Decizia nr. 45/1995

Curtea Constituțională a fost sesizată la 4 aprilie 1995 de către 52 de deputați, și anume: Ion Diaconescu, Emil T. Popescu. Mihail Bucur, Ion Hui, Valentin Vasilescu, Aurelian Paul Alecu, Rasvan Dobrescu, Viorel Pavel, Emilian Bratu, Petre Dugulescu, Valentin Argesanu, George Iulian Stancov, Otto-Ernest Weber, Ion Berciu, Mircea Ioan Popa, Sorin Victor Lepsa, Vasile Popovici, Dorel Coc, Sergiu George Rizescu, Remus-Constantin Opris, Barbu Pitigoi, Radu Livezeanu, Mircea-Mihai Munteanu, Gheorghe Comanescu, Costel Paunescu, Horia Radu Pascu, Constantin-Șerban Rădulescu Zonner, Alexandru Athanasiu, Ion Gurau, Vasile Matei, Ion Cornita, Cornel Protopopescu, Ion Ratiu, Gabriel Țepelea, Aurel Stirbu, Laurentiu Priceputu, Liviu Neculai Marcu, Ioan Muresan, Mircea Ciumara, Horia Mircea Rusu, Teodora Bertzi, Cristian Rădulescu, Alexandru Konya Hamar, Mihnea-Tudor Ionita, Teodor Vintilescu, Ion Dinu, George Stanescu, Nestor Calin, Mircea Popescu, Sergiu Cunescu, Smaranda Dobrescu, asupra neconstitutionalitatii următoarelor dispoziții din Legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat: art. 12 lit. d), care prevede că exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu "calitatea de pensionar pentru limita de vârsta, în condițiile legii"; art. 12 alin. 2, care dispune ca "Pensionarul Casei de Asigurări a Avocaților care solicită suspendarea plății pensiei nu este incompatibil"; art. 68 lit. c), care stabilește ca sancțiune disciplinară "amenda de la 10.000 la 100.000 lei, care se face venit la bugetul baroului", precizînd apoi ca "Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exercițiul profesiei până la achitarea sumei"; art. 68 lit. d), care prevede că sancțiune disciplinară "interdicția de a exercita profesia pe o perioadă de la o luna la un an"; art. 76 alin. 3, care stabilește ca "Actualele birouri de avocați, prevăzute de

Decretul-lege nr. 90/1990

privind unele măsuri pentru organizarea și exercitarea avocaturii în România, își pot continua activitatea, în aceleași condiții, pe o perioadă de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi"; corelat cu acest text se invoca și neconstituționalitatea art. 5, datorită faptului ca a fost eliminata din cuprinsul sau forma birourilor de asistența juridică.

Sesizarea este facuta în forma scrisă și este motivată, astfel ca sunt respectate cerințele prevăzute de

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 . Este însă de observat ca motivarea nu invoca încălcarea unor dispoziții constituționale decît în ceea ce privește art. 76 alin. 3, care se apreciază ca este neconstitutional deoarece încalcă dreptul de asociere.

De asemenea, Curtea Constituțională a fost sesizată, la aceeași dată, de către Curtea Suprema de Justiție asupra neconstitutionalitatii următoarelor texte din Legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat: art. 9 lit. b), care stabilește condiția ca avocatul să fie "licențiat al unei facultăți de drept, specialitatea drept sau doctor în drept", corelat cu art. 14 alin. 2 lit. b) care folosește expresia "licentiatul unei facultăți de drept, secția juridică...", deoarece din combinarea lor rezultă că nu are dreptul de a exercita profesia de avocat licentiatul în drept economic și administrativ, ceea ce ar contraveni următoarelor texte din Constituție: art. 1 alin. (3) (libera dezvoltare a personalității umane), art. 16 alin. (1) (egalitatea în drepturi), art. 38 alin. (1) (dreptul la munca, fără îngrădiri, libera alegere a profesiei), art. 49 alin. (1) (restrîngerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți); art. 12 alin. 1 lit. a), care prevede că exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu "activitatea salarizata în cadrul altor profesii"; art. 12 alin. 1 lit. d), care stabilește incompatibilitatea cu "calitatea de pensionar pentru limita de vârsta, în condițiile legii" și art. 23 lit. c), prin care s-a prevăzut ca încetează calitatea de avocat "prin dobindirea calității de pensionar, cu excepția cazului prevăzut la art. 12 alineatul ultim" și anume dacă pensionarul Casei de Asigurări a Avocaților solicita suspendarea plății pensiei, întrucît aceste texte contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și art. 38 alin. (1) din Constituție, instituind o discriminare vădită în comparatie cu toate persoanele care pot cumula salariile, pentru orice alte funcții, cu pensiile; art. 12 alin. 1 lit. c), care stabilește ca exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu "exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerț" deoarece, ca și în cazurile precedente, restrîngerea nu se justifica în sensul art. 49 din Constituție; art. 14 lit. c), care reglementează posibilitatea primirii în profesia de avocat fără examen numai a aceluia care a profesat timp de cel puțin 4 ani ca judecător, procuror sau notar, iar nu și acelora care au funcționat în alte importante funcții juridice (consilier de conturi, magistrat-asistent la Curtea Suprema de Justiție și la Curtea Constituțională, deputat, senator, consilier juridic s.a.), ceea ce constituie o discriminare neconstitutionala; art. 17, care stabilește ca profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanța de judecată, la parchetul și instanțele Curții de Conturi unde soțul avocatului sau ruda ori afinul sau, până la gradul al treilea inclusiv, îndeplinește funcția de judecător, procuror, judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar, deoarece constituie o restringere neconstitutionala în raport cu prevederile art. 49; se apreciază ca în asemenea cazuri operează incompatibilitatea judecătorului, procurorului și a celorlalte persoane vizate de art. 24 și următoarele din Codul de procedură civilă și de art. 46 și următoarele din Codul de procedură penală și ca, cel mult, se putea prevedea în lege interdicția avocatului de a pleda în cauzele în care instrumenteaza soțul, rudele și afinii sus-menționați; art. 34 alin. 2, care stabilește ca "avocatul este răspunzător față de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârșite cu intenție", întrucît răspunderea ar trebui angajata și pentru culpa grava, potrivit principiului egalității cetățenilor în fața legii; art. 6, art. 51 și cap. VI, care reglementează procedurile jurisdicționale specifice, deoarece nu prevăd dreptul persoanei interesate de a se adresa instanței de contencios administrativ în situațiile avute în vedere de aceste texte, contravenind astfel art. 21 din Constituție.

În temeiul

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, iar în baza art. 5 din aceeași lege și a art. 11 alin. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale au fost solicitate informații Direcției generale de învățământ superior și cercetare științifică universitară din cadrul Ministerului Învățământului și Facultății de Drept din București, precum și Uniunii Avocaților din România un punct de vedere asupra sesizarilor.

În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se apreciază, în esenta, următoarele:

- în privinta contestarii constituționalității art. 68 alin. 1 lit. c) și d) din lege, care reglementează sancțiunile disciplinare, pe motiv ca s-ar încalcă caracterul liber al profesiei de avocat, se observa ca dispozițiile constituționale cuprinse în art. 38 alin. (1) din legea fundamentală stabilesc doar ca "Alegerea profesiei și alegerea locului de muncă sunt libere". În dezvoltarea dispozițiilor constituționale, art. 1 și art. 42 ale legii a carei constituționalitate este contestată prevăd ca, deși sunt autonome, organizarea și funcționarea profesiei de avocat se fac în condițiile legii. Pe aceasta cale, legiuitorul poate să stabilească cadrul general de exercitare a profesiei de avocat, inclusiv sancțiuni în cazul în care avocatul s-ar face vinovat de încălcarea legii și a statului. Caracterul liber al profesiei de avocat nu creează un regim de exonerare a avocatului de răspundere disciplinară. O soluție contrară ar pune pe avocat în situația privilegiată de a nu fi tras la răspundere niciodată pentru faptele sale săvârșite în legătură cu exercitarea profesiei. Textul art. 68 alin. 1 lit. c), a cărui constituționalitate este contestată, operează numai în cazul în care avocatul, a cărui răspundere disciplinară a fost constatată în condițiile legii, refuza să se conformeze hotărârii Comisiei Superioare de Disciplina, incalcind astfel legea și prejudiciind onoarea și prestigiul profesiei de avocat;

- referitor la încălcarea, prin art. 76 alin. 3, a dreptului de asociere, se precizează ca acest text este o consecința a art. 5 din lege, care prevede modalitățile organizatorice de exercitare a profesiei: cabinete individuale, cabinete asociate - rezultate din asocierea mai multor cabinete individuale - și societatea civilă profesională, fără a se stabili numărul maxim al avocaților ce ar urma să se asocieze. Dreptul de asociere este individual și se exercită ca atare, astfel ca sesizarea de neconstituționalitate a art. 76 alin. 3 este lipsită de obiect. Textul respectiv răspunde cerinței de stabilire a unei perioade de tranzitie în care avocații pot sa opteze pentru oricare dintre cele trei forme organizatorice de exercitare a profesiei, prevăzute de lege;

- în legătură cu art. 12 alin. 1 lit. a), se arata ca în mod greșit s-a reținut în sesizarea Curții Supreme de Justiție ca textul ar avea un caracter discriminatoriu față de toate celelalte persoane care pot cumula salariile ca urmare a îndeplinirii concomitente a mai multor funcții. Art. 12 alin. 1 lit. a) nu constituie nici o ingradire a dreptului la munca și nici a dreptului de a-ti alege liber profesia. Orice persoană poate opta fie pentru exercitarea avocaturii, fie pentru o alta funcție. Stabilirea de către legiuitor a unei incompatibilități între exercitarea profesiei de avocat și o alta activitate salarizata răspunde cerinței exercitării în cele mai bune condiții a avocaturii - activitate de o importanța socială deosebită. Legiuitorul are dreptul ca, fără a îngrădi dreptul la munca, sa stabilească o atare incompatibilitate. De altfel, alin. 2 al

art. 1 din Legea nr. 2/1991

privind cumulul de funcții stabilește o excepție de la regula cumulului "în situațiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilități pentru cumulul unor funcții". Rezultă asadar ca Legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat a stabilit o incompatibilitate generală între exercitarea profesiei de avocat și activitatea salarizata în cadrul altor funcții, în spiritul

art. 1 alin. 2 din Legea nr. 2/1991 . În nici un caz art. 12 alin. 1 lit. a) nu operează o discriminare între cei ce pot cumula mai multe funcții și avocații cărora le este interzis acest titlu. Criteriile nediscriminarii sunt expres prevăzute în art. 4 alin. (2) din Constituție și nu au nici o legătură cu regimul juridic stabilit în privinta avocaților de art. 12 alin. 1 lit. a);

- prin interdicția prevăzută în art. 12 alin. 1 lit. c), potrivit căreia avocații nu pot sa întreprindă nemijlocit fapte materiale de comerț, nu se restringe cu nimic exercițiul dreptului de a profesa avocatura, în sensul prevăzut de art. 49 din Constituție, deoarece restrîngerea exercițiului unui anumit drept operează direct prin efectul legii și nu condiționat de faptul ca subiectul de drept îndeplinește sau nu o anumită activitate. Stabilirea prin lege, inclusiv prin Constituție, a unor incompatibilități între diferite calități sau funcții publice face parte dintr-o practica legislativă comuna și nu poate fi interpretată ca o restringere a unui drept a cărui exercitare este incompatibilă cu o anumită prestație sau activitate socială;

- în privinta art. 14 lit. c), în care se prevede posibilitatea scutirii de examene pentru cei care au profesat cel puțin 4 ani ca judecător, procuror sau notar, se arata ca această măsură nu este discriminatorie, întrucît au fost avute în vedere categorii socioprofesionale care au o legătură foarte strinsa cu profesia de avocat. Este adevărat ca persoana ca îndeplinește funcția de consilier de conturi are și o competența jurisdicțională, dar aceasta este restrînsa la un domeniu strict de activitate cu conținut juridic. Același considerent este valabil și pentru consilieri juridici, magistrați-asistenți și Curtea Suprema de Justiție sau la Curtea Constituțională. De aceea persoanele respective nu pot sa aspire la o egalitate de tratament aplicat anumitor categorii de subiecte de drept de către legiuitor, întrucît ele se afla în situații deosebite față de cei cărora li se aplică anumite dispoziții legale;

- referitor la neconstituționalitatea art. 17, este adevărat ca cele doua coduri de procedura, civilă și penală, stabilesc cazuri de incompatibilitate a judecătorului, procurorului, grefierului de ședința, dar cazurile de incompatibilitate privesc aceste categorii de persoane. Nimic nu împiedica ca legiuitorul sa prevadă cazuri de incompatibilitate asemănătoare pentru avocați, asa încât asocierea acestui gen de incompatibilități cu restrîngerea exercițiului dreptului de a profesa avocatura nu are un fundament legal;

- în ceea ce privește caracterul neconstitutional al art. 34 alin. 2, se menționează că raporturile dintre client și avocat cad sub incidența principiilor și normelor de drept privat. Concret, între client și avocat se încheie un contract de asistența juridică, al cărui conținut este reglementat de Codul civil. Constituția nu prevede, ca un drept constituțional, dreptul unei părți într-un contract de a obține anumite daune din parte celeilalte părți sau de a o trage la răspundere civilă. Rezultă ca și obiecția de neconstituționalitate a art. 34 alin. 2 din lege nu are suport legal și nu poate fi reținută ca atare.

În ceea ce privește obiecțiile de neconstituționalitate cuprinse în cele doua sesizări, referitoare la art. 9 lit. b) și art. 14 alin. 2 lit. b), precum și la art. 12 alin. 1 lit. d), art. 12 alin. 2 și art. 23 lit. c), se lasă la latitudinea Curții Constituționale să se pronunțe în legătură cu conformitatea lor cu dispozițiile constituționale.

În punctul de vedere al Guvernului se exprima poziția în legătură cu unele dispoziții atacate, și anume:

- referitor la art. 9 lit. b), corelat cu art. 14 alin. 2 lit. b), se apreciază ca problema juridică asupra căreia urmează a se pronunța Curtea Constituțională vizează faptul dacă o astfel de condiționare ingradeste sau nu dreptul constituțional la munca. În abordarea acestui aspect se considera că nu este adecvată o raportare literala la conținutul art. 38 alin. (1) din Constituție, impunându-se încadrarea problemei într-o perspectiva mai ampla. Astfel, absolventul unei facultăți de drept dispune de un evantai larg de optiuni pentru parcurgerea unei cariere profesionale, el putind activa în calitate de judecător, procuror, avocat, notar, consilier juridic, funcționar pe diferite paliere ale administrației publice, potrivit dispozițiilor legale, neputindu-se deci invoca o ingradire a dreptului la munca. Specificul activităților enumerate mai sus determina totuși stabilirea, prin legi speciale, a unor condiții minimale de exercitare a lor, datorită faptului ca aceste profesii sunt, în totalitate, puse în legătură cu interesul public, cu exigențele și nevoile cetățeanului în ceea ce privește contactul acestuia cu justiția și administrația publică. În consecința, se considera justificată introducerea unor condiționari legale pentru exercitarea respectivelor profesii. Este motivul pentru care, în legătură cu Legea notarilor publici și a activității notariale, Guvernul și-a exprimat un punct de vedere similar, într-o problemă care este și poate fi atât controversata și în care existenta unei restringeri reale a unor drepturi este dificil de evaluat. Dintr-o alta perspectiva însă, apropiată mai mult de dimensiunea oportunității, Guvernul apreciază ca, totuși, art. 9 lit. b) din lege ar putea suporta o atenuare, în sensul eliminării distinctiei operate între absolvenții celor două foste secții ale facultăților de drept, ținând seama de caracterul esentialmente liber și independent al profesiei de avocat - asa cum este el proclamat în chiar art. 1 al legii -, ceea ce nu justifica legarea accesului la calitatea de avocat în funcție de absolvirea unei anumite secții a aceleiași facultăți de drept. Este motivul pentru care se considera ca cei ce vor exercita profesia de avocat trebuie să aibă posibilitatea ca, în raport cu specializarea pe care o poseda, sa acorde asistența juridică în cauzele care țin de specificul specializării lor;

- în ceea ce privește art. 12 alin. 1 lit. a), art. 12 alin. 1 lit. d) și art. 23 lit. c), se apreciază ca acestea încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) și art. 49 alin. (1) din Constituție. Prevazind în art. 12 alin. 1 lit. a) ca exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii, legea nu numai că nu este în spiritul principiilor stabilite prin

Legea nr. 2/1991

privind cumulul de funcții, dar încalcă dreptul constituțional la munca; pentru același motiv și art. 12 alin. 1 lit. d), care stabilește incompatibilitatea profesiei de avocat cu calitatea de pensionar pentru limita de vârsta, în condițiile legii, este neconstitutional, cu precizarea, în plus, ca atât timp cît un avocat pensionar are dreptul sa cumuleze pensia cu salariul, pentru egalitate de tratament, același trebuie să fie regimul și pentru oricare alt pensionar care îndeplinește condițiile prevăzute de lege în vederea exercitării profesiei de avocat. Cît privește art. 23 lit. c), prin care s-a prevăzut ca încetează calitatea de avocat prin dobindirea calității de pensionar, cu excepția situației prevăzute la art. 12 alineatul ultim, și anume dacă pensionarul Casei de Asigurări a Avocaților solicita suspendarea plății pensiei, se opineaza ca astfel este, de asemenea, încălcat dreptul la munca al avocatului pensionar, contravenind deci dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Constituție;

- se considera neconstitutional, în raport cu art. 49 din Constituție, și textul art. 12 alin. 1 lit. c), care restringe exercițiul dreptului de a profesa avocatura pentru persoana care exercită nemijlocit fapte de comerț. În opinia Guvernului, cele doua profesii nu sunt incompatibile într-un stat democratic cu o economie de piața.

În ceea ce privește alte texte atacate, Guvernul apreciază ca aspectele semnalate în sesizări prezintă mai degraba elemente de oportunitate, cu eventuale incidente în legile organice ale domeniilor respective, fără un impact direct cu normele constituționale.

Uniunea Avocaților din România, exprimindu-și poziția față de dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, arata, în esenta, următoarele:

- referitor la dispozițiile art. 9 lit. b) și ale art. 14 alin. 2 lit. b), este de acord cu obiecția de neconstituționalitate formulată de Curtea Suprema de Justiție;

- referitor la art. 12 alin. 1 lit. a), considera ca sesizarea formulată de Curtea Suprema de Justiție nu oferă nici o motivare cu privire la neconstituționalitatea acestui text legal și ca ea nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

a) potrivit art. 1 și art. 2 din lege "profesia de avocat este libera", iar "în exercitarea profesiei avocatul este independent și se supune numai legii, statutului și regulilor eticii profesionale", astfel încât avocatul trebuie să aibă o totală independenta și libertate, neputind fi subiect al unui raport juridic de muncă, de esenta căruia este subordonarea angajatului față de cel ce angajează, precum și dreptul celui care angajează de a stabili limitele exercitării muncii;

b) incompatibilitatea prevăzută de art. 12 lit. a) comporta o singura excepție, și anume aceea ca "avocatul poate profesa ca salariat" exclusiv într-una dintre formele prevăzute de art. 5 alin. 1 din lege. Ratiunea acestei excepții rezida în faptul ca cel ce îl angajează pe avocat este, la rindul sau "un cabinet individual sau o societate civilă profesională de avocați" care, la rindul lor, se supun prevederilor art. 1 și 2 din lege;

c) traditia reglementării legale a exercitării profesiei de avocat în România a fost respectata de prevederile noii legi. Astfel, prin art. 3 lit. f) din Legea din 28.12.1931 se prevedea expres ca este incompatibil exercițiul profesiei de avocat cu orice "ocupațiune... care atinge independenta profesiunii de avocat";

d) ca argument de drept comparat, se invoca reglementarea franceza, care la capitolul "Incompatibilitatii generale" prevede că "exercițiul profesiei de avocat este incompatibil cu orice fel de activitate de natura sa aducă atingere independentei sau demnității avocatului, caracterului liberal al profesiei și cu orice fel de muncă salariata, alta decît cea de salariat al unui avocat"; "Avocatul salariat nu este supus nici unei subordonari în afară aceleia care îi determina condițiile de muncă";

e) conform art. 7 din lege, "Barourile și Uniunea Avocaților din România asigura exercitarea calificată a dreptului de apărare". Dreptul la apărare este un drept fundamental, consacrat constituțional de art. 24. Conform art. 49 alin. (1) din Constituție, exercițiul unor drepturi - în cazul de fața "dreptul la munca" - poate fi restrîns numai prin lege. Restrîngerea exercițiului acestui drept este determinata de specificul exercitării calificate a dreptului la apărare, întrucît garantarea constituțională a dreptului la apărare impune condiții specifice (de independenta și libertate), în absenta cărora scopul legii de fața nu poate fi atins;

- referitor la art. 12 alin. 1 lit. d) și art. 23 lit. c), se arata ca traditia reglementării antebelice în România este în sensul că profesiunea de avocat încetează "prin pensionarea avocatului"(art. 64 lit. g) din Legea din 1931), iar "licentiatii și doctorii în drept, fosti funcționari, iesiti la pensie, nu se mai pot înscrie sau reinscrie în barou și nici profesa avocatura, după regularea drepturilor la pensie" (art. 5 din Legea din 1931). În legătură cu aceste texte, Uniunea Avocaților din România a transmis și opinia Casei de Asigurări a Avocaților, în care se subliniaza, între altele, ca în timp ce în

Legea nr. 3/1977

se prevede o limita maxima a virstei de pensionare de 65 de ani bărbați și de 60 de ani femeile, după care angajatul nu mai poate desfășura activitate, în noua reglementare nu exista o limita maxima de exercitare a profesiei de avocat. Inexistenta aceste limite de vârsta și posibilitatea ca avocatul sa desfășoare activitate până la limita posibilităților lui biologice au drept consecința neincalcarea nici unui drept fundamental al persoanei și, cu atât mai puțin, a dreptului la munca. Existenta unei virste minime de pensionare, prevăzută în

Decretul nr. 251/1978 , este numai o facultate pentru avocat care poate opta. De aceea se considera nejustificat cumulul pensiei cu venitul realizat în profesie;

- cu privire la art. 12 alin. 1 lit. c), se apreciază ca incompatibilitățile reglementate de aceasta dispoziție legală nu restrâng exercițiul dreptului de a fi avocat, iar exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerț nu este un drept fundamental prevăzut în Constituție. De asemenea, se precizează ca traditia reglementării antebelice este data de incompatibilitatea profesiei de avocat cu aceea de comerciant, exercitată direct sau prin persoane interpuse (art. 3 lit. a) din Legea din 1931);

- referitor la art. 14 lit. c), se precizează ca:

a) dreptul de primire în profesie nu poate fi refuzat nici unei persoane care îndeplinește condițiile legii și reușește la examenul organizat conform legii;

b) vocația de a beneficia de facilitatea prevăzută de lege - scutirea de examen - o au, în mod limitativ, anumite categorii de absolvenți ai facultăților de drept, printre care și persoanele prevăzute în art. 14 lit. c) și ea corespunde intereselor generale ale profesiei (înaltă valoare profesională - lit. a); intinerirea profesiei prin formarea de cadre noi - lit. b); experienta practica - lit. c). În consecința, dreptul fundamental la munca - singurul în raport cu care s-ar putea aprecia neconstituționalitatea - este nestirbit și pe deplin garantat prin principiul prevăzut la art. 14 alin. 1 din lege;

- referitor la interdicțiile prevăzute în art. 17, se menționează că ele urmăresc exercitarea profesiei de avocat în condiții de totală probitate, constituind, totodată, garanții în favoarea tuturor participanților la proces. Incompatibilitățile stipulate în art. 24 și următoarele din Codul de procedură civilă și art. 46 și următoarele din Codul de procedură penală privesc corpul magistraților și auxiliarilor justiției; ele nu operează însă cu privire la persoana avocatului, fapt ce impune introducerea lor și în ce privește pe acesta;

- în legătură cu art. 34 alin. 2, se considera ca prevederea legală criticata nu vizează un drept constituțional ci, în realitate, legiuitorul a avut în vedere specificul obligațiilor civile născute în raportul dintre avocat și client; fiind în prezenta unor obligații "de mijloace" și nu "de rezultat", se apreciază ca prevederile art. 34 alin. 2 nu fac decît sa inaspreasca răspunderea avocatului în raport cu dreptul comun aplicabil în materie;

- referitor la art. 6, art. 51 și cap. VI, se precizează ca prevederile art. 21 din Constituție nu sunt incalcate, întrucît nici unul dintre textele sus-menționate nu interzice dreptul de acces la justiție, ci instituie doar o jurisdicție profesională, a carei decizie finala, asa cum o ilustreaza însăși practica Curții Supreme de Justiție, nu poate fi sustrasa controlului organelor judecătorești;

- cu privire la art. 68, se invoca precedentul legislativ (art. 262 din Decretul-lege din 5 septembrie 1940), iar cu privire la susținerea ca prevederea unei sancțiuni pecuniare cu caracter disciplinar "nu este text la nivelul unei legi", sugerându-se ca ar putea să-și găsească locul o astfel de reglementare în statutul profesiei, se arata ca sancțiunile disciplinare trebuie prevăzute de lege și nu pot fi create prin statute";

- referitor la art. 76 alineatul ultim, se subliniaza ca dispoziția are caracter tranzitoriu și își găsește ratiunea în;

a) exercitarea profesiei în "actualele birouri de avocați" este o formă anacronica, care nu oferă un cadru liberal și democratic de practica profesională, astfel încât ea poate fi păstrată, dar numai cu caracter temporar, pentru a usura trecerea la noile forme de organizare a profesiei, în condițiile în care o schimbare brusca ar crea neajunsuri mai mari decît cele generate de supravietuirea limitată în timp a acestor birouri;

b) perpetuarea nelimitată a funcționarii "actualelor birouri de avocați" ar conduce la nașterea unor conflicte ireconciliabile între principiile legii și practica realizării lor prin forme de exercitare a profesiei recunoscute în toate țările cu o avansată experienta democratica;

c) structura "actualelor birouri de avocați" lezeaza exercitarea dreptului fundamental la asociere ca urmare a primirii automate a noi membri și aderarea pur formala a membrilor la o structura preexistenta, în care "asociații" nu își propun un scop la care să concure în mod conjugat, fiecare pastrindu-și o totală independenta față de ceilalți.

Direcția generală a învățământului superior și cercetării științifice universitare din cadrul Ministerului Învățământului a comunicat funcțiile pe care le puteau ocupa până în anul 1990 absolvenții specializării "drept economic și administrativ", precizîndu-se ca nici un absolvent al acestei specializări nu a fost repartizat ca avocat. Se evoca însă posibilitatea acestor absolvenți de a susține examene de diferența în perioada 1990 - 1995 la Facultatea de Drept din București, în vederea obținerii atestatului în specializarea "drept". În legătură cu reinfiintarea specializării "drept economic și administrativ", se precizează ca ea s-a făcut la solicitarea instituțiilor de învățământ superior și a Guvernului, considerindu-se că nu au fost și nu sunt încă pregătite suficiente cadre cu studii superioare pentru a activa în domeniul administrației publice. În sfârșit, se apreciază ca domeniile în care pot sa activeze absolvenții de învățământ superior intra sub incidența ministerelor și a instituțiilor centrale care coordonează domeniile respective, precum și a Ministerului Muncii și Protecției Sociale.

Facultatea de Drept din București informează ca în perioada 1990 - 1995 s-au înscris pentru susținerea diferențelor, în vederea obținerii atestatului în specializarea "drept", 1.603 absolvenți ai specializării "drept economic-administrativ" (științe administrative, științe economico-administrative etc.) de la București și Sibiu.

În opinia exprimată de domnul judecător acad. prof. dr. doc. Ion Filipescu, care nu a putut fi prezent la dezbateri, se considera ca prevederile art. 6, art. 12 alin. 1 lit. a) și c), art. 14 lit. c), art. 17, art. 51, ale cap. VI, ale art. 68 lit. c) și ale art. 76 alin. 3 sunt constituționale, iar dispozițiile art. 12 alin. 1 lit. d), art. 9 lit. b), art. 14 lit. c) și art. 34 alin. 2 sunt neconstituționale.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

Curtea Constituțională, în temeiul

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata ca este competența să soluționeze cele doua sesizări care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale

art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .

Având în vedere ca sesizările de neconstituționalitate primite privesc aceeași lege, acestea se conexeaza.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

ținând seama de cele doua sesizări, de punctele de vedere exprimate de președintele Camerei Deputaților și de Guvern, de relațiile comunicate de Ministerul Învățământului și de Facultatea de Drept din București, de opinia Uniunii Avocaților din România și a Casei de Asigurări a Avocaților, de prevederile Legii pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale

art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

În legătură cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 9 lit. b) și ale art. 14 alin. 2 lit. b), formulată de Curtea Suprema de Justiție, pe motivul ca instituie o discriminare nejustificată a licențiaților Facultății de Drept, specializați în "drept economic și administrativ", întrucît nu li se permite exercitarea profesiei de avocat, se constată că obiecția este fundamentată.

Asa cum rezultă din dispozițiile legale în materie, profilul pregătirii celor specializați în cele doua secții ale facultății de drept este același. De aceea vocația lor pentru exercitarea profesiei de avocat nu poate fi diferita. Ca atare, excluderea absolvenților specializați în drept economic și administrativ de la statutul de avocat, deși au o pregătire juridică universala, constituie o discriminare. Evident ca, în situații diferite, norma juridică nu poate fi aceeași. În cazul de fața, însă, pregătirea pentru materiile de baza de care depinde exercitarea profesiei de avocat fiind în esenta aceeași, nu se poate justifica o diferența de tratament care ar avea semnificatia unei măsuri juridice diferite pentru situații identice. Absolventul unei specializări de drept economic și administrativ, potrivit practicilor actuale, poate îndeplini funcții de consilier juridic, notar în administrația publică, în arbitraj etc., profesii care toate implica vocația sa de a soluționa, în interesul structurilor în care este încadrat, cît și al cetățenilor, probleme juridice similare și, câteodată, chiar identice cu cele cu care se confrunta un avocat. Nu poate fi acceptat ca un jurist care apara, de exemplu, interesele patrimoniale și nepatrimoniale ale unei societăți comerciale sau regii autonome în fața instanțelor judecătorești, a altor jurisdicții naționale, străine sau internaționale, să fie, ope legis, eliminat de la posibilitatea de a apara aceleași interese sau interese similare ale cetățenilor ori ale persoanelor juridice, ca avocat, mai ales ca, în conceptia noii reglementări, avocatura cuprinde și activitatea de consultanța juridică, nu numai de reprezentare. Aceasta cu atât mai mult cu cît avocatul poate selecta cauzele, pe cita vreme consilierul juridic este obligat sa dea asistența juridică și sa pledeze în orice fel de cauza cu care este confruntat.

Deci discriminarea prevăzută în art. 9 lit. b) și în art. 14 alin. 2 lit. b), potrivit cărora numai licentiatii Facultății de Drept, specializarea "drept", pot fi avocați, este nejustificată, atât în funcție de faptul ca licentiatii acestei facultăți, specializarea "drept economic și administrativ", au același profil de pregătire juridică superioară, cît și în funcție de activitățile similare sau identice cu ale profesiei de avocat pe care acești din urma absolvenți le pot îndeplini, îndeosebi în calitate de consilieri juridici, notari sau arbitri. De principiu, specializarea nu poate inlatura profilul pregătirii, iar vocația comuna a licențiaților celor două specializări de a îndeplini anumite activități, ce se regăsesc și în problematica generală a profesiei de avocat, impune același regim juridic.

În consecința, dispozițiile art. 9 lit. b) și ale art. 14 alin. 2 lit. b) din Legea pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora cetățenii sunt egali în fața legii, fără discriminări.

Cu privire la art. 12 alin. 1 lit. a), Curtea Suprema de Justiție apreciază ca, stabilind incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii, textul contravine prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 38 alin. (1) și art. 49 alin. (1) din Constituție.

Obiecția de neconstituționalitate nu este intemeiata, întrucît existenta anumitor incompatibilități se impune în unele cazuri, față de specificul profesiei, cum este în cazul magistraților. Potrivit art. 1 din lege, profesia de avocat este libera și independenta, astfel încât sunt necesare și garanții ale acestor principii. Incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizata în cadrul altor profesii constituie o asemenea garanție, independenta avocatului presupunind ca acesta sa nu exercite nici o alta activitate care l-ar plasa într-o stare de subordonare juridică ori i-ar impune reguli diferite ce ar putea constitui obstacole în îndeplinirea profesiei sale. Aceasta incompatibilitate reprezintă în același timp și o garanție pentru cetățenii care recurg la serviciile unui avocat în virtutea dreptului lor constituțional la apărare.

Pentru aceleași considerente este neîntemeiată și obiecția de neconstituționalitate a Curții Supreme de Justiție, care vizează art. 12 alin. 1 lit. c), text care interzice exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerț.

În legătură cu art. 12 alin. 1 lit. d) și art. 12 alin. 2, care stabilesc o incompatibilitate între exercitarea profesiei de avocat și calitatea de pensionar pentru limita de vârsta, grupul de deputați, cît și Curtea Suprema de Justiție apreciază ca ele cuprind o interdicție absolută, ce instituie o discriminare vădită a avocaților pensionari, comparativ cu toți ceilalți pensionari reincadrati care pot cumula salariile, pentru orice alte funcții, cu pensiile, în sensul

Legii nr. 2/1991

privind cumulul de funcții, precum și ca sunt în contradictie cu principiul neingradirii dreptului la munca, prevăzut de art. 38 din Constituție.

Obiecția de neconstituționalitate este intemeiata.

Regula instituită prin

Legea nr. 2/1991

este aceea ca pensionării se pot reincadra, caz în care cumulează pensia cu salariul. De aceea reprezintă o discriminare în defavoarea pensionarului pentru limita de vârsta incompatibilitatea, prevăzută în art. 12 alin. 1 lit. d) din lege, de a fi avocat, precum și obligația avocatului pensionar de a cere suspendarea plății pensiei prevăzute de art. 12 alin. 2. Prevederile ce fac obiectul sesizării nu țin seama de faptul ca pensia se primește pentru munca depusa anterior, astfel încât nu poate impieta asupra continuării muncii și în profesia de avocat, atât timp cît libertatea muncii, cît și dreptul la pensie au fost instituite, ca drepturi fundamentale, prin art. 38 alin. (1) și art. 43 alin. (2) din Constituție. Deci admiterea fără restrictii a cumulului pensiei cu salariul, ca regula generală, exclude posibilitatea interzicerii acestui cumul pentru avocați, neexistand nici un motiv întemeiat și special care să justifice o asemenea derogare. În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 32 din 13 aprilie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 15 septembrie 1994.

În consecința, prevederile art. 12 alin. 1 lit. d) și ale art. 12 alin. 2 din lege sunt neconstituționale.

În temeiul

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , și pentru identitate de ratiune, și prevederile art. 23 lit. c) din aceeași lege sunt neconstituționale.

Referitor la art. 14 alin. 2 lit. c), potrivit căruia pot fi primiți în avocatura fără examen numai cei care au profesat timp de cel puțin 4 ani ca judecător, procuror sau notar, obiecția de neconstituționalitate a Curții Supreme de Justiție, în sensul că textul este discriminator din moment ce nu da acest drept și acelora care au funcționat în alte importante funcții juridice, nu este intemeiata, deoarece, pe de o parte, nu se regăsesc criteriile nediscriminarii stabilite în art. 4 alin. (2) din Constituție, iar, pe de altă parte, nu se poate invoca nici încălcarea principiului egalității, fiind vorba de persoane care se afla în situații deosebite. Aceasta obiectie fiind de omisiune, întrucît admiterea ce ar implica completarea dispoziției legale criticate este și inadmisibila, ținând seama de statutul Curții Constituționale, care nu se poate substitui legiuitorului, potrivit art. 144 din Constituție, pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite. În acest sens, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994.

Cu privire la art. 17, Curtea Suprema de Justiție considera ca textul instituie o restringere neconstitutionala în raport cu art. 49 din Constituție, interzicind exercitarea profesiei de avocat la instanța de judecată, la parchetul și instanțele Curții de Conturi unde soțul avocatului sau ruda ori afinul sau până la gradul al treilea inclusiv îndeplinește funcția de judecător, procuror, judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar. Se apreciază în sesizare ca în asemenea cazuri operează incompatibilitatea judecătorului, procurorului și a celorlalte persoane vizate în art. 24 și următoarele din Codul de procedură civilă și în art. 46 și următoarele din Codul de procedură penală.

Prevederile art. 17 nu instituie însă restringeri ale exercitării dreptului de a profesa avocatura, ci incompatibilități care constituie măsuri de protecție pentru părți și împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiție. Textul legal privește direct avocatul și nu judecătorul, procurorul etc., astfel cum se prevede în codurile de procedura. Referitor la invocarea, în sesizare, a art. 24 din Codul de procedură civilă, este de menționat ca în procesul civil, spre deosebire de cel penal, incompatibilitatea, care se aplică exclusiv judecătorilor, privește situații ce nu au nici o legătură cu prevederile art. 17 din lege. Sesizarea se referă, în realitate, la instituțiile abtinerii și recuzării, reglementate de art. 25 - 35 din Codul de procedură civilă, care, cu excepția art. 27 pct. 7, se aplică și procurorilor, magistraților-asistenți și grefierilor.

În legătură cu art. 34 alin. 2, care prevede că avocatul este răspunzător față de client numai pentru prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârșite cu intenție, Curtea Suprema de Justiție apreciază ca el restringe neconstitutional dreptul clientului de a obține daune și pentru culpa grava a avocatului.

Limitarea prin lege a răspunderii avocatului față de client numai la prejudiciul adus prin acte sau fapte săvârșite cu intenție creează pentru avocați un privilegiu, contrar principiului egalității înscris în art. 16 alin. (1) din Constituție, în condițiile în care regula generală, aplicabilă tuturor cetățenilor, este aceea a răspunderii și pentru pagubele produse din culpa.

Împrejurarea ca avocatul își asuma obligații "de mijloace" și nu "de rezultat" nu are relevanta decît în ce privește proba culpei. În cazul obligațiilor "de rezultat", culpa debitorului este prezumată, în timp ce în cazul obligațiilor "de mijloace", aceasta culpa trebuie dovedită, neexistand o asemenea prezumție. De aceea, specificul activității de avocat nu justifica în nici un fel limitarea răspunderii pe care o instituie art. 34 alin. 2 din lege, cu atât mai mult cu cît, pe plan civil, răspunderea avocatului este aceea a unui specialist care, prin definiție, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii pentru culpa.

Cu privire la art. 68 lit. c) și d), grupul de deputați a invocat neconstituționalitatea acestor prevederi, pe motiv ca sancțiunile ar fi incompatibile cu natura juridică libera a profesiei.

Într-adevăr, profesia de avocat este o profesie liberala și independenta. Acest principiu este fundamental. Dar libertatea indispensabila exercitării profesiei de avocat nu exclude anumite reguli, a căror respectare presupune și stabilirea unor sancțiuni. În consecința, instituirea, ca sancțiune a plății unei amenzi, și suspendarea din funcție în caz de neplata a acesteia, deci pentru o faptă subsecventa, precum și interdicția de a exercita profesia pe o perioadă determinata, care este o alta sancțiune, nu contravin în nici un fel dispozițiilor Constituției.

Referitor la art. 76 alin. 3, care conține o dispoziție tranzitorie în legătură cu actualele birouri de avocați, este de observat ca el reprezintă o consecința a art. 5 din lege, care prevede modalitățile organizatorice de exercitare a profesiei: cabinete individuale, cabinete asociate și societăți civile profesionale. Ambele texte sunt considerate neconstituționale în sesizarea grupului de deputați, apreciindu-se ca nesocotesc dreptul de asociere consacrat de Constituție.

Cu privire la art. 5 este de reținut ca, în realitate, se critica faptul ca în ultima forma a legii, adoptată de către Parlament, acest text nu a mai reținut ca modalitate organizatorică birourile de asistența juridică cu caracter asociativ. Deci obiecția de neconstituționalitate este una de omisiune, or Curtea Constituțională nu poate exercita controlul decît asupra legilor adoptate, după cum s-a arătat mai sus.

Prevederile art. 76 alin. 3 instituie o dispoziție tranzitorie, destinată a facilita trecerea la noile modalități organizatorice stabilite în art. 5 din lege, fără a contraveni nici unei dispoziții constituționale.

În legătură cu art. 6, art. 51 și cap. VI din lege, Curtea Suprema de Justiție apreciază ca acestea sunt neconstituționale în raport cu art. 21 din Constituție, deoarece legiuitorul a omis sa reglementeze dreptul persoanelor interesate de a se adresa instanței de contencios administrativ. Este de reținut ca, în fond, prin lege s-au reglementat doar căile de atac în cadrul jurisdictiilor specifice profesiei de avocat, ceea ce nu poate avea semnificatia excluderii celor interesați de la liberul acces la justiție, reglementat prin art. 21 din Constituție. Pentru identitate de ratiune, aceeași este soluția și în ce privește art. 27 alin. 2 din lege.

În consecința, numai în aceasta interpretare textele susmenționate pot fi considerate constituționale.

Având în vedere considerentele expuse, vazind și dispozițiile art. 16, art. 21, art. 38, art. 43, art. 144 lit. a) și ale art. 145 alin. (1) din Constituție, precum și prevederile

art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de 5 voturi în ce privește constituționalitatea dispozițiilor art. 9 lit. b) și ale art. 14 alin. 2 lit. b) și cu unanimitate de voturi cu privire la celelalte dispoziții legale,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

1. Dispozițiile art. 5, art. 12 alin. 1 lit. a) și c), art. 17, art. 68 alin. 1 lit. c) și d) și art. 76 alin. 3 sunt constituționale.

2. Dispozițiile art. 6, art. 27 alin. 2, art. 51 și cele cuprinse în cap. VI sunt constituționale în măsura în care se interpretează în sensul că cei interesați au acces la justiție în condițiile legii.

Dispozițiile art. 9 lit. b), cît privește precizarea "specializarea în drept", și ale art. 14 alin. 2 lit. b), cît privește precizarea "secția juridică", sunt neconstituționale.

4. Dispozițiile art. 12 alin. 1 lit. d), art. 12 alin. 2 și art. 23 lit. c), în ce privește precizarea "cu excepția cazului prevăzut la art. 12 alineatul ultim din prezenta lege", sunt neconstituționale.

5. Dispozițiile art. 34 alin. 2 sunt neconstituționale.

6. Decizia se comunică Președintelui României, precum și președintelui Camerei Deputaților și președintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute în art. 145 alin. (1) din Constituție, și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 2 mai 1995 și la ea au participat: Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.