Decizia nr. 198/2020

Articolul 15

Articolul 16

:

(1)

Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de muncă ale contravenientului; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.

(1^1)

În cazul contravenienților cetățeni străini, persoane fără cetățenie sau cetățeni români cu domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse și următoarele date: seria și numărul pașaportului ori ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia și statul emitent. [...]

(5)

În cazul în care contravenientul este minor procesul-verbal va cuprinde și numele, prenumele și domiciliul părinților sau ale altor reprezentanți ori ocrotitori legali ai acestuia.

(6)

În situația în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se vor face mențiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerțului și codul fiscal ale acesteia, precum și datele de identificare a persoanei care o reprezintă.

(7)

În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica «Alte mențiuni», sub sancțiunea nulității procesului-verbal.;

–

Articolul 17

: „Lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată și din oficiu.“;

–

Articolul 19

alin. (1): „(1) Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator și de contravenient. În cazul în care contravenientul nu se află de față, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puțin un martor. În acest caz procesul-verbal va cuprinde și datele personale din actul de identitate al martorului și semnătura acestuia.“

14.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea observă că autoarea excepției de neconstituționalitate, deși nu menționează în mod concret prevederile constituționale ale

art. 45

și

53 din Constituție , în motivare pretinde și o restrângere a activității economice. Prin urmare, având în vedere

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, se vor reține ca temeiuri constituționale și prevederile

art. 45

și

53 din Legea fundamentală .

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că principiul accesului liber la justiție consacrat de

Legea fundamentală

implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condițiile și termenele în care justițiabilii își pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată ( Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006), astfel încât să fie reglementată respectarea pentru toate părțile a garanțiilor care caracterizează dreptul la un proces echitabil. Or, regimul juridic al contravențiilor reprezentat de

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

conține

cap. IV: Căile de atac, art. 31-36 , prin care sunt prevăzute aspecte ce țin de contestarea procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii.

16.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la

art. 21 alin. (3) din Constituție , Curtea constată că, astfel cum instanța de contencios constituțional a statuat în jurisprudența sa, procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției se bucură de prezumția de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumția de care se bucură (spre exemplu,

Decizia nr. 353 din 24 aprilie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 12 iunie 2012,

Decizia nr. 844 din 23 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 12 septembrie 2011, sau

Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009).

17.

În virtutea prevederilor

art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , autorului contravenției i se asigură, fără nicio îngrădire, dreptul de a se adresa justiției, cerând anularea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Astfel, în această situație este firesc că el trebuie să dovedească netemeinicia ori nelegalitatea constatării contravenției sau a sancțiunii aplicate. Aceasta nu înseamnă răsturnarea sarcinii probei, ci aplicarea principiului general al procedurii civile, potrivit căruia cel ce face o afirmație în cadrul judecății trebuie să o dovedească (a se vedea în acest sens, spre exemplu,

Decizia nr. 504 din 5 decembrie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2014).

18.

În acest caz, instanța de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, având în vedere că

art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

prevede faptul că instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării.

19.

Astfel, cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului. Instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

Prin urmare, nu se poate susține răsturnarea sarcinii probei ( Decizia nr. 831 din 13 decembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 23 mai 2019, paragraful 19).

20.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 și 27 septembrie 2011, pronunțate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini Diagnostics - S.R.L. împotriva Italiei, paragraful 58, a reținut că încredințarea către autoritățile administrative a sarcinii de a constata și de a sancționa contravențiile nu este incompatibilă cu

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și trebuie subliniat că este obligatoriu ca partea sancționată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunța asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanțiile prevăzute de

art. 6 din Convenție . Or, o asemenea obligație este respectată prin dispozițiile

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 .

21.

Prin urmare, prin procedura de soluționare a plângerii împotriva procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției nu se răstoarnă sarcina probei, ci, mai degrabă, se exercită dreptul la apărare (a se vedea

Decizia nr. 421 din 7 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 25 mai 2011,

Decizia nr. 608 din 28 aprilie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 16 iunie 2009, sau

Decizia nr. 520 din 8 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 29 mai 2008).

22.

Față de această împrejurare, Curtea constată că dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

stabilesc reguli de procedură clare, precise și de natură să ofere suficiente garanții cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții de către instanța de judecată, astfel încât să protejeze dreptul la un proces echitabil al contravenientului ca o componentă a accesului liber la justiție.

23.

În ceea ce privește susținerile referitoare la faptul că valoarea (cuantumul) amenzilor aplicate conduce la restrângerea activității economice a persoanei, Curtea reține că, potrivit

art. 45 din Legea fundamentală , este garantată exercitarea în condițiile legii a accesului liber al persoanelor la o activitate economică. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice, statul având obligația să impună reguli de disciplină economică, iar legiuitorul având competența să stabilească sancțiunile corespunzătoare pentru nerespectarea acestora (a se vedea

Decizia nr. 362 din 25 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010).

24.

Așadar, prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , care reglementează procedura generală în materie de contravenții și a căror aplicabilitate are loc în coroborare cu alte acte normative, în speță, astfel cum reiese din actele dosarului cauzei, cu prevederile

Codului muncii

[respectiv ale

art. 260 alin. (1) lit. e) : „(1) Constituie contravenție și se sancționează astfel următoarele fapte: (...) e) primirea la muncă a uneia sau a mai multor persoane fără încheierea unui contract individual de muncă“], stabilesc numai regulile cu caracter general de aplicare a sancțiunii, în condițiile în care se sancționează nerespectarea unor astfel de cerințe legale prevăzute de legile speciale, cuantumul fiind prevăzut de acestea din urmă în raport cu gradul de pericol al faptei respective și cu valorile sociale ocrotite. Față de această împrejurare, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

25.

Referitor la dispozițiile art.

53 din Legea fundamentală , Curtea observă că acestea nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu este aplicabilă ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, spre exemplu,

Decizia nr. 53 din 12 februarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 martie 2013, invocarea prevederilor constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți nu poate fi reținută dacă nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituționale care consacră drepturi sau libertăți fundamentale, astfel cum sunt prevăzute în

cap. II - Drepturile și libertățile fundamentale din titlul II - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale din Constituție .

26.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Neynewa - S.R.L., cu sediul în București, în Dosarul nr. 2.231/302/2016 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 15-17

și ale

art. 19 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 28 mai 2020.