Decizia nr. 115/1997

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Valer-Vasilie Bica - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de Ghita Nicolae împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 9 din 22 ianuarie 1997 .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 30 aprilie 1997, în prezenta reprezentantului Ministerului Public și în lipsa părților, legal citate, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 7 mai 1997 și apoi, din cauza imposibilității constituirii completului de judecată, pentru 21 mai 1997.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și ale

art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 , precum și ale art. 5 și ale

art. 24 din Legea nr. 58/1991 , invocată de Ghita Nicolae în Dosarul nr. 3.267/1996 al Tribunalului Municipiului București - Secția comercială.

Pentru a ajunge la aceasta soluție, instanța de fond a stabilit, în esenta, următoarele:

- excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile

Legii nr. 14/1991

și ale

Legii nr. 52/1991 , modificată prin

Legea nr. 50/1996 , este irelevanta;

- prin Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, rămasă definitivă prin nerecurare, Curtea a statuat ca excepția de neconstituționalitate a

art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 , la care se referă și dispozițiile art. 5 din aceeași lege, este nefondata, neexistand vreo încălcare a dispozițiilor art. 41 și ale art. 135 din Constituție;

- excepția de neconstituționalitate nu este fondată nici în ceea ce privește art. 5 și

art. 24 din Legea privatizării societăților comerciale nr. 58/1991 , cele doua dispoziții legale privind procesul de privatizare, prin care se infaptuiesc principiile economiei de piața, fiind în concordanta cu prevederile art. 134 din Constituție.

Împotriva deciziei a declarat recurs autorul excepției, care, în motivarea acestuia, arata următoarele:

- judecarea cauzei s-a făcut cu lipsa de procedura. Potrivit art. 88 pct. 4 din Codul de procedură civilă, citația trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, numele, domiciliul și calitatea celui citat. Or, asa cum s-a arătat prin petiția depusa de recurent la 8 ianuarie 1997, citarea celorlalte părți din dosar s-a făcut sub calitatea de pârât, ceea ce nu corespunde calității procesuale reale;

- art. 137 din Codul de procedură civilă impune ca instanța să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedura, ceea ce, în cauza, nu s-a făcut;

- nulitatea procesului în prima instanța, ca urmare a nejudecarii cauzei pe fond; judecata s-a făcut în lipsa părților (deși reclamantul solicitase un termen pentru efectuarea procedurii de citare), iar procurorul a pus concluzii numai cu privire la "excepția de inadmisibilitate a excepțiilor de neconstituționalitate invocate", iar nu pe fond;

- au fost incalcate cerințele procesului echitabil și ale imparțialității instanței, prevăzute în Convenția europeană a drepturilor omului, la care România este parte. Aceasta, deoarece instanța nu a luat în discuție excepția de procedura invocată și nu s-a pronunțat asupra ei. Pe de altă parte, unul dintre judecători era în situația unei duble incompatibilități: a) fusese parlamentar și, ca atare, s-a pronunțat la adoptarea legii criticate în sesizare, astfel încât nu poate fi "propriul sau judecător"; b) ca judecător-raportor, și-a exprimat, în raport, părerea explicit cu privire la soluția ce urma să fie pronunțată;

- judecătorul-raportor și-a întemeiat expunerea exclusiv pe punctul de vedere al Guvernului;

- nu este exact ca Decizia Curții Constituționale nr. 37 din 3 aprilie 1996 a rămas definitivă prin nerecurare; de fapt a fost vorba despre retragerea recursului de către Ministerul Public;

- instanța a ignorat argumentele reclamantului referitoare la modul de salarizare a magistraților;

- soluția este eronată și pe fond, căci sesizarea de neconstituționalitate nu avea în vedere proprietatea publică, ci proprietatea privată a statului. Or, regiile autonome și societățile comerciale create prin aplicarea

Legii nr. 15/1990

nu puteau avea în proprietate, ci numai în administrare, bunuri aparținând statului; aceste bunuri au ieșit din proprietatea statului fără nici o prealabilă și justa despăgubire, în condițiile art. 41 alin. (3) din Constituție. Privatizarea poate fi o cauza de utilitate publică, dar, în acest caz, exproprierea s-a făcut fără ca statul sa fi fost despăgubit;

- este gresita opinia instanței în sensul că dispozițiile legale privind salarizarea personalului din sistemul justiției nu sunt incidente în cauza. Atât timp cat judecătorii, procurorii și personalul instanțelor vor fi salarizați la un nivel cu mult inferior celorlalte puteri ale statului, nu poate exista în realitate nici independenta judecătorilor și nici accesul liber la justiție.

Fondul Proprietății de Stat, intimata în dosarul cauzei, prin întâmpinarea la recurs, susține, în esenta, ca

art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990

este în concordanta cu dispozițiile art. 41 și ale art. 135 din Constituție și ca

art. 5 din Legea nr. 15/1990 , prin conținutul sau, privește art. 20 alin. 2, care este constituțional. De asemenea, în legătură cu dispozițiile art. 5 și ale

art. 24 din Legea nr. 58/1991 , intimata considera ca sunt în concordanta cu principiile economiei de piața, consacrate de art. 134 din Constituție.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs, întâmpinarea Fondului Proprietății de Stat, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

În ce privește argumentele referitoare la lipsa de procedura, trebuie observat, în primul rând, ca recurentul a fost legal citat, astfel încât nu se poate plange cu privire la modul de citare a altor părți.

De altfel, prin nota depusa la dosar, reclamantul nu a solicitat amânarea cauzei în condițiile art. 156 din Codul de procedură civilă, ci a avut în vedere presupuse vicii de citare a altor părți.

Este, în fine, inexactă afirmatia ca procurorul nu a pus concluzii pe fond, de vreme ce acesta s-a referit, asa cum rezultă din chiar motivul recursului, la admisibilitatea excepției de neconstituționalitate invocate. Oricum, reprezentantul Ministerului Public a fost prezent la dezbateri și a pus concluzii; cuprinsul acestor concluzii nu condiționeaza validitatea deciziei luate de instanța.

Cat privește incompatibilitatea judecătorului care a fost, în trecut, parlamentar, incompatibilitate motivată prin aceea ca, în fosta sa calitate, acest magistrat "s-a antepronuntat inclusiv cu privire la conformitatea textelor legale în raport cu dispozițiile legii fundamentale", trebuie observat ca situația avută în vedere nu are nici o legătură cu cauzele de incompatibilitate și cu reglementarea recuzării prin art. 24 și următoarele din Codul de procedură civilă, iar art. 27 pct. 7, expres invocat în recurs, are în vedere situația în care judecătorul și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judeca, asadar o chestiune fără legătură cu fosta calitate de parlamentar.

Referirea la cuprinsul raportului elaborat de judecătorul-raportor nu poate justifica susținerea ca acesta "și-a spus părerea" cu privire la pricina ce se judeca. Raportul, ca act oficial, elaborat în conformitate cu prevederile art. 24 din Legea nr. 47/1992, reprezintă rezultatul unei analize făcute de judecătorul-raportor cu privire la elementele cauzei, cuprinzând concluzii provizorii și care nu obliga cu nimic nici instanța și nici pe cel care l-a alcătuit.

În legătură cu critica adusă cuprinsului raportului și faptului ca acesta s-a întemeiat pe punctul de vedere al uneia sau al alteia dintre părți, motivul este neîntemeiat, întrucât recursul nu poate avea ca obiect decât decizia Curții.

Cat privește modul în care a rămas definitivă Decizia Curții Constituționale nr. 37 din 3 aprilie 1996, menționată în decizia recurată, este evident ca argumentul nu are nici o legătură cu fondul problemelor.

Argumentele referitoare la salarizarea în sistemul justiției au fost respinse în mod întemeiat prin decizia criticata, prin care s-a constatat ca acestea nu privesc - astfel cum cere art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 - dispoziții legale de care depinde judecarea cauzei.

Chestiunile legate de constituționalitatea textelor contestate din

Legea nr. 15/1990

și din

Legea nr. 58/1991

au fost rezolvate în mod temeinic prin decizia instanței de fond.

Precizările aduse, în plus, prin motivele de recurs, confunda privatizarea cu exproprierea, aplica în mod inadecvat reguli ale exproprierii la regimul bunurilor proprietate de stat și nu țin seama de faptul ca, în cazul societăților comerciale create potrivit

Legii nr. 15/1990 , statul, incetand să fie proprietarul bunurilor transmise în proprietate persoanelor nou-create, nu le atribuia gratuit, ci dobandea calitatea de titular - integral sau numai parțial - al capitalului societăților respective.

Este evident, cat privește exproprierea, ca aceasta nu se poate referi la bunuri aflate în proprietatea statului. Având, în cazul lucrărilor de interes național, calitatea de expropriator, statul nu își poate expropria propriile sale bunuri.

În consecința, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 și ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ghita Nicolae împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 9 din 22 ianuarie 1997 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 21 mai 1997.