Decizia nr. 307/2001

Nicolae Popa - președinte
Costica Bulai - judecător
Nicolae Cochinescu - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Lucian Stangu - judecător
Ioan Vida - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336, 337, ale art. 362 alin. 1 lit. c) și d) și ale art. 385^2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Gherghescu și Constantin Gherghescu în Dosarul nr. 1.578/2001 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.
La apelul nominal se prezintă avocat Ion Banu, pentru autorii excepției, lipsind celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Autorii excepției, prin reprezentant, solicita admiterea acesteia și constatarea neconstitutionalitatii textelor de lege criticate, precum și a altor dispoziții procedurale penale care exclud părții vătămate dreptul de a exercita căile de atac și în cauzele în care acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu. Cu privire la extinderea procesului penal considera ca trebuie să i se dea posibilitatea instanței de a dispune extinderea procesului penal, din oficiu sau la cererea părții vătămate. Mai arata ca dispozițiile art. 385^2 și ale art. 362 alin. 1 lit. c) și d) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale pentru ca încalcă prevederile art. 16, 21, 24 și 128 din Constituție. De asemenea, considera ca reglementarea diferita din art. 362, respectiv art. 385, contravine art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece dispozițiile art. 24 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală stabilesc ca partea civilă are pe lângă aceasta calitate și pe aceea de parte vătămată. În ceea ce privește dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. c) și d) se arata ca acestea contravin și dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Codul de procedură penală. Totodată se apreciază ca este încălcat și art. 21 din Constituție, referitor la accesul liber la justiție, care presupune atât sesizarea primei instanțe, cat și accesul la căile de atac, limitarea drepturilor altor părți din aceeași cauza fiind, de asemenea, o ingradire a accesului liber la justiție. Exercitarea caii de atac împotriva hotărârii judecătorești direct și personal de către partea vătămată nu limitează rolul Ministerului Public, ci îl completează, evitandu-se astfel erorile judiciare. În continuare arata ca este încălcat și art. 24 din Constituție, referitor la dreptul la apărare, care este aplicabil și în exercitarea căilor de atac, întrucât partea vătămată nu își poate valorifica dreptul la apărare în calea de atac. În același timp considera ca textele de lege criticate încalcă și prevederile art. 128 din Constituție, privind folosirea căilor de atac. Se fac referiri la literatura juridică de specialitate în care se considera ca imposibilitatea exercitării unei cai de atac de către partea vătămată instituie o inegalitate de tratament juridic care ar trebui înlăturată prin recunoașterea dreptului acesteia la toate căile de atac pe care celelalte părți au dreptul de a le exercita. Considera ca art. 336 și 337 din Codul de procedură penală ar trebui sa stabilească dreptul instanței de a extinde procesul penal, fiind singura în măsura sa aprecieze dacă urmărirea penală este completa, deoarece importanța este stabilirea adevărului, iar nu limitele investirii. Depune și note scrise.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, considerând ca dispozițiile legale criticate nu contravin textelor constituționale indicate. Se invoca, în acest sens, jurisprudenta Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 15/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 25 ianuarie 2000, Decizia nr. 137/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, precum și Decizia nr. 18/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 26 martie 2001, prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate referitoare la aceleași dispoziții procedurale penale. Întrucât nu au fost invocate elemente noi de natura sa determine o reconsiderare a acestei jurisprudente, se solicita respingerea excepției.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:
Prin Încheierea din 20 iunie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 1.578/2001, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^2 raportat la art. 362 alin. 1 lit. c) și d), art. 336 și 337 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Gherghescu și Constantin Gherghescu, recurenti părți civile.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, formulată în cadrul motivelor lor de recurs împotriva Deciziei penale nr. 93 din 26 februarie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Ploiesti, autorii acesteia nu arata explicit textele constituționale care ar fi incalcate, dar considera ca dispozițiile art. 385^2 raportate la art. 362 alin. 1 lit. c) și d) din Codul de procedură penală, prin care îi este interzisă părții vătămate posibilitatea de a folosi căile de atac ale apelului și recursului, creează o inegalitate de tratament juridic în raport cu celelalte părți ale procesului penal. Referitor la prevederile art. 336 și 337 din Codul de procedură penală se considera ca refuzul procurorului de a cere extinderea procesului penal cu privire la alte fapte și la alte persoane reprezintă o încălcare a principiilor de echitate și dreptate.
Curtea Suprema de Justiție - Secția penală, exprimandu-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate, apreciază ca textele constituționale invocate de autorii excepției sunt cele ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 21, privind accesul liber la justiție, ale art. 49, referitoare la restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 125 alin. (3), privitoare la stabilirea prin lege a competentei instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată, și ale art. 128, privind folosirea căilor de atac. Instanța considera ca excepția este neîntemeiată, dispozițiile legale criticate fiind conforme Constituției.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția este neîntemeiată sub toate aspectele. Astfel se arata ca în materie penală, cu excepția cazurilor de sesizare prin plângere prealabilă, sesizarea instanței se face prin rechizitoriul procurorului, care, potrivit art. 264 din Codul de procedură penală, constituie singurul act de sesizare a instanței de judecată. Se invoca, cu privire la prevederile art. 337 din Codul de procedură penală, Decizia nr. 18/2001 a Curții Constituționale prin care s-a subliniat ca liberul acces la justiție nu este echivalent cu exercitarea funcției de acuzare, inclusiv cu extinderea acuzarii, acest drept fiind acordat numai procurorului, potrivit principiilor de baza ale procesului penal și prevederilor art. 130 din Constituție. Se mai arata ca și dispozițiile art. 336 și 337 din Codul de procedură penală sunt constituționale, deoarece înfăptuirea justiției prin instanțele judecătorești are semnificatia judecării cauzei penale în limitele prevăzute în actul de sesizare. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 362 și 385^2 din Codul de procedură penală, se apreciază ca și aceasta este neîntemeiată, deoarece potrivit art. 128 din Constituție căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii, în speta partea civilă putând face apel numai în ceea ce privește latura civilă, nu și în legătură cu latura penală. Aceasta prevedere nu limitează liberul acces la justiție al părții, deoarece instanța de control judiciar poate constata netemeinicia soluției de achitare a inculpatului pentru motivul ca fapta imputată nu exista sau că nu a fost săvârșită de el, constatări care produc efecte asupra acțiunii civile, care va fi admisă. Mai mult, partea civilă poate pune în discuție în apel și aspectele penale ale hotărârii atacate, dacă de modul în care acestea au fost soluționate depinde rezolvarea acțiunii introduse de partea civilă.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au trimis punctele lor de vedere asupra excepțiilor de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorilor excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:
Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) și d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepțiile de neconstituționalitate ridicate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 336, 337, ale art. 362 alin. 1 lit. c) și d) și ale art. 385^2 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
- art. 336: "Când în cursul judecații se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracțiunea pentru care este trimis în judecata, procurorul poate cere extinderea procesului penal și în ce privește aceasta fapta, iar când instanța găsește cererea intemeiata, o admite și:
a) dacă procurorul declara ca pune în mișcare acțiunea penală, procedează la judecarea cauzei și cu privire la aceasta infracțiune;
b) dacă procurorul declara că nu pune în mișcare acțiunea penală, dar cere trimiterea cauzei la procuror în condițiile art. 333, instanța poate reveni asupra extinderii procesului penal sau poate dispune trimiterea la procuror.
Dacă procurorul nu participa la judecata și sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. 1, instanța extinde din oficiu procesul penal și procedează fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror potrivit alineatului precedent.
Dispozițiile art. 335 alin. 3 sunt aplicabile în mod corespunzător, iar în caz de trimitere la procuror se aplică dispozițiile art. 332 alin. 3 și 4.";
- art. 337: "În cursul judecații, când se descoperă date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoana.
Dacă instanța găsește cererea intemeiata, o admite și procedează potrivit dispozițiilor art. 336, care se aplică în mod corespunzător.";
- art. 362 alin. 1 lit. c) și d): "Pot face apel: [...]
c) partea vătămată, în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce privește latura penală;
d) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ce privește latura civilă;";
- art. 385^2 : "Pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se aplică în mod corespunzător."
Textele constituționale, considerate de autorii excepției ca fiind incalcate, au următoarea redactare:
- art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";
- art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";
- art. 49: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății.";
- art. 125 alin. (3): "(3) Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege."
- art. 128: "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336, 337 și ale art. 362 alin. 1 lit. c) și d) din Codul de procedură penală, Curtea constata că nu pot fi reținute criticile formulate, având în vedere următoarele considerente:
Dispozițiile art. 336 din Codul de procedură penală, care se referă la extinderea procesului penal pentru alte fapte, precum și cele ale art. 337, care se referă la extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, privesc cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și în care partea vătămată nu are dreptul sa decidă nici declanșarea, nici încetarea procesului penal și, evident, nici extinderea ori continuarea acestuia prin promovarea căilor de atac (sub aspectul laturii penale). Aceasta nu înseamnă, însă, ca interesele părții vătămate ar fi prejudiciate. Apărarea intereselor sale se face de Ministerul Public, care, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituție, "reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor". Asadar, este firesc și în conformitate cu prevederile constituționale menționate ca procurorul, care are inițiativa procesului în cazurile în care acțiunea penală este pornită din oficiu, iar nu partea vătămată, să poată solicita și extinderea procesului penal, în condițiile prevăzute la art. 336 și 337 din Codul de procedură penală. Dispozițiile procesuale menționate nu încalcă nici una dintre prevederile constituționale invocate în încheierea de sesizare. Accesul liber la justiție, consacrat în art. 21 din Constituție, nu este restrâns, deoarece partea vătămată se poate adresa organelor de cercetare penală, se poate constitui parte civilă în instanța și își poate apara drepturile, libertățile sau interesele sale legitime. Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, nu au nici o incidența în cauza, deoarece extinderea procesului penal nu poate fi solicitată, în cazurile prevăzute la art. 336 și 337 din Codul de procedură penală, decât de către procuror, și nu de către alte părți din proces (inculpat, parte responsabilă civilmente) și, prin urmare, nu se pune problema unor privilegii sau discriminări în raport cu partea vătămată ori cu partea civilă.
Curtea constata, de asemenea, ca nici prevederile art. 49 din Constituție nu au legătură cu textele procedurale menționate, deoarece acestea se referă la restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Or, art. 336 și 337 din Codul de procedură penală nu prevăd nici un drept pentru partea vătămată, drept al cărui exercițiu ar fi restrâns contrar Constituției, deoarece numai procurorul poate cere extinderea procesului penal.
Curtea constata că nu sunt incalcate nici prevederile art. 125 alin. (3) din Constituție, ci, dimpotriva, sunt respectate, deoarece, într-adevăr, "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege", în speta de Codul de procedură penală.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 362 alin. 1 lit. c) și d) și ale art. 385^2 din Codul de procedură penală, Curtea constata, de asemenea, netemeinicia criticilor formulate.
Astfel, textele procedurale amintite, care se referă la limitele exercitării căilor de atac (apel și recurs) de către partea vătămată ori de către partea responsabilă civilmente, nu restrang accesul liber la justiție al acestor părți, ci dau posibilitatea exercitării acestuia în limitele intereselor legitime ale părților vătămate ori ale părților civile. Prin urmare, partea vătămată, în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, poate declara apel sau recurs numai în ce privește latura penală, deoarece nu a formulat pretenții civile. Asa fiind, instanța a carei hotărâre este atacată nu a pronunțat nici o soluție pe acest aspect, iar declararea unui recurs ori apel în ce privește latura civilă nu ar avea obiect. Din aceeași perspectiva trebuie privit și textul lit. d) al alin. 1 din art. 362 și al art. 385^2 din Codul de procedură penală, care se referă la limitele în care partea civilă ori partea responsabilă civilmente poate declara apel sau recurs. Interesele acestor părți privesc latura civilă a procesului penal și, astfel, declararea caii de atac este, în mod logic, în legătură cu modul de rezolvare a acesteia. Totodată nu este limitată însă posibilitatea examinării de către instanța de control judiciar a cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, deoarece, potrivit art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanța, în cadrul limitelor menționate la alin. 1 al aceluiași articol, "este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, sa examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept". În ceea ce privește recursul, potrivit art. 385^6 alin. 3 din același cod, în cazul recursului declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, "instanța este obligată ca, în afară temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, sa examineze întreaga cauza sub toate aspectele", recursul având, în aceasta situație, un caracter devolutiv.
Curtea constata, de asemenea, ca textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi, deoarece atât partea vătămată, în cazul în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, cat și partea civilă și partea responsabilă civilmente au posibilitatea de a exercita aceleași cai de atac (apel, recurs) pe care o au procurorul și inculpatul. Limitele prevăzute la art. 362 alin. 1 lit. c) și d) din Codul de procedură penală nu constituie "discriminări", ci precizări firești în raport cu interesele legitime ale acestor părți, aparate în cadrul procesului penal.
În sfârșit, Curtea retine că nu au fost incalcate nici prevederile art. 125 alin. (3) și nici ale art. 128 din Constituție, deoarece atât "competența și procedura de judecată", cat și căile de atac "sunt stabilite de lege" și pot fi folosite în condițiile acesteia.
De altfel, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire
la constituționalitatea dispozițiilor art. 336 și 337 din Codul de procedură penală, respingând excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții. Astfel, prin Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 26 martie 2001, și prin Decizia nr. 256 din 20 septembrie 2001*) (încă nepublicata), Curtea a subliniat din nou ca, potrivit Codului de procedura penală, sesizarea instanței se face, în general, prin rechizitoriul procurorului. Faptul ca o persoană nu poate pune în mișcare acțiunea penală nu contravine egalității în drepturi a cetățenilor în fața legii, deoarece drepturile acesteia se exercită în concordanta cu interesele generale ale societății. S-a mai considerat prin aceleași decizii ca în situația în care procurorul nu cere extinderea procesului penal instanța este obligată să soluționeze cauza în limitele în care a fost investită prin actul de sesizare și nu poate dispune, din proprie inițiativă, extinderea procesului penal, iar acest drept al procurorului corespunde întru totul prevederilor art. 130 din Constituție.
Curtea retine ca atât soluțiile pronunțate prin deciziile menționate, cat și considerentele acelor decizii își mențin valabilitatea și în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenței Curții.
───────────
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 336, 337, ale art. 362 alin. 1 lit. c) și d) și ale art. 385^2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Dumitru Gherghescu și Constantin Gherghescu în Dosarul nr. 1.578/2001 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.
Definitivă și obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 15 noiembrie 2001.