Decizia nr. 775/2016

Articolul 39

alin. (1) lit. b)

și

c) din Codul penal : „În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:

[…]

b)

când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

c)

când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“;

–

Articolul 10

din Legea nr. 187/2012 : „Tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.“;

–

Articolul 344

alin. (3)

și (4) din Codul de procedură penală :

(3)

În cazurile prevăzute de

art. 90 , judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

(4)

La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) și (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.“;

–

Articolul 374

alin. (7) din Codul de procedură penală : „Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.“

14.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 21

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil,

art. 23 alin. (12)

cu privire la legalitatea pedepsei, ale

art. 24

referitor la dreptul la apărare, precum și ale

art. 11

privind raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern și ale

art. 20

referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile

art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 13

privind dreptul la un recurs efectiv și ale

art. 14

referitor la interzicerea discriminării din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 39 alin. (1) lit.

c) din Codul penal , care reglementează cu privire la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu amendă, nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât pentru infracțiunile cu privire la care inculpații au fost trimiși în judecată Codul penal prevede exclusiv pedeapsa închisorii. Or, potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

„Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei“. Prin urmare, ținând cont de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 39 alin. (1) lit.

c) din Codul penal

este inadmisibilă.

16.

De asemenea, Curtea constată că dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 187/2012

- care prevăd tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă ulterior datei de 1 februarie 2014 - nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată au fost săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014. Astfel, ținând cont de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 187/2012

este inadmisibilă.

17.

Referitor la dispozițiile

art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală , Curtea reține că, prin

Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt neconstituționale. Or, potrivit

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.“ Prin urmare, ținând cont de

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

și de faptul că decizia mai sus menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, anterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală

este inadmisibilă.

18.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 39 alin. (1) lit. b)

din Codul penal, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile constituționale ale

art. 23 alin. (12)

referitor la legalitatea pedepsei - invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal , reținând că legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea și sancționarea pluralității de infracțiuni, în condițiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracțiuni, deși un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancționată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situații, ignorată de instanțe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ (paragraful 27). Întrucât săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană demonstrează o perseverență pe calea infracțională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancționare adecvate pentru asigurarea constrângerii și reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituției și a supremației sale (paragraful 28). Curtea a reținut că individualizarea sancțiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabilește normativ pedepsele și celelalte sancțiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime și maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanței valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat importanța individualizării legale a sancțiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări și aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancțiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancțiune, și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea (paragraful 38). Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul și maximul special al pedepsei -, dar, totodată, îi oferă aceluiași judecător instrumentele care îi permit alegerea și determinarea unei sancțiuni concrete, în raport cu particularitățile faptei și cu persoana infractorului (paragraful 39).

19.

Cu același prilej, Curtea a constatat că, în prima etapă a operațiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracțiuni, judecătorul stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune concurentă în parte, ca și cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei și, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracțiune care se află în pluralitatea de infracțiuni săvârșite de infractor, făcându-se abstracție de existența celorlalte infracțiuni, fiecare infracțiune păstrându-și gradul său de pericol social. Curtea a reținut, așadar, deplina independență a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancțiunilor pentru fiecare dintre infracțiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracțiunile, așadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracțiunilor concurente (paragraful 40). Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracțiuni „în condițiile și în temeiul legii“, potrivit

art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală , o garanție împotriva unei eventuale ingerințe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Așadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispozițiile

art. 60 din Codul penal , aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăși limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, aceasta se va reduce corespunzător (paragraful 44).

20.

În același sens sunt și

Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016,

Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016,

Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, și

Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal , pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

21.

De asemenea, și în ceea ce privește dispozițiile

art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală , Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile constituționale ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil și ale

art. 24

referitor la dreptul la apărare, respectiv la prevederile

art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - invocate și în prezenta cauză - și față de critici similare. Astfel, prin

Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală , reținând că, potrivit dispozițiilor de lege criticate, în cursul cercetării judecătorești nu se readministrează probele administrate în cursul urmăririi penale și care nu au fost contestate. Curtea a constatat că legiuitorul a impus o singură condiție cu privire la incidența normei procesul penale, respectiv absența unei manifestări exprese de voință a părții interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale (paragraful 19). Faptul că instanța de judecată, fără a readministra probele în condițiile

art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală , va ține seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit

art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală,

probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării întregului probatoriu administrat în cauză. Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obținute în faza instrucției penale nu contravine

art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunțată în Cauza Saidi împotriva Franței, paragrafele 43 și 44, și Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunțată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 și 54). De aceea, utilizarea unei probe așa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susține că prin dispozițiile de lege criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deși a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe (paragraful 20 din

Decizia Curții Constituționale nr. 245 din 7 aprilie 2015 , mai sus menționată).

22.

Așadar, prin

Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015,

citată anterior, Curtea a reținut că problema afectării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil s-ar putea pune în discuție, dacă probele nu sunt readministrate, numai în situația în care părțile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în fața unui judecător anterior cercetării judecătorești. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalității administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte sunt verificate de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit

art. 342 din Codul de procedură penală , iar acesta, în baza

art. 346 alin. (3) lit. b)

și

alin. (4)

din același cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. După începerea judecății, dispusă de judecătorul de cameră preliminară, în fața instanței de judecată pot fi puse în discuție numai aspecte ce țin de temeinicia probelor, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată și care, raportat la acuzația concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanță (paragrafele 21 și 22).

23.

Astfel, analizând conținutul dispozițiilor

art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală , Curtea a constatat că acestea dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate și nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Așa fiind, nimic nu oprește partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanța de judecată în condiții de publicitate, nemijlocire și contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a observat că

alin. (5) al

art. 374 din Codul de procedură penală

prevede că „Președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe“, părțile și persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate și să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală (paragraful 23). În sfârșit, Curtea a reținut că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți, întrucât, potrivit

art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală , acestea pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanței de judecată nu este de natură a afecta în niciun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii“ (paragraful 24).

24.

În același sens sunt și

Decizia nr. 342 din 7 mai 2015,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015,

Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, și

Decizia nr. 565 din 12 iulie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 7 septembrie 2016.

25.

De asemenea, prin

Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 342 ,

art. 345 alin. (1)

și

(2) ,

art. 346 alin. (1)

și

(4)

și ale

art. 374 din Codul de procedură penală , reținând că obiectivul procedurii camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 14). Așa fiind, legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale (paragraful 15). Împrejurarea că instanța competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăși să se pronunțe cu privire la cererile și excepțiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară și care au fost soluționate în această procedură (atât pe fond, cât și/sau în contestație) nu afectează dreptul părților la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Or, potrivit dispozițiilor

art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală , „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză.“ Prin urmare, apare ca ilogică posibilitatea ca același judecător să se pronunțe încă o dată asupra aspectelor pe care tot el le-a dezlegat deja. O astfel de posibilitate neagă esența dreptului la un proces echitabil, care presupune ca orice cauză să fie soluționată întrun termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât partea nemulțumită de soluția dată în procedura de cameră preliminară a avut la îndemână calea de atac a contestației, consacrată de

art. 347 din Codul de procedură penală

(paragraful 16). Totodată, Curtea a reținut că, potrivit

art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală , probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți, deși nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților sau pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei. Așadar, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispozițiile

art. 383 alin. (4)

din același cod care obligă instanța să o pună în discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală și încuviințată de instanță (paragraful 18).

26.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală , pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce privește dispozițiile

art. 344 alin. (3) din Codul de procedură penală , față de care nu au fost formulate critici distincte.

27.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal , ale

art. 10 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

și ale

art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Aurel Buga în Dosarul nr. 845/32/2013 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar și constată că dispozițiile

art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal , ale

art. 344 alin. (3)

și ale

art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 decembrie 2016.