Decizia nr. 23/1995

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Ion Filipescu - judecător

Ioan Muraru - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului declarat de Dragan Ovidiu împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 41 din 4 mai 1994 .

La apelul nominal a răspuns recurentul, asistat de avocatul Safta Eugen Româno. Celelalte părți, cu care procedura de citare a fost legal îndeplinită, au lipsit.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele completului acorda cuvintul părților.

Dragan Ovidiu, prin avocatul Safta Eugen Româno, solicita admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepției. Recurentul susține, în esenta, ca nici o prevedere din Decretul-lege nr. 61/1990 nu interzice înstrăinarea către populație a locuințelor din fondul locativ al statului, situație în care, fără temei legal, prima instanța a reținut ca pot fi vîndute numai locuintele construite din fondurile statului. Ca atare, apreciază ca dispozițiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, potrivit cărora contractele încheiate cu încălcarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 61/1990 sunt lovite de nulitatea absolută, încalcă principiul neretroactivitatii legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție, precum și în art. 1 din Codul civil. Recurentul considera, de asemenea, ca nulitatea absolută nu se prezuma, ci trebuie expres prevăzută de lege, iar motivatia reținută în decizie, în sensul că soluționarea procesului depinde numai de aprecierea instanței cu privire la nulitatea înstrăinării unei locuințe ce nu intra sub incidența Decretului-lege nr. 61/1990, este nejuridica și contrazice considerentul prin care se retine ca astfel de înstrăinări sunt lovite de nulitatea absolută.

Reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea recursului, susținând ca problema ce se ridica în speta urmează a fi rezolvată potrivit principiului tempus regit actum. Decretul-lege nr. 61/1990 prevede în art. 1 ca întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde către populație locuintele construite din fondurile statului, în condițiile stabilite de decretul-lege respectiv. Rezultă deci, în raport cu aceste prevederi, ca înstrăinările făcute cu încălcarea acestor dispoziții sunt lovite de nulitatea absolută. Întrucît ulterior au apărut legile nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și nr. 31/1990 privind societățile comerciale, a fost necesară adoptarea Legii nr. 85/1992 care, prin art. 19 alin. 1, menține nulitatea prevăzută în Decretul-lege nr. 61/1990. În concluzie, apreciază ca decizia instanței de fond este temeinica și legală, iar recursul este nefondat.

Președintele completului declara închise dezbaterile în acest dosar.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Decizia nr. 41 din 4 mai 1994, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 din Legea nr. 85/1992, retinind, în esenta, ca sancționarea cu nulitatea absolută a instrainarilor de către stat a locuințelor ce nu au fost construite din fondurile proprii se întemeiază pe insesi prevederile Decretului-lege nr. 61/1990, situație în care dispozițiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, care au preluat o nulitate anterioară, nu retroactiveaza.

Examinînd decizia atacată, motivele invocate de recurenti, art. 19 din Legea nr. 85/1992, prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, constata ca recursul nu este fondat.

Primul motiv de recurs, prin care se susține ca nulitatea absolută a vinzarii locuințelor, altele decît cele care intra sub incidența Decretului-lege nr. 61/1990, nu rezultă din reglementările legale privind vânzarea de locuințe proprietatea statului, nu este întemeiat.

Conform art. 43 din Legea nr. 4/1973, vânzările de locuințe din fondul locativ de stat se pot face numai din locuintele aflate pe lista aprobată de Guvern. Decretul-lege nr. 61/1990 constituind o reglementare specială a derogat de la prevederile art. 43 din Legea nr. 4/1973. Din aceasta cauza constituind o excepție, reglementarea prevăzută de Decretul-lege nr. 61/1990 este de stricta interpretare, tuturor celorlalte locuințe, fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 43 din Legea nr. 4/1973. Întrucît prevederile acestui text de lege sunt imperative, încălcarea lor, în mod necesar, atrage nulitatea absolută a actului respectiv. Aceasta consecința nu este condiționată neapărat de prevederea expresă a nulității, întrucît ea rezultă din insesi exigențele juridice ale regimului normei imperative. Pe de altă parte, cerința prevăzută de art. 43 din Legea nr. 4/1973 nu poate fi suplinita prin aprobarea prefectului, asa cum se susține de recurent, întrucît, potrivit art. 122 alin. (2) din Constituție, deși acesta este reprezentantul Guvernului pe plan local, el nu se poate substitui Guvernului în exercitarea atribuțiilor constituționale și legale instituite în sarcina acestuia, nici o norma legală neacordându-i asemenea împuterniciri.

Fața de cele arătate, rezultă ca art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 menține în fond nulitatea existenta anterior, astfel încât textul nu are caracter retroactiv.

Ultima critica formulată de recurent, de asemenea, nu poate fi reținută, deoarece, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, astfel încât, în speta, instanța de fond este ținuta numai de respectarea interpretării date cu privire la constituționalitatea art. 19 din Legea nr. 85/1992. Desigur, alte aspecte decît cele privind constituționalitatea acestui articol sunt de competența exclusiva a aprecierii judecătorului a quo.

Pentru considerentele menționate, având în vedere și prevederile art. 144 lit. c) și art. 145 alin. (2) din Constituție, ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c) și ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Dragan Ovidiu împotriva

Deciziei nr. 41 din 4 mai 1994

a Curții Constituționale.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 1 martie 1995.