Decizia nr. 71/2002

Nicolae Popa - președinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Vlad Mihai Cercel - magistrat-asistent

Pe rol se afla pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitesti în Dosarul nr. 4.110/2001 al Curții de Apel Pitesti - Secția comercială și de contencios administrativ și, respectiv, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001 al Judecătoriei Sinaia.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 26 februarie 2002 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, pentru o mai buna administrare a justiției, a decis conexarea Dosarului nr. 440C/2001 la Dosarul nr. 377C/2001 și, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 5 martie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constata următoarele:

Prin încheierile din 1 octombrie 2001 și 14 decembrie 2001, pronunțate în Dosarul nr. 4.110/2001 și, respectiv, în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001, Curtea de Apel Pitesti - Secția comercială și de contencios administrativ și Judecătoria Sinaia au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Excepția a fost invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitesti și, respectiv, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia în cadrul unor procese civile pornite din inițiativa Ministerului Public.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arata ca dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în redactarea data prin

art. I pct. 19 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 , sunt contrare prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituție, întrucât restrang atribuțiile procurorului prevăzute în acest text constituțional. Aceste atribuții se exercită în egala măsura atât în procesele penale, cat și în cele civile, întrucât dispozițiile constituționale nu fac nici o distincție în acest sens. Autorii excepției arata în continuare ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituție stabilesc rolul Ministerului Public de a reprezenta interesele generale ale societății, de a apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, fără a face trimitere la condițiile legii. În alta ordine de idei drepturile persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului subiectiv nu sunt incalcate prin dispozițiile legale criticate, întrucât art. 45 alin. 2 din Codul de procedură civilă stabilește ca acesta va fi introdus în proces, putând să își exercite dreptul de dispoziție pe calea renunțării la judecata sau la drept ori pe calea tranzacției. Se mai arata ca dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în vechea redactare, au fost supuse controlului de constituționalitate în ceea ce privește participarea procurorului în procesul civil numai în anumite situații, similare celor existente în prezent în cazul pornirii procesului civil de către procuror, constatandu-se neconstituționalitatea acestora. În concluzie se solicita admiterea excepției de neconstituționalitate.

Curtea de Apel Pitesti - Secția comercială și de contencios administrativ, exprimandu-și opinia în Dosarul nr. 4.110/2001, considera ca excepția de neconstituționalitate este intemeiata, întrucât "restrangerea dreptului procurorului de a porni acțiunea civilă numai la situațiile când aceasta este necesară pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, interzișilor și disparutilor, precum și în alte cazuri prevăzute expres de lege este contrară art. 130 alin. (1) din Constituția României". Se apreciază ca prevederile constituționale nu limitează atributia procurorului privind apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor la persoanele arătate în textul legal. În continuare instanța arata ca pornirea acțiunii civile de către procuror nu se bazează pe ideea de reprezentare a titularului dreptului subiectiv, ci constituie exercitarea atributiei procurorului de a apara, în activitatea judiciară, drepturile și libertățile cetățenilor. În final instanța considera că nu este afectat dreptul de dispoziție al titularului dreptului la care se referă acțiunea introdusă de procuror, întrucât și în acest caz, în baza dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Codul de procedură civilă, titularul dreptului va fi introdus în proces, putând să se folosească de dispozițiile art. 246, 247 și 271-273 din Codul de procedură civilă.

Judecătoria Sinaia, exprimandu-și opinia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este intemeiata. Prin prevederile art. 130 alin. (1) din Constituție s-a stabilit ca Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Pe cale de consecința acesta trebuie să aibă la indemana toate instrumentele juridice care pot servi la exercitarea corespunzătoare a acestor atribuții. De aceea limitarea dreptului procurorului (care are calitatea de parte în procesul civil) de a porni procesul numai în cele doua ipoteze prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă (apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unor categorii de persoane și cazurile expres prevăzute de lege) este neconstitutionala.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Președintele Camerei Deputaților considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arata ca Decizia nr. 1/1995 a Curții Constituționale a declarat neconstitutional textul art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în vechea redactare, numai cu privire la participarea procurorului în procesele civile, iar dispozițiile criticate concorda cu cele corespunzătoare din

Legea nr. 92/1992 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd atributia Ministerului Public privind "exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege".

Guvernul considera ca excepția de neconstituționalitate este nefondata, întrucât dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă reprezintă o concretizare, iar nu o restrangere a prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituție. Se apreciază ca modificările aduse dispozițiilor art. 45 din Codul de procedură civilă prin

Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 138/2000

au avut ca scop asigurarea unui echilibru între diferitele forme de realizare a rolului procurorului în procesul civil. Astfel, pe de o parte, s-a stabilit ca procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în cazul în care considera necesar pentru apărarea ordinii de drept sau a drepturilor și libertăților cetățenilor, textul legal fiind modificat în sensul

Deciziei Curții Constituționale nr. 1/1995 , iar pe de altă parte, au fost restrânse atribuțiile procurorului în ceea ce privește pornirea procesului civil numai în situațiile în care este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție și ale disparutilor, precum și în cazurile prevăzute expres de lege. Aceasta restrangere a avut în vedere faptul ca procesul civil este în esenta un proces al intereselor private, în timp ce procurorul este un reprezentant al interesului public, social, general. De aceea Codul de procedură civilă, în art. 45 alin. 2, stabilește ca titularul dreptului subiectiv va fi introdus în procesul pornit de procuror și va putea uza de dreptul sau de dispoziție pentru a stinge acțiunea civilă.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate de președintele Camerei Deputaților și de Guvern, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, dispoziții având următorul cuprins: "Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale disparutilor, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege."

În susținerea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia au invocat dispozițiile art. 130 alin. (1) din Constituție, conform cărora "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor".

Analizând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constata ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituție stabilesc rolul Ministerului Public în general, fără a face o distincție expresă între procesul penal și procesul civil. Totuși, nu poate fi primită susținerea autorilor excepției conform căreia procurorul își exercită atribuțiile în egala măsura în ambele categorii de procese. Aceasta rezultă din analiza specificului procesului penal și a celui civil, în reglementarea actuala, raportate la atribuțiile procurorului prevăzute de textul constituțional.

Astfel, conform dispozițiilor art. 17 din Codul penal, "Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social [...]", iar potrivit dispozițiilor art. 1 din Codul de procedură penală, "Procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale și nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legii."

Potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituție procurorul este reprezentantul intereselor generale ale societății și în aceasta calitate acționează pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenilor. Or, din dispozițiile legale menționate mai sus rezultă ca infracțiunea este o faptă care, prin gravitatea ei, aduce atingere societății în ansamblu, iar procesul penal are drept scop, printre altele, protejarea eficienta a intereselor societății, care sunt vătămate prin săvârșirea de infracțiuni, și apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților persoanei. Din analiza comparativa a dispozițiilor legale arătate și a prevederilor constituționale ale art. 130 alin. (1) rezultă ca atribuțiile Ministerului Public se exercită, în principal, în activitatea judiciară penală. În cadrul procesului penal este prezent în mod evident interesul societății de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârșit infracțiuni. De aceea, prevederile art. 130 alin. (1) reprezintă fundamentul constituțional al dispozițiilor procesual-penale prin intermediul cărora procurorul reprezintă interesele generale ale societății, existente în cadrul raporturilor juridice penale de conflict, și contribuie la apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților persoanei.

Pe de altă parte, în ceea ce privește procesul civil, acesta este prin natura sa un proces în care se confrunta interese private. De aceea, pe cale de consecința, în mod obiectiv, rolul Ministerului Public este mai redus. Referitor la formele de participare a procurorului în procesul civil, Curtea observa ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituție se referă în mod generic la rolul procurorului "în activitatea judiciară". De aici rezultă ca acest text constituțional nu impune condiții sau modalități exprese ale participării procurorului în procesul civil. Esențial este ca prin ansamblul reglementărilor legale să fie asigurat rolul procurorului prevăzut de Constituție.

Potrivit dispozițiilor art. 45 din Codul de procedură civilă în procesul civil participarea procurorului se realizează în următoarele patru forme: pornirea acțiunii civile, participarea la judecata cauzelor civile, exercitarea căilor de atac și cererea de punere în executare a hotărârilor civile. Curtea constata ca dintre aceste forme Constituția conține prevederi explicite numai cu privire la cea de-a treia, exercitarea căilor de atac. Astfel, potrivit prevederilor art. 128, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". De aici rezultă ca legiuitorul constituant a dorit sa consacre expres dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești. În acord cu aceste prevederi constituționale art. 45 alin. 5 din Codul de procedură civilă prevede că "Procurorul poate, în condițiile legii, sa exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri [...]".

În ceea ce privește celelalte forme ale participării procurorului în procesul civil, dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează dreptul procurorului de a porni procesul civil în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale disparutilor, precum și în alte cazuri prevăzute expres de lege. Pe cale de consecința, procurorul are și dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor pronunțate în favoarea acestor persoane, asa cum prevăd dispozițiile art. 45 alin. 5. Participarea procurorului la judecata cauzelor civile are loc în cazurile în care apreciază ca este necesar pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenilor, precum și atunci când legea prevede expres aceasta (art. 45 alin. 3 și 4).

Rezultă de aici ca legiuitorul a considerat ca rolul procurorului, consacrat de art. 130 alin. (1) din Constituție, se realizează în procesul civil în principal prin participarea și punerea de concluzii în cadrul ședințelor de judecată. Curtea constata ca aceasta opțiune a legiuitorului nu încalcă prevederile constituționale. Prin dispozițiile art. 45 din Codul de procedură civilă s-a urmărit realizarea unui echilibru între formele de participare a procurorului în procesul civil, în acord cu principiile și prevederile constituționale, precum și cu principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil. În aceasta ordine de idei Curtea constata ca procesul civil este guvernat, ca principiu de baza, de principiul disponibilității. Fundamentul constituțional al acestui principiu îl constituie prevederile art. 21 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime". Este consacrată astfel o componenta de baza a principiului disponibilității, și anume dreptul persoanei interesate de a sesiza instanțele judecătorești. Legiuitorul constituant a considerat acest drept ca fiind strâns legat de voința persoanei ce se pretinde vătămată în drepturile sau interesele sale legitime. Aceasta rezultă din faptul ca, în timp ce prevederile art. 128 din Constituție consacra expres dreptul procurorului de a exercita căile de atac, nici un alt text constituțional nu prevede posibilitatea procurorului de a porni procesul civil, iar dispozițiile art. 21 fac referire numai la persoana interesată, în ceea ce privește momentul inițial al sesizării instanței. Apare astfel evidenta voința legiuitorului constituant ca declanșarea procesului civil să fie atributul persoanei interesate. Altfel spus, declanșarea procesului civil reprezintă o chestiune privată, iar ulterior, o dată sesizate instanțele de judecată, procesul civil capata un caracter public. Din acest motiv participarea în cadrul unui proces civil deja început reprezintă modalitatea principala de realizare a rolului procurorului, prevăzut la art. 130 alin. (1) din Constituție.

În concluzie, posibilitatea declanșării procesului civil trebuie să apartina, în principiu, doar persoanei care pretinde ca drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost nesocotite. Curtea constata ca din interpretarea sistematica a prevederilor constituționale ale art. 21 alin. (1), art. 128 și ale art. 130 alin. (1) nu rezultă ca legiuitorul are obligația de a reglementa dreptul procurorului de a declansa procesul civil, fiind de competența sa exclusiva ca în considerarea anumitor împrejurări determinate sa consacre posibilitatea și altor persoane sau organe, în afară de persoana care se pretinde titularul dreptului, de a sesiza instanțele judecătorești. În considerarea unor asemenea situații dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă consacra posibilitatea procurorului de a porni procesul civil în cazurile în care persoana interesată se afla într-o imposibilitate juridică (fiind lipsită de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă) ori obiectivă (cazul persoanei dispărute) de a-și exercită dreptul de acces la justiție. De asemenea, pe baza aceleiași dispoziții legiuitorul este îndreptățit sa prevadă aceasta posibilitate și în alte situații în care considera necesar, având în vedere specificul unor acțiuni care se judeca potrivit procedurii civile, raportat la prevederile constituționale privind rolul și atribuțiile procurorului. În consecința, Curtea nu poate primi susținerile autorilor excepției conform cărora dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ar limita atribuțiile procurorului prevăzute la art. 130 alin. (1) din Constituție, întrucât aceste atribuții au fost avute în vedere în ansamblul reglementării participării procurorului în procesul civil.

Pentru aceste argumente Curtea constata ca în prezenta cauza nu pot fi aplicabile considerentele și soluția din Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 4 ianuarie 1995, rămasă definitivă prin Decizia nr. 26 din 21 martie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995. Prin decizia menționată a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară, în ceea ce privește restrangerea posibilității participării procurorului la judecata proceselor civile doar atunci când era necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Însă considerentele acestei decizii au privit doar cea de-a doua forma de participare a procurorului în procesul civil, participarea la ședințele de judecată, neputând fi aplicate mutatis mutandis și în ceea ce privește pornirea procesului civil. Asa cum s-a arătat mai sus, exista o diferența esențială între participarea procurorului la procesul civil prin pornirea acestuia, pe de o parte, și participarea procurorului în cadrul unui proces civil în curs, pe de altă parte. De aceea invocarea acestei decizii nu este relevanta în prezenta cauza, susținerile autorilor excepției urmând să fie respinse.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitesti în Dosarul nr. 4.110/2001 al Curții de Apel Pitesti - Secția comercială și de contencios administrativ și, respectiv, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001 al Judecătoriei Sinaia.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 5 martie 2002.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Vlad Mihai Cercel

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția de respingere a execeptiei de neconstituționalitate, adoptată cu votul majorității membrilor Curții, opinam ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă contravine prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituția României.

Considerentele sunt următoarele:

1. Din analiza dispozițiilor cuprinse în

art. 27 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, art. 45 din Codul de procedură civilă, precum și din alte dispoziții cuprinse în Codul de procedură civilă și în legi speciale, rezultă următoarele forme de participare a Ministerului Public la procesul civil: a) pornirea de către procuror a acțiunii civile; b) participarea la judecata; c) exercitarea căilor de atac; d) cererea de punere în executare și supravegherea punerii în executare a hotărârilor judecătorești.

Legitimitatea participării Ministerului Public în procesul civil, în toate cele patru forme enumerate, decurge din specificul procesului civil și, pe de altă parte, din natura Ministerului Public. Astfel:

1.1. Obiectul procesului civil îl constituie soluționarea conflictelor în legătură cu existenta, întinderea sau exercitarea drepturilor civile. În cadrul procesului civil se soluționează litigii privind raporturi juridice de drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii, drept comercial, precum și raporturi juridice rezultate din vătămarea drepturilor persoanelor fizice și juridice prin acte ilegale ale administrației (contenciosul administrativ), răspunderea contravențională și altele, altfel spus, toate litigiile care nu au ca obiect răspunderea penală pentru comiterea de infracțiuni - acestea din urma solutionandu-se în cadrul procesului penal.

În domeniul procesului civil intra litigii de interes privat, dar și litigii care, prin natura drepturilor disputate, prin amploarea dintre părți sau prin consecințele incalcarilor reclamate, pot depăși cadrul interesului privat, intrand în sfera interesului general, al întregii societăți. În același sens, este de subliniat ca, în toate cazurile, conflictele juridice ce se soluționează în cadrul procesului civil sunt generate de încălcări reale sau presupuse ale unor norme de drept și ca judecătorul este chemat să se pronunțe în conformitate cu legea care guvernează drepturile subiective disputate de părți. Or, legea însăși, norma pozitiva pe care se întemeiază drepturile subiective ale părților, este un element de interes general, fiind izvorata - în procedurile stabilite prin Constituție - din voința societății constituite în stat.

Dimensiunea de interes public, general, prezenta în litigiile ce se soluționează în cadrul procesului civil, justifica participarea la judecata, alături de părțile în conflict, a unui reprezentant al interesului general al societății care, de pe o poziție impartiala, de organ al legii, să contribuie la apărarea ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.

În sistemul nostru juridic, întemeiat pe dispozițiile cuprinse în Constituție, acest reprezentant al intereselor generale ale societății este Ministerul Public.

1.2. Ministerul Public este, potrivit art. 130 și 131 din Legea fundamentală, o magistratura specială, componenta a autorității judecătorești, imputernicita sa reprezinte, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și sa apere, în aceasta calitate, ordinea de drept, precum și drepturile și interesele cetățenilor.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii - prin care Ministerul Public își exercită atribuțiile - își desfășoară activitatea pe baza principiilor legalității și imparțialității.

În virtutea principiului legalității, procurorul își exercită competența în limitele Constituției și ale legii și acționează pentru aplicarea legii. Principiul legalității reprezintă, în egala măsura, calauza și finalitatea acțiunii procurorului, ilustrand fără echivoc misiunea acestuia de apărător al ordinii de drept și al egalității cetățenilor în fața legii.

În conformitate cu principiul imparțialității, procurorul are obligația să își exercite acțiunea cu obiectivitate, fără alt scop prestabilit, în afară celui prevăzut la art. 130 alin. 1 din Constituție, și fără partinire în favoarea statului sau a vreuneia din persoanele implicate în proces.

Procurorul nu este parte în proces - chiar dacă din necesitați de tehnica procesuala este uneori definit astfel - ci este, ca și judecătorul, un subiect oficial al procesului civil. El acționează întotdeauna din oficiu, și atunci când declanseaza procesul, și atunci când intervine în proces, și în cererile pe care le adresează instanței. Scopul acțiunii sale nu este acela de a obține pentru una dintre părți satisfacerea unei pretenții, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părților să se facă în conformitate cu legea.

Pentru definirea rolului procurorului în procesul civil este de observat și prevederea cuprinsă la art. 1 alin. (3) din Constituție, în conformitate cu care "România este stat de drept, democratic și social". Din atributul de social al statului român decurge, între altele, obligația statului de a apara drepturile și libertățile cetățenilor. Prezenta procurorului în procesul civil, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societății, constituie unul dintre modurile în care se concretizează caracterul de stat social al României.

Este însă de înțeles ca procurorul nu este îndreptățit sa pornească o acțiune civilă sau sa participe în alt mod la procesul civil în toate cazurile, ci numai în limitele trasate prin art. 130 alin. (1) din Constituție. Aceste limite sunt următoarele:

a) interesele generale ale societății. Prin aceasta sintagma cuprinsă în textul citat al Legii fundamentale se înțelege întregul sistem normativ care reglementează, între altele, organizarea și funcționarea domeniului public și privat al statului. Interesele generale ale societății sunt, astfel, prezente în litigiile de contencios administrativ, în acțiunile privind dreptul de proprietate al statului, în cele privind creanțele statului, în cele privind dreptul statului rezultat din moștenirile vacante etc.;

b) apărarea ordinii de drept. În cuprinsul notiunii de ordine de drept intra totalitatea normelor juridice prin care statul reglementează relațiile sociale. Obligația procurorului de a apara ordinea de drept înseamnă, cu alte cuvinte, obligația acestuia de a apara legea, el fiind, din aceasta perspectiva, un organ al legii. Cum noțiunea de ordine de drept este departe de a putea fi limitată la aplicarea legii numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este evident ca nici posibilitatea procurorului de a porni acțiuni civile nu poate fi limitată la aceste cazuri.

Prin oprirea procurorului de a introduce acțiuni civile în cazuri de felul celor pe care le-am enumerat, se face imposibila exercitarea funcției acestuia de reprezentant al intereselor generale ale societății în activitatea judiciară;

c) apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, adică a acelora înscrise în art. 22-48 din Legea fundamentală, ca drepturi și libertăți fundamentale, precum și drepturile recunoscute prin celelalte legi, în dezvoltarea prevederilor fundamentale. Este evident ca prin limitarea prevăzută de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă procurorul este împiedicat să își exercite atributia constituțională menționată.

În consecința, luând în considerare specificul procesului civil și natura juridică a Ministerului Public, asa cum s-au arătat în cele de mai sus, constatam că nu exista nici o justificare în restrangerea competentei procurorului de a porni acțiunea civilă, dincolo de limitele prevăzute de art. 130 alin. 1 din Constituție și ca dispozițiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale în măsura în care limitează dreptul procurorului de a porni acțiunea civilă, la cazurile prevăzute de acest text de lege.

2. În sensul celor mai sus arătate s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1/1995 cu referire la restrangerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în orice faza a acestuia. În motivarea acestei decizii s-au reținut, între altele, următoarele considerente:

"... dispoziția art. 130 alin. (1) din Constituție se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar aceasta concretizare nu poate să ducă la restrangerea conținutului dispoziției constituționale. Este de observat ca în timp ce textul constituțional se referă la apărarea ordinii de drept, precum și la drepturile și libertățile cetățenilor, art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă restrânge posibilitatea participării procurorului la cauzele privind minorii și persoanele puse sub interdicție, precum și la alte cazuri prevăzute de lege. În temeiul textului actual nu este posibila, de exemplu, participarea procurorului la procesele de contencios administrativ, deoarece Legea nr. 29/1990, anterioară Constituției, nu prevede acest lucru, or este fără nici o indoiala ca în cadrul acestor procese exista și interese generale și este interesată și ordinea de drept.

Limitarea prevăzută de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, deoarece art. 130 alin. (1) din Legea fundamentală stabilește în mod clar și categoric sfera atribuțiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin alta lege. Este adevărat ca în alin. (2) al art. 130 se prevede că <<nisterul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii>>dar este evident ca referirea la condițiile legii privește organizarea parchetelor și nu exercitarea atribuțiilor stabilite în alin. (1). Asa fiind, art. 45 alin. 1, introdus în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituția din 1991 și nu prin asimilarea unor reglementări anterioare, edictate în momente în care legiuitorul nu era constrâns de o dispoziție constituțională similară celei înscrise în textul actual al art. 130 alin. (1). Legiuitorul constituant a înțeles sa confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societății, din moment ce a așezat dispozițiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la <<Autoritatea judecătorească>> și nici o lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituționale. Rolul instanței de a soluționa procesul cu care este sesizată, precum și independenta judecătorilor și supunerea lor numai legii nu sunt afectate prin participarea procurorului la procesul civil și prin punerea de concluzii. Procurorul nu este adversarul instanței și nici al vreuneia dintre părți, el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituțional, referindu-se la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părți, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuție astfel de drepturi și libertăți. Deși este vorba de un proces civil, privat, este de netagaduit ca și în acest domeniu exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciară Constituția a stabilit acest rol de aparator pentru procuror. Pe de altă parte, principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, funcționează în continuare, deoarece prin participarea procurorului la proces părțile nu sunt impiedicate să își manifeste, în condițiile legii, dreptul de dispoziție. Fața de aceste considerente, Curtea Constituțională urmează să constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutional în ce privește restrangerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare faza a acestuia, și, ca atare, în privinta acestei atribuții, urmează să se aplice direct dispozițiile art. 130 alin. (1) din Constituție. Asa fiind, în afară cazurilor în care procurorul este obligat sa participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluționarea oricărui proces civil, în orice faza a acestuia, dacă apreciază ca este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Considerentele instanței constituționale - care, în cazul în care a pronunțat decizia menționată, nu fusese sesizată decât cu privire la neconstituționalitatea restrângerii participării procurorului la judecarea cauzelor civile - sunt întru totul valabile și în privinta limitării dreptului procurorului de a porni acțiunea civilă.

3. Potrivit art. 130 alin. (1) din Constituție, Ministerul Public își exercită atribuțiile în activitatea judiciară, adică în toate categoriile de procese soluționate de instanțele judecătorești, fără vreo limitare sau ierarhizare.

Având în vedere acest înțeles al notiunii de activitate judiciară - singurul care se poate desprinde din textul constituțional - nu impartasim asertiunea ca art. 130 alin. (1) din Constituție ar constitui, în mod preponderent, fundamentul normativ al exercitării atribuțiilor procurorului în procesul penal și ca textul ar legitima într-o măsura mai redusă activitatea procurorului în procesul civil.

În realitate, o asemenea disociere nu se poate face, dimpotriva, textul constituțional legitimand exercitarea de către Ministerul Public a atribuțiilor prevăzute de lege, în toate categoriile de activități judiciare: în procesul penal, în procesul civil, în contenciosul administrativ și în celelalte.

Constituția prevede în art. 130 alin. (1), asa cum s-a arătat mai sus, o limitare a acțiunii Ministerului Public, dar aceasta nu se referă la domeniul de activitate - care este activitatea judiciară - ci la rolul pe care aceasta magistratura îl îndeplinește și la scopul în care a fost instituită și i s-au stabilit atribuții.

Faptul - evidențiat în opinia majoritara - ca, în practica, volumul participării procurorului în procesul civil este mai mic decât cel al participării lui în procesul penal nu justifica teza ca ar exista o limitare în acest sens, intemeiata pe art. 130 alin. (1) din Constituție, ci se explica prin aceea ca, în procesul penal, participarea procurorului este impusa de legiuitor în toate cauzele, în vreme ce în procesul civil, regula este aceea a libertății procurorului de a aprecia când este cazul sa participe la proces, iar participarea obligatorie a procurorului este impusa numai într-un număr restrâns de cauze.

4. Nu impartasim nici teza ca prevederea din art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin care se limitează dreptul procurorului de a porni acțiunea civilă, s-ar întemeia pe interpretarea sistematica a dispozițiilor art. 21, 128 și art. 130 alin. (1) din Constituție.

Astfel faptul ca art. 21 din Constituție prevede numai dreptul persoanei vătămate de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar nu și dreptul procurorului de a acționa în acest scop, nu are semnificatia unei restrangeri a dreptului procurorului de a porni acțiunea civilă pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Nominalizarea în textul constituțional numai a persoanei vătămate se explica prin aceea ca acest text este plasat în Titlul al II-lea al Constituției, care reglementează drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Nu exista nici o ratiune să se prevadă în aceasta secțiune a legii fundamentale și dreptul procurorului de a acționa în sensul arătat. Acest drept al procurorului este prevăzut la locul potrivit din Constituție și anume în art. 130 alin. (1), situat în secțiunea rezervată Ministerului Public.

În ceea ce privește nominalizarea Ministerului Public în art. 128 din Constituție, privind folosirea căilor de atac, acest fapt nu poate fi înțeles ca un argument al limitării procurorului de a porni acțiunea civilă, pentru ca textul invocat nu cuprinde o asemenea limitare. Exercitarea de către procuror a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești constituie una dintre atribuțiile Ministerului Public, care nu exclude folosirea tuturor celorlalte mijloace prevăzute de lege, pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

5. Ne delimitam, de asemenea, de susținerea ca restrangerea dreptului procurorului de a porni acțiunea civilă, la cazurile prevăzute de art. 45 din Codul de procedură civilă, își are ratiunea în caracterul privat al acțiunii civile și în principiul disponibilității care guvernează procesul civil.

Consideram, mai întâi, ca în cadrul controlului de constituționalitate ratiunea textului supus controlului nu poate fi examinata de sine statator, ci prin raportare la legea fundamentală.

Or, limitele pe care le traseaza art. 130 alin. (1) din Constituție pentru acțiunea procurorului (interesul general al societății, apărarea ordinii publice, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor) sunt mult mai largi decât cele definite prin art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Consideram, pe de altă parte, ca pornirea de către procuror a acțiunii civile nu este incompatibilă cu caracterul privat al procesului civil, în condițiile în care, asa cum s-a arătat mai sus, în cadrul procesului civil se judeca și litigii care, prin obiectul lor, prin amploarea neintelegerilor dintre părți sau prin consecințele lor, depășesc cadrul interesului privat și intră în sfera interesului general, al întregii societăți.

În ceea ce privește principiul disponibilității, acest principiu nu este încălcat prin pornirea acțiunii civile de către procuror, întrucât participarea procurorului la procesul civil, în oricare dintre formele prevăzute de lege, nu împiedica părțile în proces să se apere, sa propună administrarea de probe în sprijinul cererilor lor, sa cada la învoiala asupra drepturilor în litigiu, sa renunțe la judecata sau la însuși dreptul pretins. Aceasta posibilitate a părților de a se disocia de acțiunea procurorului este prevăzută de art. 45 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

6. Limitarea - contrară Constituției - a dreptului procurorului de a porni acțiunea civilă, la cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este de natura sa aducă prejudicii intereselor generale ale societății. Dăm, în acest sens, numai câteva exemple de cazuri în care excluderea procurorului de la exercițiul acțiunii civile se poate dovedi păgubitoare:

- în cazurile în care se insusesc sau se înstrăinează bunuri din proprietatea publică, prin încălcarea prevederilor art. 135 alin. (5) din Constituție, iar titularii drepturilor astfel alienate nu acționează, din indolenta, nepricepere sau reavointa;

- în cazurile în care se încheie tranzacții frauduloase în paguba statului și nimeni nu acționează în vederea intrării în legalitate, pentru ca aceia care ar trebui sa acționeze sunt ei înșiși interesați în acele tranzacții, corupti sau din alte motive;

- în cazurile în care prin fapte ilicite, penale sau nu, se produc daune materiale importante economiei naționale sau societăților comerciale cu capital de stat și autoritățile sau persoanele competente nu acționează pentru recuperarea lor, deși sunt cunoscute de toată lumea, provocand indignare în opinia publică și lezarea prestigiului tarii;

- în cazurile cetățenilor ale căror drepturi au fost vătămate prin acte abuzive ale administrației, iar aceștia, din motive mai presus de voința lor, nu pot acționa pentru a-și apara drepturile incalcate;

- în cazurile în care, făcând aplicarea art. 18^1 din Codul penal, procurorul adopta o soluție de netrimitere în judecata pentru infracțiunea de fals, iar actele falsificate urmează sa rămână în circuitul civil, căci, de regula, nu este nimeni interesat sa pornească un proces pentru anularea lor și nici nu pot fi anulate direct de către procuror, întrucât, dacă ar proceda asa, și-ar aroga un drept aparținând instanțelor judecătorești.

Pentru aceste considerente opinam ca excepția de neconstituționalitate trebuia să fie admisă și să se constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutional în ceea ce privește limitarea dreptului procurorului de a porni acțiunea civilă numai la cazurile în care exercitarea acestei atribuții este necesară "pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale disparutilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege", urmând ca în privinta acestei atribuții să se aplice direct art. 130 alin. (1) din Constituție.