Decizia nr. 142/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

privind privatizarea societăților comerciale din turism, excepție ridicată de Societatea de Investiții Financiare "Transilvania" - S.A. din Brașov în Dosarul nr. 7.348/1999 al Curții de Apel Ploiesti - Secția contencios administrativ și comercial. La apelul nominal răspund Romulus Petrescu, Ion Badea, Angela Doia și Dragos Mosor, personal și asistați de avocat Ion Matei, constatandu-se lipsa Societății de Investiții Financiare "Transilvania" - S.A. din Brașov, a Fondului Proprietății de Stat București și a Societății Comerciale "Valahia" - S.A. din Targoviste, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent informează asupra cererii de amânare a judecării cauzei, cerere formulată în scris și depusa la dosar de avocat Marta Adriana, apărătorul Societății Comerciale "Valahia" - S.A. din Targoviste, cu motivarea ca se afla în concediu de odihnă. Părțile prezente se opun acordării unui nou termen de judecată, avocatul acestora depunând la dosar o adresa emisă de Societatea Comercială "Valahia" - S.A. din Targoviste, prin care aceasta solicita Curții Constituționale respingerea excepției de neconstituționalitate ridicate de Societatea de Investiții Financiare "Transilvania" - S.A. din Brașov, deoarece Curtea s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

prin Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2000. Reprezentantul Ministerului Public nu se opune acordării unui nou termen de judecată, cererea de amânare fiind formulată în temeiul art. 156 din Codul de procedură civilă.

Curtea Constituțională, deliberând, constata că nu sunt îndeplinite cerințele art. 156 alin. 1 din Codul de procedură civilă și, în consecința, respinge cererea de amânare a judecării cauzei.

Cauza fiind în stare de judecată, avocatul părților prezente solicita respingerea excepției de neconstituționalitate, arătând ca, în legătură cu constituționalitatea

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 , Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2000 și nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenței. În sensul celor arătate, se depun concluzii scrise.

Reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea excepției de neconstituționalitate, întrucât prin Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2000 Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

și, între timp, nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea soluției adoptate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 13 decembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 7.348/1999, Curtea de Apel Ploiesti - Secția contencios administrativ și comercial a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

privind privatizarea societăților comerciale din turism, excepție ridicată de Societatea de Investiții Financiare "Transilvania" - S.A. din Brașov într-un litigiu având ca obiect anularea, pentru frauda la lege, a actului de cesiune a unor acțiuni nominative.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca soluția adoptată prin ordonanța criticata ca fiind neconstitutionala, și anume de a se da "o reglementare specială și derogatorie numai pentru un anumit sector economic supus privatizării, nu se justifica nici practic și nici teoretic, de vreme ce exista

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997

privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin

Legea nr. 44/1998 , modificată și completată prin titlul I al

Legii nr. 99/1999 , care reglementează privatizarea societăților comerciale din toate domeniile". Se mai arata ca

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 , în ansamblul ei, cat și prevederile art. 11 din aceasta încalcă art. 41, 49, 134 și 135 din Constituție, precum și dispozițiile constituționale ale art. 114 alin. (4), întrucât nu este îndeplinită nici una din condițiile prevăzute de acest text pentru adoptarea ordonanței de urgenta. Se susține ca dispozițiile art. 11 din ordonanța de urgență (care prevede că "În termen de maximum 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, societățile de investiții financiare sunt obligate sa vândă acțiunile pe care le dețin la societățile comerciale din turism peste limita de 10% din totalul acțiunilor emise de fiecare dintre societățile comerciale din turism, potrivit dispozițiilor legale") nesocotesc principiul garantarii dreptului de proprietate și al ocrotirii egale a proprietății private, principiu prevăzut de art. 41 din Constituție. Se arata ca inviolabilitatea proprietății poate fi înlăturată "numai pentru cauza de utilitate publică, ca temei al exproprierii sau pentru realizarea unor lucrări de interes general, ca temei pentru folosirea de către o autoritate publică a subsolului unei proprietăți", iar limitele proprietății nu pot fi stabilite decât prin lege. Textul criticat este contrar, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, și prevederilor

art. 11 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 20/1998

privind constituirea și funcționarea fondurilor cu capital de risc, articol care prevede că "Un fond cu capital de risc nu va putea investi mai mult de 20% din activele sale într-o singura societate comercială sau în mai multe societăți comerciale controlate de către aceeași persoana". Cu privire la încălcarea prevederilor art. 49 din Constituție, se apreciază ca "prin plafonarea la cota de 10% din capitalul social al unei societăți comerciale se încalcă liberul exercițiu al unor drepturi, în speta dreptul de a deține orice cota din capitalul social al unei societăți, aceasta și prin raportare la principiul libertății contractuale ca expresie a libertății de asociere și a libertății comerțului, principiu prevăzut în art. 134 alin. (2) lit. a) al Constituției". Ordonanța criticata încalcă, în opinia autorului excepției, și principiul consensualismului prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, text constituțional din care deriva libertatea de a contracta și libertatea de a stabili condițiile de fond și de forma ale contractului.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 114 alin. (4) din Constituție, se arata ca, în conformitate cu acest text constituțional, delegarea legislativă sub forma ordonanțelor de urgenta emise de Guvern este condiționată de existenta situațiilor excepționale, "când, în mod obiectiv, nu a fost posibila adoptarea unei legi de abilitare sau a unei legi în procedura de urgenta, nici chiar prin modalitatea angajării răspunderii Guvernului cu privire la un proiect de lege [...]", iar " Ordonanța de urgenta nr. 32/1998

este neconstitutionala, neintrunind nici o condiție reglementată de art. 114 alin. (4) din Constituție".

Instanța de judecată, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția de neconstituționalitate a

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

este nefondata, întrucât "Guvernul este abilitat de Parlament sa emita ordonanțe de urgență în domenii ce necesita o reglementare urgenta pentru a stabili condițiile privatizării".

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca "Din încheierile pronunțate de către instanța judecătorească la 6 și, respectiv, 13 decembrie 1999 nu rezultă care sunt motivele invocate de către apelanta-parata în susținerea excepției și nici care sunt dispozițiile constituționale ce se pretinde a fi fost incalcate de dispozițiile

art. 11 din Ordonanța de urgenta nr. 32/1998 " și, în consecința, "în lipsa acestor elemente, care nu rezultă nici din opinia formulată de instanța cu privire la excepția de neconstituționalitate", Guvernul apreciază că nu se poate formula un punct de vedere.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

privind privatizarea societăților comerciale din turism. Acest act normativ conține dispoziții privind: organele administrației publice centrale abilitate în domeniul privatizării societăților comerciale din turism, procedura prealabilă privatizării societăților comerciale din turism, modalitățile de privatizare a societăților comerciale din turism, obligații și sancțiuni.

Dispozițiile art. 11, criticate în mod special, au următorul cuprins: "În termen de maximum 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, societățile de investiții financiare sunt obligate sa vândă acțiunile pe care le dețin la societățile comerciale din turism peste limita de 10% din totalul acțiunilor emise de fiecare dintre societățile comerciale din turism, potrivit dispozițiilor legale."

Curtea Constituțională constata ca unele dintre argumentele invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate privesc ansamblul

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 , iar altele se referă, în mod special, la dispozițiile art. 11 din aceasta.

I. Astfel, prima critica de neconstituționalitate privește ansamblul

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 , pe care autorul excepției o apreciază ca fiind neconstitutionala, prin aceea că nu a existat o stare excepționala care să justifice adoptarea unei ordonanțe de urgență în domeniul privatizării societăților comerciale din turism.

Cu privire la aceasta critica, Curtea Constituțională retine ca art. 114 alin. (4) din Constituție prevede: "În cazuri excepționale, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu."

Din cuprinsul textului rezultă ca în Constituție nu se precizează conținutul notiunii de "cazuri excepționale". De aceea, prin Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995, Curtea Constituțională a statuat ca "prin <<cazuri excepționale>>, în sensul art. 114 alin. (4) din Constituție, se înțelege acele situații care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de lege. În consecința, dacă legiuitorul nu a instituit o norma specifică unei circumstanțe excepționale, ar fi contrar insesi voinței acestuia ca regulile existente să fie aplicate cazurilor excepționale la care se referă art. 114 alin. (4) din Constituție". Prin aceeași decizie s-a mai arătat ca, în considerarea unor asemenea situații extreme, intervenția Guvernului pe calea ordonanței de urgenta, în temeiul art. 114 alin. (4) din Constituție, este justificată de interesul public lezat de caracterul anormal și excesiv al cazurilor excepționale și, de aceea, "o astfel de măsura se poate fundamenta numai pe necesitatea și urgenta reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public". Tot astfel, prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998, Curtea Constituțională a subliniat caracterul obiectiv al cazului excepțional, "în sensul că existenta sa nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns sa reactioneze prompt pentru apărarea unui interes public, pe calea ordonanței de urgenta", ci depinde de necesitatea sau de existenta unor împrejurări care să justifice cazul excepțional, iar urgenta reglementării să rezulte din nota de fundamentare a ordonanței de urgenta ori din justificările prezentate de Guvern la dezbaterile parlamentare privind proiectul de lege pentru aprobarea ordonanței de urgenta. În consecința, ordonanța de urgență a Guvernului nu este condiționată de posibilitatea utilizării altor mijloace constituționale, cum ar fi adoptarea inițiativei legislative în procedura legislativă obișnuită.

În prezenta speta, examinând nota de fundamentare a

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 , Curtea Constituțională constata ca, prin adoptarea acesteia, Guvernul a avut în vedere îmbunătățirea activității societăților în turism, obiectiv ce se poate realiza numai printr-o procedură specială de accelerare a privatizării acestor societăți, privatizare care să-și atinga scopul chiar începând din anul 1999.

Asa fiind, Curtea observa ca acest ansamblu de motive este suficient pentru a retine ca împrejurările concrete avute în vedere de Guvern reprezintă un "caz excepțional" ce impunea măsuri cu caracter de urgenta pentru privatizarea societăților comerciale din turism, după o procedură accelerata, astfel încât acest motiv de neconstituționalitate nu poate fi reținut. Prin urmare, sub acest aspect, excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă.

De altfel, la aceeași soluție de respingere a excepției de neconstituționalitate se ajunge și pe baza argumentelor înfățișate în opinia separată formulată la Decizia Curții Constituționale nr. 15 din 25 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 14 iunie 2000, opinie pe care autorii acesteia o mențin și în cauza de fața.

II. Celelalte critici de neconstituționalitate privesc dispozițiile

art. 11 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 , care stabilesc obligația pentru societățile de investiții financiare de a vinde, în termen de 3 luni, acțiunile pe care le dețin la societățile comerciale din turism peste limita de 10%, dispoziții despre care se susține ca încalcă prevederile constituționale ale art. 23, 41, 49, ale art. 134 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și ale art. 135 din Constituție.

Textele constituționale invocate ca fiind incalcate prin

art. 11 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

prevăd:

- Art. 23 alin. (1): "Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile";

- Art. 41: "(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta și prealabilă despăgubire.

(4) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.

(5) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) și (4) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenta, prin justiție.

(6) Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

(7) Averea dobandita licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezuma.

(8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii";

- Art. 49: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății";

- Art. 134 alin. (1): "Economia României este economie de piața.

(2) Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție;

b) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară;

c) stimularea cercetării științifice naționale;

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanta cu interesul național;

e) refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic;

f) crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții."

Examinând argumentele formulate în susținerea neconstitutionalitatii dispozițiilor

art. 11 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 , precum și textele din Constituție pe care aceste dispoziții le-ar încalcă, Curtea Constituțională constata ca art. 23 din Constituție care reglementează "Libertatea individuală", și nicidecum libertatea contractuală pe care o are în vedere autorul excepției, nu are nici o legătură cu cauza și, în consecința, aceasta motivare urmează a fi respinsă.

În legătură cu susținerea potrivit căreia prin art. 11 al Ordonanței de urgenta sunt incalcate dispozițiile art. 41 din Constituție, Curtea Constituțională retine ca textul criticat cuprinde doar o limitare a numărului de acțiuni ce pot fi deținute de societățile de investiții financiare și obligația acestor societăți de a vinde ceea ce depășește 10% din numărul acțiunilor la societățile de turism. Asemenea limitări sunt prevăzute și în

Ordonanța Guvernului nr. 24/1993

privind reglementarea constituirii și funcționarii fondurilor deschise de investiții și a societăților de investiții ca instituții de intermediere financiară, limitări ce nu pot fi considerate încălcări ale dispozițiilor art. 41 din Constituție care consacra protecția proprietății private, ci reprezintă o "opțiune a politicii statului în domeniul reformei economice și al strategiei de privatizare". În acest sens a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 26 mai 2000, decizie prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 11 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 .

Prin aceeași decizie, Curtea Constituțională a înlăturat, ca fiind neintemeiate, și susținerile privind încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 49 din Constituție. Astfel, s-a reținut ca limitarea dreptului de a deține acțiuni la societățile comerciale din turism la 10% se înscrie în dreptul statului de a asigura crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție. S-a mai reținut ca prevederile art. 49 din Constituție se referă la restrangerea drepturilor sau libertăților înscrise în titlul II, capitolele I și II din Constituție, între care nu figurează și dreptul de a deține acțiuni la o societate comercială, drept care nu este de natura constituțională, precum și ca dispozițiile " art. 11 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

nu constituie o restrangere a exercițiului dreptului de proprietate privată, ci reprezintă reglementarea prin lege a conținutului și a limitelor acestui tip de drept, în temeiul art. 41 alin. (1) din Constituție".

Cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 4/2000 își mențin valabilitatea și în cauza de fața, deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice modificarea jurisprudenței.

Curtea Constituțională nu poate retine nici critica de neconstituționalitate intemeiata pe infrangerea dispozițiilor art. 134 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât, asa cum s-a arătat deja,

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

reprezintă o opțiune legislativă privind modalitățile de privatizare a societăților comerciale din turism la care statul este acționar, opțiune care corespunde prerogativelor pe care le are statul în virtutea textelor constituționale menționate.

Din examinarea dispozițiilor

art. 11 al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998 , Curtea Constituțională retine ca acestea nu contravin nici prevederilor cuprinse în art. 135 din Constituție privind inviolabilitatea proprietății, private și nici egalității de tratament a ocrotirii proprietății, consacrată de art. 41 alin. (2) din Constituție. Asa cum s-a mai arătat, acțiunile nu creează pentru titularii lor un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul societății comerciale, ci numai un drept de creanta, iar limitarea numărului lor, prin lege, constituie o practica în anumite situații, care nu lezeaza dreptul de proprietate. Pe de altă parte, măsura prevăzută de textul criticat nu este de natura sa diminueze patrimoniul societăților de investiții, întrucât acțiunile ce depășesc limita prevăzută pot fi vândute.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor

Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 32/1998

privind privatizarea societăților comerciale din turism, excepție ridicată de Societatea de Investiții Financiare "Transilvania" - S.A. din Brașov în Dosarul nr. 7.348/1999 al Curții de Apel Ploiesti - Secția contencios administrativ și comercial.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 13 iulie 2000.