aceștia având posibilitatea nu doar de a depune note scrise, ci și de a se prezenta pentru a-și susține punctele de vedere în fața judecătorului de cameră preliminară, personal ori reprezentați sau asistați de apărător.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. l alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Deși, prin încheierea de sesizare din Dosarul Curții nr. 448D/2016, instanța de control constituțional a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 din Codul de procedură penală, față de criticile autoarei excepției, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie și în acest dosar dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curții, alin. (2) al art. 341 din Codul de procedură penală a fost modificat prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere însă că soluționarea cauzelor penale în care au fost invocate prezentele excepții de neconstituționalitate, s-a făcut prin Încheierea nr. 65 din 9 februarie 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța - Secția penală, judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. 8.873/212/2015, respectiv prin Încheierea nr. 64 din 29 martie 2016 pronunțată de Judecătoria Brașov - Secția penală, judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. 23.305/197/2015, - care sunt și actele de sesizare a Curții Constituționale - producând efecte norma de procedură prevăzută de textul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, aceasta din urmă se va pronunța asupra dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 . Textul de lege criticat are următorul conținut: "Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale".

17. Judecătorul de cameră preliminară apreciază că normele procesual penale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, iar autoarea excepției din Dosarul Curții nr. 448D/2016 apreciază că normele procesual penale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 21 privind liberul acces la justiție raportate la art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Invocă și dispozițiile art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală și a constatat că soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților" este neconstituțională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate. În acest sens, Curtea a reținut că, atât plângerea petentului, cât și notele scrise ale procurorului și ale intimaților sunt susceptibile de a influența soluția privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acțiunii penale. Astfel, din perspectiva contradictorialității și oralității, ca elemente esențiale ale egalității de arme și ale dreptului la un proces echitabil, Curtea a constatat că legea trebuie să prevadă posibilitatea petentului, a procurorului și a intimaților de a dezbate, în mod efectiv, observațiile depuse judecătorului de cameră preliminară, fiind necesară citarea acestora pentru realizarea respectivelor garanții (paragrafele 46 și 47).

19. Curtea reține, de asemenea, că prin

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , precitată, a identificat o modalitate sui generis de formulare a unei acuzații penale în procedura de soluționare a plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Astfel, cu toate că procedura în discuție nu vizează ab initio existența unei acuzații în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluțiile pronunțate de procuror, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desființa soluția atacată și dispune începerea judecății, atunci încheierea pronunțată are valențele unui rechizitoriu, deci a unei acuzații în materie penală (paragraful 34). De aceea, atunci când o instanță - așa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probațiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acțiunii penale, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis fapta considerată ca infracțiune (paragraful 42). În plus, în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea și temeinicia acestora, cât și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus și începerea judecății. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfășurată în aceste situații are o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (paragraful 43). Totodată, Curtea a reținut că principiul egalității armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea a constatat că, prin absența dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu pot, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri și să ridice excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu pot contesta în niciun fel aceste cereri ori excepții, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. De aceea, în condițiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar și la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară (paragraful 41).

20. Având în vedere toate aceste considerente de principiu, prin

Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin raportare la prevederile art. 16 și art. 21 din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, Curtea a amintit cele statuate prin

Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 , precitată, și anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței. Odată citate însă, părțile au posibilitatea să ia cunoștință despre desfășurarea procedurii în fața judecătorului de cameră preliminară și au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile și garanțiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18).

21. Totodată, în

Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, analizând critici identice celor invocate în prezentele cauze - potrivit cărora dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de clare cu privire la această posibilitate - Curtea a statuat în paragrafele 29-32 ale deciziei precitate că limitarea mijloacelor de probă este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanței procurorului, atacate sub aspectul legalității acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluționării plângerii, instanța să verifice, pe baza lucrărilor și a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanței de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluție a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale. De aceea, dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfințit de prevederile constituționale și de reglementările internaționale, petentul având deplina libertate de a demonstra în fața instanței de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum și cu cererile și excepțiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

22. Așa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiție, plângerea reglementată de dispozițiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând prin ea însăși o garanție a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanței procurorului de neurmărire/ netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale și nu încalcă liberul acces la justiție, Curtea Constituțională statuând în acest sens că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege" ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

23. Totodată, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil așa cum este acesta consfințit de prevederile constituționale și de reglementările internaționale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în fața instanței de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum și cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

24. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispozițiile legale supuse criticilor de neconstituționalitate rezultă și din reglementarea, prin dispozițiile art. 341 alin. (6) și (7) din Codul de procedură penală, a soluțiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanțelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluția pronunțată, judecătorul de cameră preliminară apreciază și cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluția organului de cercetare penală. Admițând plângerea și desființând soluția atacată, instanța poate să dispună motivat fie trimiterea cauzei procurorului "pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală" [art. 341 alin. (6) lit. b) și alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori schimbă temeiul de drept al soluției de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) și art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desființează soluția și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situații, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanțiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, contestație care va fi soluționată, în lumina

Deciziei Curții nr. 663 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părților, subiecților procesuali principali și a procurorului, asigurându-se în acest fel comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului, precum și posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței.

25. De altfel, împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancționeze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în așa fel încât, în situația dispunerii începerii judecății, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigențelor dreptului la un proces echitabil.

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudența Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile și în prezenta cauză.

27. Totodată, autoarea excepției din Dosarul Curții nr. 448D/2016 consideră că normele procesual penale criticate contravin, prin raportare la art. 20 din Constituția României, prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, nr. 303 din 14 decembrie 2007.

28. Din examinarea excepției de neconstituționalitate invocate, Curtea constată că invocarea art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin raportare la art. 20 din Constituția României, este incorectă. Carta, potrivit art. 6 alin. 1 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C, nr. 84 din 30 martie 2010, are aceeași valoare juridică cu cea a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, care, în înțelesul art. 148 din Constituția României, reprezintă tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Așadar, în sistemul constituțional românesc, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu intră sub incidența art. 20 din Constituție, care se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului, astfel încât autorul excepției ar fi trebuit să invoce normele cuprinse în Cartă prin raportare la art. 148 din Legea fundamentală (în acest sens este

Decizia Curții Constituționale nr. 206 din 6 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 254 din 17 aprilie 2012).

29. Cu toate acestea, cu privire la critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reține că, prin

deciziile nr. 1.237 din 6 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010 și nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012, a statuat, de principiu, că prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului. În speță, Curtea constată că, în ceea ce privește dispozițiile art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, considerentele reținute în paragrafele 18-25 ale prezentei decizii abordează toate aceste aspecte, fiind, în consecință, valabile și cu privire la aceste dispoziții din Cartă.

30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, în Dosarul nr. 8.873/212/2015 al Judecătoriei Constanța - Secția penală și de Asociația "Alianța pentru Combaterea Abuzurilor" în Dosarul nr. 23.305/197/2015 al Judecătoriei Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Constanța - Secția penală și Judecătoriei Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 decembrie 2016.