Decizia nr. 495/2024

Articolul 404

din Codul penal : „Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.“;

–

Articolul 3

lit. f) din Legea nr. 51/1991 : „Constituie amenințări la adresa securității naționale a României următoarele: (…) f) subminarea, sabotajul sau orice alte acțiuni care au ca scop înlăturarea prin forță a instituțiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români sau pot aduce atingere capacității de apărare ori altor asemenea interese ale țării, precum și actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a structurilor necesare bunei desfășurări a vieții social-economice sau apărării naționale;“.

15.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate contravin atât dispozițiilor constituționale ale

art. 1 alin. (5) , potrivit căruia, în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (3)

potrivit căruia părțile au dreptul la un proces echitabil, ale

art. 30

referitor la libertatea de exprimare,

art. 40

privind dreptul de asociere, precum și ale

art. 53 alin. (2)

referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, cât și prevederilor

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

16.

Examinând excepția de neconstituționalitate, având în vedere prevederile

art. 30 alin. (2)

și ale

art. 76 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum și ale

art. 47 alin. (1)

și

(3) din Regulamentul

de organizare și funcționare a Curții Constituționale, Curtea Constituțională a solicitat Curții de Apel București - Secția a II-a penală, prin Adresa înregistrată cu nr. 8.028 din 22 august 2024, să comunice dacă în Dosarul nr. 1.943/2/2019* au fost autorizate, în baza

art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 , activități specifice culegerii de informații. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 8.398 din 11 septembrie 2024, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a comunicat că, din verificările efectuate în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 1.943/2/2019*, nu au fost identificate documente din care să rezulte că au fost autorizate, în baza

art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 , activități specifice culegerii de informații.

17.

În aceste condiții, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 , cu referire la sintagma „orice alte acțiuni“, Curtea constată că este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepțiilor de neconstituționalitate, expres consacrate de dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , respectiv lipsa legăturii textului de lege criticat cu cauza în care a fost ridicată excepția.

18.

Conform

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia“. Or, „legătura cu soluționarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului ( Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15).

19.

În cazul excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 , cu referire la sintagma „orice alte acțiuni“, nu rezultă o asemenea legătură a textului de lege criticat cu cauza concretă în care excepția de neconstituționalitate a fost ridicată, câtă vreme, potrivit adresei instanței de judecată, menționată anterior, în cauză nu au fost identificate documente din care să rezulte că au fost autorizate, în baza

art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 , activități specifice culegerii de informații, cu consecința respingerii excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, în raport cu dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituțională în jurisprudența sa.

20.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 404 din Codul penal , Curtea reține că infracțiunea de comunicare de informații false corespunde, în mare parte, cu aceea prevăzută de

art. 168^1 din Codul penal din 1969 , sub aspectul denumirii marginale, al conținutului constitutiv și al tratamentului sancționator. Deosebirea dintre norma penală anterioară și cea în vigoare privește introducerea în actuala reglementare a cerinței ca făptuitorul să cunoască caracterul fals al știrilor, datelor sau informațiilor ori documentelor falsificate pe care le comunică sau răspândește, precum și înlocuirea sintagmei „siguranța statului“ cu „securitate națională“. Obiectul juridic special al infracțiunii constă în relațiile sociale referitoare la securitatea națională, care trebuie protejate împotriva acțiunilor de comunicare sau răspândire de știri, date, informații false ori de documente falsificate care pot pune în pericol această valoare socială. Elementul material al infracțiunii se realizează printr-o acțiune de comunicare sau răspândire de știri, date, informații ori de documente false ori falsificate. Pentru întregirea elementului material trebuie îndeplinite două cerințe esențiale. Pe de o parte, este necesar ca știrile, datele, informațiile sau documentele să fie false ori falsificate, iar făptuitorul să cunoască acest aspect. Pe de altă parte, este necesar ca acțiunea de comunicare sau de răspândire de știri, date, informații false ori documente falsificate să pună în pericol securitatea națională. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru securitatea națională.

21.

Autorii excepției susțin că sintagma „pune în pericol securitatea națională“, care conturează urmarea imediată a infracțiunii de comunicare de informații false, este lipsită de claritate și de precizie, astfel încât textul criticat contravine dispozițiilor invocate din

Legea fundamentală , precum și exigențelor stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind calitatea legii.

22.

Având în vedere criticile astfel formulate cu privire la sintagma „pune în pericol securitatea națională“, din cuprinsul

art. 404 din Codul penal , Curtea reiterează considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 91 din 28 februarie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 42-53, prin care a determinat sfera de cuprindere a termenului „securitate națională“. Astfel, în decizia precitată, Curtea a constatat că, adoptată fiind în anul

1991, Constituția prevedea, în art. 49

(devenit

art. 53

după revizuire), „apărarea siguranței naționale“ printre scopurile care pot sta la baza restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Ca urmare a revizuirii din anul 2003, conceptul de „siguranță națională“ este înlocuit cu cel de „securitate națională“. Totodată, în ceea ce privește revizuirea

Legii fundamentale

din anul 2003, Curtea a observat că, în Raportul asupra amendamentelor la Propunerea legislativă privind revizuirea

Constituției

întocmit de Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea

Constituției , referitor la înlocuirea sintagmei „siguranță națională“ cu cea de „securitate națională“, s-a precizat că „sintagma «securitate națională» este utilizată atât în Uniunea Europeană, cât și în cadrul NATO cu un conținut ce asigură compatibilitatea țării noastre cu standardele de apărare colectivă ale acestora, iar termenul «siguranță națională» era utilizat numai în perioada antebelică“. În acest context, Curtea a constatat că

Legea nr. 51/1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, reglementa, potrivit titlului său, siguranța națională a României. Ulterior, prin

Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, sintagma „siguranță națională“ a fost înlocuită cu sintagma „securitate națională“, atât în titlul, cât și în cuprinsul

Legii nr. 51/1991 .

23.

De asemenea, Curtea a reținut că, în același raport, anterior menționat, referitor la introducerea în

Legea fundamentală

a unui nou articol cu denumirea marginală „Securitatea națională“, care conținea definirea acestei noțiuni, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea

Constituției

a precizat că „noțiunea de «securitate națională», prin diversitatea, complexitatea și dinamica ei, este necesar a fi de domeniul legiuitorului ordinar, nu constituant, deoarece tocmai datorită acestei caracteristici orice definiție s-ar putea dovedi inadecvată“. Curtea a observat că, în ceea ce privește

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, securitatea națională este menționată în

art. 8 paragraful 2

și în

art. 10

și

11

ca un prim scop legitim care poate sta la baza restrângerii drepturilor și libertăților prevăzute de aceste prevederi. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu definește termenul de „securitate națională“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acesta nu poate fi definit în mod exhaustiv, bucurându-se de un nivel de elasticitate și flexibilitate, care se reflectă în marja de apreciere a statului în această materie. Astfel, instanța de la Strasbourg a reținut că principiile accesibilității și previzibilității nu necesită o definiție exhaustivă a noțiunii de „interese ale securității naționale“. Multe legi care prin obiectul lor de reglementare trebuie să prezinte un anumit grad de flexibilitate intră, în mod inevitabil, în categoria celor care folosesc termeni care sunt într-o măsură mai mare sau mai mică vagi și a căror interpretare și aplicare sunt chestiuni de practică (Decizia de inadmisibilitate din 2 aprilie 1993, pronunțată în Cauza Esbester împotriva Regatului Unit).

24.

Curtea a reținut că termenul „securitate națională“ este unul plurivalent. Astfel, din punctul de vedere al

art. 53 alin. (1) din Constituție , se poate vorbi de securitate militară, economică, financiară, informatică, socială a țării. Oricare dintre aceste tipuri de securitate poate fi ținta unei amenințări interne sau externe, motiv pentru care legiuitorul ar putea recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți constituționale. De asemenea, s-a precizat că termenul „siguranță națională“ vizează protecția statului, mai ales în ceea ce privește integritatea teritorială și independența națională, și că siguranța sau securitatea socială vizează protecția societății.

25.

Referitor la noțiunea „securitate națională“, Curtea a reținut că, în jurisprudența sa, a statuat că aceasta nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de „securitate națională“ din textul

art. 53 din Legea fundamentală , ci și alte aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Totodată, Curtea a observat că sfera de aplicare a

art. 53 din Legea fundamentală

nu se circumscrie numai situațiilor prevăzute de

art. 93 din Constituție , adică instituirii stării de asediu sau a stării de urgență ( Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). În acest sens, prin

Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat, de exemplu, că situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Așa fiind, Curtea a constatat că, deși sintagma în discuție a fost, în mod tradițional, asociată cu apărarea militară a statului, sfera de cuprindere a acesteia transcende strategiilor exclusiv militare, înglobând elemente și mijloace nonmilitare, primelor adăugându-li-se componente de natură economică, financiară, tehnologică etc.

26.

Curtea a constatat, totodată, că noțiunea „securitate națională“ este folosită ca o continuare și dezvoltare a celei de „siguranță națională“, în condițiile în care definirea acestora este identică, potrivit

art. 1 din Legea nr. 51/1991

al cărui conținut este același de la intrarea în vigoare a legii până în prezent. Astfel, potrivit

art. 1 din Legea nr. 51/1991 , „Prin securitatea națională a României se înțelege starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție“. Potrivit

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 , realizarea securității naționale se înfăptuiește prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în

art. 1

din același act normativ. Astfel, Curtea a constatat că realizarea securității naționale nu reprezintă o proiecție viitoare, ci este un proces continuu care menține starea de securitate națională existentă. În acest sens, Curtea a statuat că, spre deosebire de „apărarea țării“, care presupune posibilitatea unei intervenții active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acțiuni ostile din exterior, „securitatea națională“ implică activități destinate menținerii unei stări preexistente de liniște și de siguranță internă ( Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 343).

27.

În aceste condiții, Curtea constată că cele statuate cu privire sfera de cuprindere a noțiunii „securitate națională“ sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește infracțiunea de comunicare de informații false, iar, cu privire la sintagma „pune în pericol“, reține că dreptul penal se caracterizează, printre altele, prin autonomie conceptuală, principiu potrivit căruia legiuitorul poate defini anumiți termeni și anumite expresii în cuprinsul legii penale, dându-le acestora o semnificație specifică dreptului penal, diferită de cea uzuală. Per a contrario, nedefinirea prin legea penală a unor noțiuni și sintagme utilizate în cuprinsul normelor penale semnifică intenția legiuitorului de a le conferi acestora înțelesul ce rezultă din sensul comun al termenilor. Or, sensul comun al sintagmei „pune în pericol“ este acela de „a periclita“, „a primejdui“.

28.

Deși noțiunea „securitate națională“ nu este definită în cuprinsul legii penale, jurisprudența instanței de control constituțional a clarificat sfera de cuprindere a acesteia. Prin urmare, dreptul de apreciere conferit organelor judiciare nu este unul discreționar, astfel cum susțin autorii excepției de neconstituționalitate, de natură să determine interpretări subiective ale dispozițiilor

art. 404 din Codul penal , cu atât mai mult cu cât norma de incriminare analizată prevede, astfel cum am arătat, și o altă cerință esențială pentru întregirea elementului material al infracțiunii de comunicare de informații false, respectiv cerința ca făptuitorul să cunoască caracterul fals ori falsificat al știrilor, datelor, informațiilor sau documentelor pe care le comunică sau răspândește, astfel încât faptele anterior menționate să poată fi încadrate în sfera de aplicare a textului criticat. Această din urmă cerință esențială, stabilită în cuprinsul normei de incriminare criticate, va fi coroborată, ex lege, de către organele judiciare, cu cerința ca acțiunea de comunicare sau de răspândire de știri, date, informații ori de documente falsificate să pună în pericol securitatea națională.

29.

În aceste condiții, Curtea constată că norma penală criticată reglementează suficiente criterii obiective pentru ca destinatarii legii penale să poată determina, în fiecare situație concretă, dacă faptele pe care le comit se încadrează în prevederile

art. 404 din Codul penal .

30.

Cu privire la standardele constituționale și convenționale invocate de autori, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, spre exemplu, prin

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 și 31, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coëme și alții împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, paragrafele 41 și 42,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragrafele 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 și 91]. De asemenea, instanța de contencios constituțional a constatat că semnificația noțiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi și că principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Prin aceeași jurisprudență s-a arătat că, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare,

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Hotărârea din 24 mai 2007 , pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

31.

Pentru toate aceste motive, Curtea constată că dispozițiile legale criticate sunt clare, precise și previzibile, ele fiind în acord cu exigențele specifice calității legii și ale principiului legalității incriminării și a pedepsei, astfel cum acestea sunt reglementate la

art. 1 alin. (5) din Constituție

și la

art. 7 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

32.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile

art. 404 din Codul penal , a dispozițiilor

art. 21 alin. (3) din Constituție

și ale

art. 6 din Convenție , Curtea reține că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât prevederile legale supuse controlului de constituționalitate constituie norme de drept penal substanțial, iar standardele dreptului la un proces echitabil se asigură prin dispozițiile dreptului procesual penal. Totodată, cât privește invocarea dispozițiilor

art. 30

și

40 din Constituție , Curtea reține că acestea, referindu-se la libertatea de exprimare, respectiv la dreptul de asociere, nu au incidență în cauză.

33.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991

privind securitatea națională a României, cu referire la sintagma „orice alte acțiuni“, excepție ridicată de Attila-Csaba Pantics și de Levente Pantics în Dosarul nr. 1.943/2/2019* al Curții de Apel București - Secția a II-a penală.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 404 din Codul penal , cu referire la sintagma „pune în pericol securitatea națională“, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a II-a penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2024.