Decizia nr. 510/2021

Articolul 32

alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 : „Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.“;

–

Articolul 5

alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 : „Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.“

12.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 21 alin. (1)

și

(2)

referitoare la accesul liber la justiție și în

art. 126 alin. (6)

privind garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, precum și celor ale

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

nu îngrădește dreptul părților la un proces echitabil, ci instituie

norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea, iar această modalitate de reglementare reprezintă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu prevederile

art. 126 alin. (2) din Constituție

privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești.

14.

Totodată, stabilirea competenței teritoriale unice a instanței de judecată pentru soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei/unor contravenții la circulația pe drumurile publice are în vedere aplicarea unui criteriu general și obiectiv, și anume cel al locului unde a fost săvârșită și constatată contravenția, ceea ce este pe deplin justificat și rezonabil în considerarea specificului acestei categorii de contravenții, și anume mobilitatea sau starea de tranzit în care se află persoanele ce circulă pe drumurile publice și care trebuie să respecte aceleași reguli de circulație prevăzute de

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002

(a se vedea paragrafele 29 și 30 din

Decizia nr. 216 din 17 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018).

15.

Distinct de cele reținute în decizia menționată, Curtea observă că nu poate fi reținută critica privind încălcarea

art. 21 alin. (1)

și

(2) din Constituție

și a

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin faptul că stabilirea competenței teritoriale a judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția presupune costuri suplimentare - spre exemplu, deplasarea și cazarea apărătorului ales.

16.

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, accesul liber la justiție implică prin natura sa o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006 (a se vedea

Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 , publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012).

17.

Curtea observă că aceste limitări privesc, spre exemplu, plata taxelor judiciare de timbru sau, în cazul de față, cheltuielile suplimentare determinate de deplasarea apărătorului. Curtea observă însă că autorul are posibilitatea angajării unui avocat care își desfășoară activitatea în localitatea unde a fost săvârșită contravenția. Totodată, în cazul în care, în urma judecății, procesul-verbal este desființat, autorul își poate recupera toate cheltuielile de judecată aferente procesului, inclusiv costurile cu deplasarea și cazarea apărătorului.

18.

În ceea ce privește încălcarea

art. 126 alin. (6) din Constituție , Curtea constată că

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

a mai fost supusă controlului de constituționalitate, în ansamblul său, prin

Decizia nr. 1.553 din 7 decembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011. Prin aceasta s-a reținut că, deși în cuprinsul

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

există și prevederi specifice materiei contenciosului administrativ, aceasta nu conduce la transformarea tuturor dispozițiilor ordonanței menționate în prevederi de natura legii organice, deoarece s-ar ajunge la completarea

Constituției , care reglementează expres și limitativ domeniile rezervate acestei categorii de legi, printre care nu figurează și dispozițiile legale privind stabilirea și sancționarea contravențiilor. În sensul

art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție , prin contencios administrativ se înțelege acea modalitate prin care, prin intermediul justiției, cetățenii sunt apărați de eventualele abuzuri ale autorităților administrației publice. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

19.

Or, Curtea a reținut că

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

cuprinde reglementări al căror scop îl constituie sancționarea unor comportamente ce aduc atingere acelor valori sociale care, deși nu se bucură de protecția legii penale, trebuie apărate prin mijloace extrapenale. Prin

Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, Curtea a reținut că în dreptul românesc contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și au fost supuse unui regim administrativ. Scoaterea acestora din domeniul ilicitului penal nu echivalează însă cu introducerea lor sub cupola

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , lege care are în vedere raporturile stabilite între cetățean și autoritățile publice prin acte administrative, iar nu prin încălcarea conduitei prescrise printr-un act normativ (a se vedea

Decizia nr. 687 din 31 mai 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011).

20.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea reține că prevederile

art. 126 alin. (6) din Constituție

privind garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ nu sunt aplicabile în cauză. Controlul judecătoresc al proceselor-verbale de stabilire și sancționare a contravențiilor nu se face pe calea contenciosului administrativ, ci, potrivit prevederilor

art. 31-36 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , printr-o procedură specifică materiei contravenționale.

21.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Crin Iosif Gălățean în Dosarul nr. 12.911/211/2017 al Judecătoriei Gherla și constată că dispozițiile

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, coroborat cu

art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Gherla și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 iulie 2021.