Decizia nr. 309/2001

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală și ale art. 207 din Codul penal, excepții ridicate de Teodor Emilian Vasiliu, Mariana Ionescu și Sorin Dumitru Popescu în dosarele nr. 2.011/2000, nr. 4.397/2000 și, respectiv, nr. 4.887/2000 ale Judecătoriei Sectorului 1 București.

La apelul nominal se constata lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 325C/2001 și nr. 326C/2001 la Dosarul nr. 324C/2001.

Reprezentantul Ministerului Public arata ca se impune conexarea dosarelor, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, întrucât acestea au ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate.

Curtea, în temeiul

art. 16 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, raportat la art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr. 325C/2001 și nr. 326C/2001 la Dosarul nr. 324C/2001.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate, considerând ca dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală privind punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deoarece nu conțin dispoziții discriminatorii sau privilegii. De asemenea, se susține ca aceste prevederi nu contravin nici dispozițiilor art. 1 alin. (3), privind statul român, și nici celor ale art. 30 alin. (1) și alin. (2) din Constituție, referitoare la libertatea de exprimare. Se considera ca și dispozițiile art. 207 din Codul penal referitoare la proba verității sunt conforme cu prevederile constituționale, întrucât nu se încalcă prezumția de nevinovatie, prevăzută la art. 23 alin. (8), libertatea conștiinței, consacrată prin art. 29, libertatea de exprimare, garantată de art. 30, libertăți care, potrivit art. 30 alin. (6) și art. 54 din Constituție, trebuie exercitate cu buna-credința, fără a se încalcă drepturile și libertățile celorlalți. Totodată se considera că nu sunt incalcate nici prevederile art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la libertatea de exprimare. Se invoca, în final, jurisprudenta Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 272 din 20 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 27 aprilie 2001, și Decizia nr. 56 din 22 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 martie 2001, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate referitoare la aceleași dispoziții legale. Întrucât nu au fost invocate elemente noi de natura a determina o reconsiderare a acestei jurisprudente, se solicita respingerea excepțiilor.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin încheierile din 4 iunie 2001 și 21 iunie 2001 (pronunțate în dosarele nr. 4.397/2000, nr. 4.887/2000 și, respectiv, nr. 2.011/2000), Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală, precum și a celor ale art. 207 din Codul penal, excepții ridicate de Mariana Ionescu, Sorin Dumitru Popescu și, respectiv, de Teodor Emilian Vasiliu.

În motivarea excepțiilor de neconstituționalitate autorii acestora susțin ca dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, privind egalitatea în drepturi, întrucât este "vădită inegalitatea în fața legii, cel puțin procedural, a jurnalistilor". De asemenea, se considera ca ambele texte de lege criticate încalcă drepturile și libertățile cetățenilor, garantate prin art. 1 alin. (3) din Constituție, precum și prevederile art. 11 și 20 din Constituție, raportate la art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (referitoare la dreptul la libertatea de exprimare), și, respectiv, art. 30 alin. (1), (2) și alin. (8) teza finala, privind libertatea de exprimare. Se considera ca aplicarea dispozițiilor privind procedura plângerii prealabile și jurnalistilor (pentru infracțiunile prevăzute la art. 193, 205 și 206 din Codul penal) aduce atingere libertății de exprimare a acestora și, totodată, constituie o discriminare în raport cu alte categorii de cetățeni (judecători, procurori, notari, militari), care, tot "pentru fapte în legătură cu serviciul, se afla în cercetări ale organelor competente, altele decât instanțele, luni și ani de zile, iar de multe ori, pe baza acestor cercetări profesioniste sunt exonerati de orice răspundere". În ceea ce privește dispozițiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba verității, autorii excepțiilor considera ca acestea contravin prevederilor art. 30 alin. (8) teza finala din Constituție. Se arata ca proba verității devine necesară unui jurnalist pentru disculparea pentru informația sau opinia exprimată, dar aceasta nu este posibila, deoarece proba verității ar presupune dezvaluirea surselor de informare ale jurnalistului, care sunt protejate. Autorii considera ca art. 207 din Codul penal vine în contradictie, sub același aspect, cu prevederile art. 31 din Constituție, potrivit cărora dreptul persoanei de a avea acces la informație de interes public nu poate fi îngrădit.

Judecătoria Sectorului 1 București, exprimandu-și opiniile asupra excepțiilor de neconstituționalitate, apreciază ca acestea sunt neintemeiate. Se considera ca textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece sunt în concordanta cu cerințele arătate în pct. 2 al art. 10 și sunt menite sa protejeze morala, reputația sau drepturile altora. Aceste dispoziții, absolut necesare într-o societate democratica, permit persoanei vătămate în drepturile sale prin săvârșirea infracțiunilor de insulta, calomnie și amenințare să se adreseze instanței de judecată și atunci când faptele au fost săvârșite prin presa, constituind un mijloc de protecție a respectării moralității, reputației persoanei, dar și a dreptului publicului de a fi informat corect, conform realității și în limitele decentei. Instanța de judecată mai considera ca dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală nu încalcă principiul egalității în drepturi, deoarece sunt situații diferite în cazul categoriilor profesionale invocate de autorii excepțiilor, situații cărora trebuie să le corespundă tratamente juridice deosebite, pentru respectarea altor principii constituționale. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a art. 207 din Codul penal instanța de judecată considera, de asemenea, ca fiind nefondate criticile, arătându-se ca proba verității este admisibilă numai în anumite cazuri și nu presupune, în toate cazurile, dezvaluirea surselor de informare ale ziaristilor sau ca o asemenea dezvaluire nu ar fi permisă pentru ocrotirea unor interese publice sau individuale, reglementări care nu nu se regăsesc în cuprinsul Convenției.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctele sale de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată sub toate aspectele. Astfel, se considera ca dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală nu sunt contrare prevederilor art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece, "în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o restrangere nu este de natura sa încalce art. 10 din Convenție, dacă este prevăzută de lege, îndreptată spre îndeplinirea unui scop legitim și necesară într-o societate democratica". Referirile la organul judiciar căruia i se adresează plângerea nu sunt socotite, în opinia Guvernului, ca restrangeri aduse libertății de exprimare în accepțiunea art. 10 din Convenție. Se invoca, în acest sens, însăși jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului care în Cazul Constantinescu împotriva României a constatat că nu a existat o încălcare a art. 10 din Convenție, deoarece "marja de apreciere a autorităților naționale" în stabilirea existenței "unei nevoi sociale imperioase care să răspundă ingerintei în exercitarea libertății de exprimare nu a fost depășită". Se mai arata ca același text de lege nu contravine nici prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece "nu creează nici privilegii, nici discriminări, neincalcand vreunul dintre criteriile egalității în drepturi, enumerate în art. 4 din Constituție". Totodată se considera că nu sunt incalcate nici prevederile art. 30 alin. (1), (2) și (8) din Constituție, deoarece textul procedural criticat nu conține dispoziții de asemenea natură. Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 207 din Codul penal se arata ca este nefondata în raport cu prevederile art. 30 alin. (6) și cu cele ale art. 54 din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au trimis punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepțiile de neconstituționalitate ridicate.

Obiectul excepțiilor de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală și cele ale art. 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:

- art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală: "Aceste prevederi se aplică și în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193, 205 și 206 din Codul penal, săvârșite prin presa sau orice mijloace de comunicare în masa;"

Aceste dispoziții trebuie corelate cu cele ale paragrafului 1 al alin. 2 al art. 279 din Codul de procedură penală, la care se face referire, dispoziții care prevăd: "Plângerea prealabilă se adresează:

a) instanței de judecată, în cazul infracțiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 și 220, dacă făptuitorul este cunoscut. Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.";

- art. 207 din Codul penal: "Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insulta sau calomnie."

Textele constituționale, invocate de autorul excepției ca fiind incalcate, au următoarea redactare:

- art. 1 alin. (3): "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate.";

- art. 11: "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai și cu buna-credința obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";

- art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.";

- art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- art. 29 alin. (1) și (2): "(1) Libertatea gandirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns sa adopte o opinie ori sa adere la o credința religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranta și de respect reciproc.";

- art. 30 alin. (1), (2) și alin. (8) teza finala: "(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă. [...]

(8) [...] Delictele de presa se stabilesc prin lege.";

- art. 31 alin. (1): "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit."

Autorul excepției a mai invocat și încălcarea art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care are următorul cuprins: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunică informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți, ce comporta îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești."

Autorii excepțiilor considera ca este neconstitutionala instituția plângerii prealabile (prevăzută la art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală ca o condiție necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale) în cazurile prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din același cod, deoarece se încalcă principiul egalității în drepturi a cetățenilor, prin faptul ca pentru infracțiunile menționate în acest text, săvârșite de jurnalisti (care ar constitui infracțiuni de serviciu), alte categorii profesionale nu pot fi chemate în judecata direct în fața instanței, ci este prevăzută o procedură prealabilă, de cercetare de către "organe competente, altele decât instanțele", care-i pot exonera de orice răspundere penală. Se considera ca astfel se instituie o discriminare interzisă de art. 16 alin. (1) din Constituție. Totodată autorii excepției apreciază ca sunt incalcate și prevederile art. 29 alin. (1) și (2), referitoare la libertatea conștiinței, ale art. 30 alin. (1), (2) și (8) din Constituție, referitoare la libertatea de exprimare, prevederile art. 1 alin. (3) și cele ale art. 11 și art. 20 din Constituție, raportate la art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dreptul la libertatea de exprimare.

1. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea constata că nu pot fi reținute criticile formulate, având în vedere următoarele considerente:

Condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepție de la regula generală a oficialitatii procesului penal, înscrisă în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală. Cazurile în care este necesară plângerea prealabilă se împart în două categorii: în cazul anumitor infracțiuni, prevăzute expres și limitativ de lege, plângerea prealabilă se depune direct la instanța de judecată, iar în cazul altor infracțiuni, determinate, de asemenea, prin lege, plângerea trebuie adresată organului de urmărire penală competent, sesizarea instanței urmând a se face prin rechizitoriul procurorului. Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". Stabilirea infracțiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, a acelora în care trebuie efectuată urmărirea penală, precum și a celor în cazul cărora sesizarea instanței de judecată se face prin plângerea prealabilă directa a persoanei vătămate este lăsată de Constituție la libera opțiune a legiuitorului. În speta, textul art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală, introdus prin

Legea nr. 45/1993

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 1 iulie 1993), extinde cazurile în care plângerea penală a persoanei vătămate poate fi adresată direct instanței de judecată, prevăzute de paragraful 1 al aceluiași alineat, și cu privire la "infracțiunile prevăzute în art. 193, 205 și 206 din Codul penal, săvârșite prin presa sau orice mijloace de comunicare în masa;".

Curtea retine ca prevederile art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice nu sunt incalcate pentru ca textul de lege menționat nu conține privilegii sau discriminări de natura acelora prevăzute la art. 4 din Constituție, și anume de rasa, de naționalitate, de origine etnică, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenența politică, de avere sau de origine socială. Faptul ca pentru categoria de infracțiuni prevăzută de textul de lege criticat este aplicabilă procedura plângerii prealabile prevăzută la alin. 2 lit. a) al art. 279 din Codul de procedură penală, iar nu aceea prevăzută la lit. b) sau c) ale aceluiași articol nu poate fi considerat o discriminare. În mod constant Curtea Constituțională, în jurisprudenta sa, a statuat ca principiul egalității nu înseamnă uniformitate, ci presupune ca în situații deosebite (cum este și cel în speta) să se adopte soluții juridice deosebite. Or, situația jurnalistilor trimiși în judecata numai pentru infracțiunile prevăzute la art. 193, 205 și 206 din Codul penal, săvârșite prin presa sau prin orice mijloace de comunicare în masa, este diferita de aceea a judecătorilor, procurorilor, notarilor ori a altor categorii profesionale prevăzute la lit. c) a aceluiași articol, diferența rezultând din specificul activității acestora, natura deosebită a infracțiunilor pentru care sunt reclamati, gravitatea faptelor ori principiile constituționale ocrotite. Totodată Curtea observa ca argumentele invocate de autorii excepțiilor, referitoare la competența organelor, altele decât instanțele, ori la exonerarea de răspundere care ar fi posibila în mai mare măsura în fața acestor organe de cercetare penală, nu pot fi luate în considerare, deoarece, chiar potrivit prevederilor constituționale [art. 125 alin. (3)], competența și procedura de judecată sunt stabilite numai de lege, iar nu de Constituție, iar garanții procesuale care să asigure aflarea adevărului de către instanța ori de către organul de cercetare penală sunt, deopotrivă, existente în ambele situații, aflarea adevărului fiind unul dintre principiile de baza ale procesului penal (art. 3 din Codul de procedură penală).

Curtea mai constata ca textul procedural criticat nu încalcă prevederile art. 30 alin. (1) și (2) din Constituție și nici pe cele ale art. 10 din Convenție, referitoare la libertatea de exprimare, deoarece, potrivit prevederilor constituționale ale alin. (6) din art. 30, "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine", iar, potrivit prevederilor art. 10 alin. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "exercitarea acestor libertăți poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru [...] protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora [...]". Or, tocmai pentru sancționarea depășirii limitelor constituționale ale exercitatii libertății de exprimare textul menționat stabilește extinderea procedurii plângerii prealabile adresate instanței de judecată și asupra infracțiunilor de amenințare, insulta și calomnie săvârșite prin presa sau prin orice mijloace de comunicare în masa, dispozițiile sale fiind astfel conforme Constituției și Convenției.

Curtea mai constata că nu sunt incalcate, de asemenea, nici prevederile art. 30 alin. (8) teza finala, referitoare la stabilirea prin lege a delictelor de presa, deoarece, nefiind încă adoptată o lege prin care să fie stabilite delictele de presa, textul constituțional invocat nu are nici o incidența în cauza.

Totodată Curtea observa că nu sunt incalcate, prin dispozițiile procedurale criticate, nici prevederile art. 29 alin. (1) și (2) din Constituție, referitoare la libertatea conștiinței, deoarece libertatea gandirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase "trebuie să se manifeste în spirit de toleranta și de respect reciproc", potrivit chiar alin. (2) al art. 29 din Constituție, invocat de autori în motivarea excepțiilor de neconstituționalitate.

Prin urmare, retinand ca dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituționale menționate și nici prevederilor art. 10 din Convenție, Curtea retine, totodată, că nu sunt incalcate, de asemenea, nici prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție, referitoare la statul român ca stat de drept, ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern și nici prevederile art. 20 din Constituție, referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, existând depline concordante între textul din Convenție invocat și dispozițiile legale criticate.

2. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, Curtea retine, de asemenea, ca este neîntemeiată, întrucât acestea sunt conforme cu prevederile constituționale invocate de autorul excepției.

Astfel, nu poate fi reținut motivul invocat, referitor la imposibilitatea efectuării probei verității, din cauza eticii jurnalistului care obliga la protejarea surselor de informare. Curtea observa ca proba verității nu impune dezvaluirea surselor de informare, ci scopul ei este acela de a da posibilitatea jurnalistului de a dovedi adevărul informațiilor date publicității. Totodată Curtea atrage atenția că nu se poate justifica săvârșirea unor infracțiuni grave prin invocarea secretului surselor de informare.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 29 din Constituție, și anume a alin. (1) și (2), referitoare la libertatea conștiinței, Curtea constata ca reglementarea probei verității în cazul infracțiunilor de insulta și calomnie, prin art. 207 din Codul penal, nu aduce nici un fel de atingere libertății conștiinței, garantată de Legea fundamentală, ci, dimpotriva, asigura exercitarea cu buna-credința a libertății gandirii și a opiniilor, fără a se încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale celorlalți, în spiritul art. 54 din Constituție. Or, faptele de insulta și calomnie demonstreaza tocmai o lipsa de respect pentru demnitatea persoanei și, de aceea, numai dacă au fost săvârșite pentru apărarea unui interes legitim și dacă s-a făcut proba verității lor, ele nu constituie infracțiuni.

În ceea ce privește invocarea încălcării art. 31 din Constituție, referitor la dreptul la informare, Curtea retine netemeinicia acestei critici, deoarece, potrivit prevederilor alin. (4) din acest articol, "Mijloacele de informare în masa, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corecta a opiniei publice". Or, procedura de sancționare a ziaristilor pentru săvârșirea infracțiunilor de amenințare, insulta sau calomnie are în vedere tocmai obligațiile constituționale ale celor care folosesc mijloacele de informare în masa și care trebuie să asigure o informare corecta a publicului.

Curtea Constituțională a mai fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 1 și alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. Poate fi menționată în acest sens Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 2 noiembrie 2000, prin care s-a statuat ca aceasta excepție este neîntemeiată, dispozițiile legale criticate fiind constituționale, deoarece "nu aduc atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul reglementării constituindu-l doar procedura de punere în mișcare a acțiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere".

Considerentele și soluția adoptată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.

Curtea constata că nu este intemeiata nici critica referitoare la încălcarea art. 30 alin. (1) din Constituție, deoarece libertatea de exprimare, ca orice alta libertate sau drept fundamental, trebuie să fie exercitată cu buna-credința, potrivit art. 54 din Constituție, "fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți", iar conform art. 30 alin. (6), "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

De altfel, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Curtea a statuat ca art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumției de nevinovatie consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituție, deoarece acesta "nu reglementează stabilirea vinovatiei în cazul infracțiunilor de insulta și de calomnie. În realitate, acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmarilor sau imputarilor făcute, aceasta constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim". S-a mai reținut ca "Apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor impune, în unele situații, sancționarea penală a afirmarilor și imputarilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui <<interes legitim>>. De altfel, necesitatea sanctionarii rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție". Prin aceeași decizie Curtea a constatat și faptul ca textul art. 207 din Codul penal "este în deplina concordanta cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale", precum și cu jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului.

Considerentele și soluția adoptate prin decizia citata își păstrează valabilitatea și în prezenta cauza, neexistand elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.

Curtea observa, de asemenea, ca jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la protejarea surselor de la care jurnalistii preiau informații nu este relevanta în cauza, întrucât art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, deci elemente concrete care pot fi dovedite, iar nu la obligația impusa de un tribunal unui ziarist de a-și dezvălui sursele, sub sancțiunea aplicării unei amenzi, situație la care se referă Cazul Goodwin contra Regatul Unit, caz invocat de autorii excepțiilor.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 279 alin. 2 lit. a) alin. 2 din Codul de procedură penală și ale art. 207 din Codul penal, excepții ridicate de Teodor Emilian Vasiliu, Mariana Ionescu și Sorin Dumitru Popescu în dosarele nr. 2.011/2000, nr. 4.397/2000 și, respectiv, nr. 4.887/2000 ale Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 noiembrie 2001.