Decizia nr. 1289/2010
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 209 alin. 4 și art. 146 din Codul penal, precum și ale art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
- Legea nr. 39/2003 21 ianuarie 2003 (prevederi anume) privind prevenirea și combaterea criminalitatii organizate
Acsinte Gaspar - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 209 alin. 4 și ale art. 146 din Codul penal, precum și
art. 7 din Legea nr. 39/2003
privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, excepție ridicată de Eugen Florescu în Dosarul nr. 3.944/30/2008 al Tribunalului Timiș Secția penală.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
La dosar autorul excepției a depus o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător.
Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.
Curtea, deliberând asupra cererii formulate, în temeiul
art. 14 din Legea nr. 47/1992
și al art. 156 din Codul de procedură civilă, dispune respingerea cererii, deoarece de la data emiterii încheierii de sesizare a instanței de contencios constituțional, respectiv 4 decembrie 2009, și până în prezent autorul excepției a beneficiat de un interval suficient de mare pentru a-și angaja un avocat.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 4 decembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 3.944/30/2008, Tribunalul Timiș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 209 alin. 4 și art. 146 din Codul penal, precum și ale
art. 7 din Legea nr. 39/2003
privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, excepție ridicată de Eugen Florescu.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 209 alin. 4 raportate la art. 146 din Codul penal încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 23 alin. (1) și (12) referitoare la libertatea individuală și art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece echitatea procesului penal este grav afectată prin aceea că paguba materială nu poate fi legal stabilită decât în urma judecării definitive a fondului. Dacă se pornește de la premisa potrivit căreia consecințele deosebit de grave sunt determinate de cuantumul pagubei materiale cauzate prin presupusa infracțiune, este clar că se nesocotește și principiul prezumției de nevinovăție.
Cât privește dispozițiile
art. 7 din Legea nr. 39/2003 , autorul susține că acestea contravin prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (1) și (12) referitoare la libertatea individuală, art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 11 referitoare la Dreptul internațional și dreptul intern și art. 20 referitoare la Tratatele internaționale privind drepturile omului, precum și celor ale art. 6 referitoare la Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece, în primul rând, în faza de urmărire penală competența aparține Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă grupul infracțional organizat a săvârșit infracțiuni date în competența de cercetare a parchetelor de pe lângă judecătorii, fiind asigurate mijloace tehnice și procedee probatorii speciale în mod nejustificat. De asemenea, în faza de judecată, o astfel de cenzură este de competența tribunalelor.
De asemenea, în cazurile în care legiuitorul a considerat că se impune aplicarea unor pedepse mai mari în cazul în care infracțiunea a fost săvârșită de două sau mai multe persoane, a reglementat fie infracțiuni distincte, fie a prevăzut pedepse mai mari. Prin urmare, se poate ajunge ca o persoană să fie sancționată de două ori pentru același aspect - atât pentru art. 209 alin. 1 lit. a) din Codul penal, cât și pentru infracțiunea prevăzută de
art. 7 din Legea nr. 39/2003 . Toate aceste consecințe fac ca o persoană trimisă în judecată pentru infracțiunea prevăzută de
art. 7 din Legea nr. 39/2003
să nu poată beneficia de regulile unui proces echitabil.
Tribunalul Timiș - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
Potrivit
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 209 alin. 4 cu denumirea marginală Furtul calificat și art. 146 cu denumirea marginală Consecințe deosebit de grave din Codul penal și
art. 7 din Legea nr. 39/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003, care au următorul conținut:
- Art. 209 alin. 4 din Codul penal: "Furtul care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.";
- Art. 146 din Codul penal: "Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.";
-
Articolul 7
din Legea nr. 39/2003 : "(1) Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni grave, se aplică regulile de la concursul de infracțiuni."
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin
Decizia nr. 383 din 13 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 13 mai 2010, și
Decizia nr. 1.340 din 22 octombrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 9 decembrie 2009, pronunțându-se asupra unei probleme similare, a statuat că "art. 146 din Codul penal cuprinde o normă cu caracter explicativ prin care se lămurește înțelesul expresiei «consecințe deosebit de grave». Această reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecințele deosebit de grave ca element circumstanțial în conținutul agravant al mai multor infracțiuni.
Totodată, Curtea a constatat că este neîntemeiată și susținerea autorului excepției referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în materia dreptului substanțial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intră în materii din câmpul dreptului substanțial."
De asemenea, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat frecvent și constant că "într-o societate democratică în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc atât de important încât o interpretare restrictivă a articolului 6 paragraful 1, referitor la dreptul la un proces echitabil, nu ar corespunde scopului și obiectului acestei dispoziții" (Hotărârea din 17 ianuarie 1970 în Cauza Delcourt împotriva Belgiei).
Totodată, Curtea a reținut că, având în vedere că în speță nu există o hotărâre judecătorească definitivă, nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea art. 23 alin. (11) din Constituție, privind prezumția de nevinovăție, care prevede că: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată."
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
Distinct de acestea, Curtea mai constată că, în ce privește critica referitoare la
art. 7 din Legea nr. 39/2003 , aceasta este fundamentată pe aspecte ce excedează unei motivări necesare din perspectiva incompatibilității textului cu Legea fundamentală. Astfel, împrejurarea că în faza de urmărire penală competența aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu este de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate, partea interesată având la îndemână toate mijloacele procesuale de a se adresa justiției. Oportunitatea unei astfel de reglementări nu afectează în niciun fel dreptul la un proces echitabil și nici prezumția de nevinovăție, iar împrejurarea că, potrivit
art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004
privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, infracțiunea prevăzută de
art. 7 din Legea nr. 39/2003
este de competența direcției, reprezintă expresia unei politici penale a statului român preocupat de prevenirea și combaterea criminalității organizate.
De asemenea, Curtea nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a textelor legale criticate, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de judecată.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 209 alin. 4 și art. 146 din Codul penal, precum și ale
art. 7 din Legea nr. 39/2003
privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, excepție ridicată de Eugen Florescu în Dosarul nr. 3.944/30/2008 al Tribunalului Timiș - Secția penală.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 14 octombrie 2010.
PREȘEDINTE, ACSINTE GASPAR Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.