Decizia nr. 95/2002

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Șerban Bengescu - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepție ridicată de Societatea Comercială "Editura Atac la Persoana" - S.A. în Dosarul nr. 22.005/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca fiind neîntemeiată, arătând ca în materia reglementată de art. 205, 206 și 207 din Codul penal Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii, exemplu fiind Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001 și Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001. Se apreciază că nu sunt evocate împrejurări noi care să justifice schimbarea jurisprudenței Curții și se propune respingerea excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 27 noiembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 22.005/2001, Judecătoria Sectorului 1 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepție ridicată de Societatea Comercială "Editura Atac la Persoana" - S.A., parte responsabilă civilmente într-un proces de calomnie prin presa.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține ca dispozițiile legale menționate sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituție, referitoare la prezumția de nevinovatie, prevederilor art. 20, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale în concordanta cu tratatele internaționale privitoare la drepturile omului și la prioritatea reglementărilor internaționale în caz de neconcordanta, coroborate cu prevederile art. 11 pct. 1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și cu cele ale art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la prezumția de nevinovatie.

Instanța de judecată, exprimandu-și opinia, arata ca aceasta este neîntemeiată. Existenta infracțiunilor de insulta și calomnie, ca a oricăror alte infracțiuni, trebuie să fie dovedită, sub aspect obiectiv și subiectiv, prin identificarea elementelor constitutive prevăzute de lege. Instanța apreciază ca "pentru aceste infracțiuni nu este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între elementul material și urmarea imediata, însă aceasta situație nu este consecința unei prezumții de vinovăție a inculpatului, ci a faptului ca relația cauzala rezultă firesc din celelalte elemente a căror existenta trebuie în prealabil dovedită". Nu încalcă principiul prezumției de nevinovatie nici art. 207 din Codul penal, care prevede doar posibilitatea pentru făptuitor de a dovedi ca afirmatiile sunt adevărate și au fost făcute pentru apărarea unui interes legitim, fiind normal ca, dacă un astfel de interes nu poate fi demonstrat, el sa răspundă, conform legii penale, pentru infracțiunile de insulta sau calomnie.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a Curții Constituționale a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate în cauza.

Președintele Camerei Deputaților arata ca dispozițiile art. 205 și 206 din Codul penal sancționează în mod justificat acele exprimari care aduc atingere demnității persoanei, fără a îngrădi libertatea de gandire sau de exprimare ori aplicarea prevederilor cuprinse în tratatele internaționale privitoare la drepturile omului. Dispozițiile art. 12 din Declarația Universala a Drepturilor Omului prevăd ca "Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața personală, în familia, domiciliul sau corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea atingeri". Se mai arata ca autorul excepției ignora prevederile din Constituția României și din convențiile internaționale, care limitează exercițiul libertății de gandire și de exprimare, și anume art. 29 alin. (2) din Constituție, conform căruia libertatea conștiinței trebuie să se manifeste în spirit de toleranta și respect reciproc, art. 30 alin. (6) din Constituție, potrivit căruia libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, art. 54 din Constituție, care arata ca exercitarea drepturilor și a libertăților constituționale trebuie să se realizeze cu buna-credința, fără să se încalce drepturile și libertățile celorlalți, precum și prevederile art. 10 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora exercitarea libertății de exprimare poate fi restrânsă în vederea protejării, între altele, a reputației sau a drepturilor altora. Dispozițiile art. 205 și 206 din Codul penal sunt în concordanta cu prevederile Constituției, deoarece sunt destinate sa apere demnitatea persoanei, valoare suprema consacrată prin Legea fundamentală.

Dispozițiile art. 207 din Codul penal "instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmațiilor sau imputarilor făcute, aceasta constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim". În caz contrar apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor impune sancționarea penală a afirmațiilor sau a imputarilor care nu sunt justificate de apărarea unui interes legitim, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate. Sarcina stabilirii în cadrul fiecărui proces penal a existenței sau inexistentei interesului legitim este de competența exclusiva a instanțelor judecătorești.

Se mai arata ca privitor la aceste texte de lege Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 1999 și prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, statuand ca dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal sunt constituționale.

Guvernul apreciază ca dispozițiile legale criticate nu încalcă principiul prezumției de nevinovatie, consacrat de Constituție și de Codul de procedură penală, deoarece în cadrul procesului penal acest principiu funcționează. Din administrarea probelor se poate stabili dacă fapta a fost sau nu săvârșită cu vinovăție, iar interesul legitim nu este decât elementul care face ca, deși exista cele doua trasaturi ale infracțiunii (fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție), fapta sa nu constituie infracțiune, atunci când se face proba verității, deoarece lipsește pericolul social necesar pentru existenta unei infracțiuni. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 231 din 16 noiembrie 2000 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 15 februarie 2001), arătând ca proba verității inlatura caracterul penal al faptei, prin lipsa pericolului social. De asemenea, prin Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002) Curtea a precizat ca art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate ce pot fi dovedite, iar nu la învinuirea unei persoane înainte ca aceasta sa fi fost dovedită, potrivit cerințelor legale, în cadrul unui proces. În concluzie, se apreciază ca excepția de neconstituționalitate a art. 205, 206 și 207 din Codul penal, în raport cu art. 23 alin. (8) și art. 20 din Constituție, este neîntemeiată.

Președintele Senatului nu a transmis punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 205, 206 și 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:

- Art. 205: "Atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepsește cu închisoare de la o luna la 2 ani sau cu amendă.

Aceeași pedeapsa se aplică și în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților inlatura răspunderea penală.";

- Art. 206: "Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară ori disprețului public, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților inlatura răspunderea penală.";

- Art. 207: "Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insulta sau calomnie."

Textele constituționale invocate de autorul excepției ca fiind incalcate au următoarea redactare:

- Art. 20: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.";

- Art. 23 alin. (8): "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată."

Autorul excepției a mai invocat și încălcarea art. 11 paragraful 1 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, potrivit căruia "Orice persoană acuzata de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită, în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale", precum și a art. 6 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede că "Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită".

1. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205 și 206 din Codul penal, Curtea constata că nu pot fi reținute criticile formulate, având în vedere următoarele considerente:

Prin dispozițiile art. 205 și 206 din Codul penal legiuitorul incrimineaza și sancționează faptele de insulta și calomnie ca infracțiuni contra demnității persoanei, valoare esențială, prevăzută în art. 1 alin. (3) din Constituție. Prin aceste texte de lege sunt sancționate penal cuvintele, gesturile, precum și orice alte mijloace prin care se aduce atingere onoarei ori reputației unei persoane sau se afirma, în public, fapte determinate care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoana la sancțiuni penale, administrative sau disciplinare ori disprețului public.

Curtea constata ca incriminarea acestor fapte nu contravine în nici un mod prezumției de nevinovatie, principiu fundamental al procesului penal, consacrat atât de art. 23 alin. (8) din Constituție, cat și de art. 11 paragraful 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin art. 6 pct. 2.

Prin Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Curtea a reținut ca "dispozițiile art. 205 și 206 nu instituie <<o prezumție de vinovăție>>, astfel cum se susține de către autorul excepțiilor, și, prin urmare, nu deroga de la principiul constituțional invocat. În cazul acestor infracțiuni vinovăția rezultă uneori din însăși săvârșirea faptelor prevăzute de textele de lege criticate (res în se ipsa dolum habet), iar în alte cazuri, când vinovăția nu ar rezultă ex re, instanța are obligația de a stabili intenția făptuitorului luând în considerare, pe baza probelor administrate în acest scop, toate circumstanțele legate de persoana, obiceiuri, timp și altele". Sub acest aspect trăsăturile esențiale ale infracțiunii, prevăzute în art. 17 din Codul penal, respectiv pericolul social al faptei, vinovăția și legalitatea incriminării, trebuie să existe și în cazul celor două infracțiuni, întrucât numai săvârșirea lor cu vinovăție poate atrage răspunderea penală a făptuitorului. Prin urmare, inculpatul, "persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală" potrivit art. 23 din Codul de procedură penală, nu este considerat vinovat până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare. Astfel prezumția de nevinovatie operează pe tot parcursul procesului penal, instanța de judecată fiind obligată, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, "sa lamureasca cauza sub toate aspectele, pe bază de probe". De altfel, conform art. 66 din același cod, "Invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa", iar "În cazul când exista probe de vinovăție [...] are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie".

2. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal Curtea retine, de asemenea, ca este neîntemeiată, întrucât proba verității nu este o cauza de inlaturare a vinovatiei, respectiv a intentiei de a aduce atingere onoarei unei persoane, ci instituie în favoarea inculpatului o cauza specială care inlatura caracterul penal al faptelor de insulta sau de calomnie în lipsa pericolului social. Făptuitorul are posibilitatea sa dovedească existenta unui interes legitim în virtutea căruia a făcut afirmatia sau imputarea adevarata, situație în care fapta sa nu mai constituie infracțiune. Insulta și calomnia, deși sunt fapte ce aduc atingere demnității persoanei, nu constituie infracțiuni atunci când au fost săvârșite pentru apărarea unui interes legitim și dacă s-a făcut proba verității lor.

Sub acest aspect Curtea retine ca, deși se instituie posibilitatea autorului insultei sau calomniei de a dovedi adevărul afirmațiilor sau al imputarilor făcute în limitele interesului legitim, art. 207 din Codul penal nu infrange prezumția de nevinovatie consacrată prin art. 23 alin. (8) din Constituție.

De altfel, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepția de neconstituționalitate privind aceste dispoziții. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Curtea a statuat ca art. 207 din Codul penal nu încalcă prevederile Constituției sau ale documentelor internaționale invocate. Cu acel prilej Curtea a reținut ca "dispozițiile art. 207 din Codul penal nu prejudeca asupra cauzei și nici nu instituie o prezumție de vinovăție. Dimpotriva, dovada existenței tuturor elementelor ce pot constitui temei al răspunderii penale, între care și vinovăția, trebuie să fie facuta de cel care susține acuzarea, iar cel acuzat are posibilitatea de a combate, pe tot parcursul procesului și prin toate mijloacele legale de proba, împrejurările de fapt și de drept pe care se bazează acuzarea, inclusiv sub aspectul vinovatiei, asa încât, până la stabilirea, prin hotărâre judecătorească definitivă, a răspunderii penale pentru comiterea unei infracțiuni persoana acuzata este considerată nevinovată".

Prin aceeași decizie Curtea a constatat și faptul ca textul art. 207 din Codul penal "este în deplina concordanta cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale", precum și cu jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte susținerea autorului excepției conform căreia drepturile garantate trebuie să fie concrete și efective este pe deplin satisfacuta de textele de lege criticate, întrucât părțile implicate în procesul penal privind infracțiunile de insulta și calomnie beneficiază de toate garanțiile procesuale instituite de lege, inclusiv de prezumția de nevinovatie, ca expresie a dreptului la apărare.

Asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal Curtea s-a mai pronunțat prin mai multe decizii dintre care menționăm Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, sau Decizia nr. 231 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 15 februarie 2001. Soluțiile adoptate, precum și considerentele pe care acestea se întemeiază își mențin valabilitatea și în cauza de fața, întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în aceasta materie.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, 2, 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 din Codul penal, excepție ridicată de Societatea Comercială "Editura Atac la Persoana" - S.A. în Dosarul nr. 22.005/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 21 martie 2002.