Decizia nr. 459/2006

Articolul 720

^1 din Codul de procedură civilă împiedică accesul direct la instanță, deoarece obligă reclamantul la parcurgerea procedurii prealabile de conciliere, chiar dacă opoziția părții pârâte în ceea ce privește recunoașterea pretențiilor ce i se impută este de notorietate.

Având cuvântul, autoarea excepției Marcela Frățilă solicită admiterea acesteia, pentru aceleași motive prezentate de celălalt autor.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate nu contravin normelor invocate din Legea fundamentală.

Astfel, arată că dispozițiile

art. 2 și 3 din Legea nr. 146/1997

se aplică în mod unitar tuturor celor aflați în ipoteza normei, fără privilegii și fără discriminări. Pe de altă parte, critica de neconstituționalitate se raportează la alte texte din lege prin care legiuitorul a instituit scutiri de la taxa judiciară de timbru, și nu la norme ale Constituției, astfel că nu poate fi primită. Dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 333/2001

prevăd subrogarea totală a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului în drepturile și obligațiile Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A., în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită, astfel că drepturile creditorilor nu sunt în nici un mod afectate. Cât privește art. 720^1 din Codul de procedură civilă, se arată că, după parcurgerea procedurii de conciliere directă și obligatorie, părțile se pot adresa instanței de judecată, valorificându-și pe această cale toate drepturile procesuale și subiective. De asemenea, nici critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1662 și 1663 din Codul civil nu poate fi reținută, deoarece beneficiul de discuție și cel de diviziune decurg din caracterul accesoriu și subsidiar al contractului de fidejusiune și nu sunt de natură a contraveni dreptului de acces liber la instanță, dreptului la apărare sau dreptului de proprietate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 6 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 37.448/3/2005 (5.466/2005), Tribunalul București - Secția a VI-a comercială a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor "art. 2 și

art. 3 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, ale

art. 14 din Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții, ale art. 720^1 din Codul de procedură civilă, precum și ale art. 1662 și art. 1663 din Codul civil". Excepția a fost ridicată de Marcela Frățilă, Ioan Florin Frățilă și Cabinetul Individual de Avocați "Florin Frățilă" -într-o cauză comercială având ca obiect pretenții.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin următoarele:

Dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 146/1997 , coroborate cu cele ale art. 3 lit. m) și art. 17 din aceasta, contravin prevederilor constituționale ale art. 21, 52 și ale art. 56 alin. (2), întrucât stabilesc taxe de timbru proporționale cu valoarea pretențiilor, fără ca acestea să fie însă limitate superior. Autorii consideră că, așa cum art. 3 lit. m) prevede o limită maximă a taxei de timbru, stabilită la o valoare modică de aproximativ 12% din venitul mediu brut pe economia națională (342.000 lei), sau cum art. 17 scutește instituțiile statului de la plata taxei de timbru când cererile au ca obiect venituri publice, tot la fel ar trebui să se calculeze și valoarea taxei judiciare de timbru corespunzătoare acțiunilor și cererilor prevăzute la

art. 2 din Legea nr. 146/1997 , cu atât mai mult cu cât, potrivit Constituției, jurisdicțiile administrative sunt gratuite.

Articolul 14

din Legea nr. 333/2001 , care prevede înlocuirea debitorului inițial - Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. - cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fără acordul creditorului, deci contrar normelor Codului civil, încalcă, în opinia autorilor excepției, art. 16, 21, 44, 53, 135 și 136 din Constituție. Noua societate debitoare are un grad de solvabilitate inferior celei inițiale, astfel că este afectat dreptul de proprietate al creditorilor, în special în condițiile în care, potrivit prevederilor

Ordonanței Guvernului nr. 22/2002

privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, recuperarea sumelor de bani reprezentând titluri de creanță este, practic, imposibilă, atât timp cât aceste sume nu sunt, de regulă, prevăzute în bugetul de stat. Mai mult, Guvernul poate decide oricând desființarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, aflată sub conducerea sa, în considerarea faptului că procesul de privatizare s-a încheiat, ceea ce pune în pericol însăși existența proprietății private a creditorilor. Capitalul este unul dintre cei mai importanți factori de producție, iar prin modificarea legislativă operată de art. 14, statul nu și-a respectat obligația consacrată de art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție de a asigura crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Pe de altă parte, liberul acces la justiție este îngrădit prin aceea că "există o reținere a unora dintre instanțele de judecată de a da câștig de cauză persoanelor fizice în confruntarea cu statul, motivată de presiunile care se fac de formațiunile politice la putere".

Cât privește dispozițiile art. 720^1 din Codul de procedură civilă, se susține că încalcă prevederile art. 16, 21, 24, 44, 53, 135 și 136 din Constituție. Obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile de conciliere reprezintă un obstacol împotriva accesului liber la justiție și exercitării dreptului la apărare și restrânge proprietatea privată, toate acestea în afara condițiilor prevăzute de art. 53 din Constituție. Pe de altă parte, dispozițiile de lege criticate operează o discriminare bazată pe avere și pe calitatea persoanei, comerciant sau nu, și împiedică, totodată, exercitarea comerțului datorită procedurii "birocratice" care impune un timp îndelungat de conciliere între părțile litigante, chiar dacă refuzul pârâtului de a da curs pretențiilor reclamantului (cum este cazul de față) este un fapt notoriu, arhicunoscut.

Referitor la neconstituționalitatea art. 1662 și 1663 din Codul civil, se arată că acestea încalcă art. 21, 24 și 44 din Constituție, deoarece beneficiul de diviziune și discuțiune reprezintă, în opinia autorilor excepției, o "eschivă" a fidejusorului de a nu-și îndeplini obligațiile.

Tribunalul București - Secția a VI-a comercială apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Astfel,

art. 2 și 3 din Legea nr. 146/1997

nu contravin art. 21 din Constituție, deoarece accesul liber la justiție nu presupune și gratuitatea acestui serviciu public, iar valoarea taxei de timbru este inclusă în contravaloarea cheltuielilor de judecată ce revin părții căzute în pretenții. Pe de altă parte, părțile, persoane fizice sau juridice, care se adresează justiției pentru realizarea unor interese proprii, individuale în cadrul unor litigii împotriva autorităților publice, nu sunt în aceeași situație ca și acestea din urmă.

Dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 333/2001

nu contravin prevederilor constituționale pretins încălcate, actul normativ criticat reglementând preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a drepturilor și obligațiilor Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A., în acest scop fiind instituite norme pentru protejarea, în situații de criză, a drepturilor creditorilor.

Articolul 720

^1 din Codul de procedură civilă respectă exigențele dreptului la apărare, ale dreptului de proprietate și ale liberului acces la justiție, nu operează nici o discriminare și dă expresie, totodată, principiului celerității, specific dreptului comercial.

Cât privește art. 1662 și 1663 din Codul civil, instanța de judecată arată că excepțiile referitoare la beneficiul de discuție și de diviziune decurg din caracterul accesoriu, subsidiar al obligației fidejusorului, raportată la obligația principală, și nu sunt de natură a încălca dreptul la apărare sau dreptul de proprietate.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Avându-se în vedere motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 2 și 3 din Legea nr. 146/1997 , coroborat cu art. 17 din aceasta, se observă că autorul nu contestă obligația plății unor taxe de timbru, ci doar modul de stabilire a acestora. Legat de acest aspect, se arată că atât modul de interpretare și de aplicare a legii, cât și stabilirea modalității de plată a taxelor de timbru, precum și cuantumul lor nu reprezintă probleme de constituționalitate, nefiind, așadar, de competența Curții Constituționale. Cât privește aspectele de fond ale motivării excepției, se arată că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit în mod constant că textele de lege criticate și în prezenta cauză nu încalcă art. 21, 52 și art. 56 alin. (1) și (2) din Constituție.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 din Legea nr. 333/2001 , raportat la art. 16, 21, 44, 53, 135 și 136 din Constituție, se consideră că este neîntemeiată. Invocându-se deciziile nr. 335/2001 și nr. 28/2002 ale Curții Constituționale, se susține că prevederile legale criticate urmăresc o diminuare a consecințelor create la Fondul Național de Investiții, în sensul stabilirii unor măsuri pe care statul le consideră necesare pentru sprijinirea categoriilor defavorizate. Înlocuirea fidejusorului Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este o astfel de măsură, întrucât în locul unei societăți comerciale cu un patrimoniu limitat s-a subrogat o instituție de specialitate a administrației publice centrale, care poate recurge la venituri bugetare pentru executarea eventualelor obligații.

Dispozițiile art. 720^1 din Codul de procedură civilă, criticate ca fiind neconstituționale față de art. 16, 21, 24, 44, 53, 135 și 136 din Legea fundamentală, oferă părților, în mod egal și fără nici o discriminare, posibilitatea soluționării conflictului în mod amiabil, tocmai în considerarea principiului celerității, mai pregnant în materie comercială. Odată parcursă această procedură prealabilă a concilierii, părțile au posibilitatea de a se adresa ulterior instanțelor de judecată, urmând ca, în cursul procesului, acestea să își exercite toate drepturile și garanțiile procesuale specifice unui proces echitabil. Totodată, se apreciază că prevederile art. 44, 135 și 136 din Constituție, invocate în motivarea excepției, nu au incidență în cauză.

Cât privește dispozițiile art. 1662 și 1663 din Codul civil, se arată că prin reglementarea celor două excepții - beneficiul de diviziune și de discuție - s-a urmărit protejarea dreptului de proprietate al fidejusorului, în condițiile în care contractul de fidejusiune are un caracter accesoriu față de contractul principal dintre creditor și debitor și are drept scop tocmai garantarea executării obligației acestuia din urmă. Mai mult, se prezumă că, la încheierea contractului de fidejusiune, părțile contractante, în special creditorii, au cunoscut reglementările legale aplicabile în materie, astfel că aceștia nu pot susține încălcarea dreptului de acces la justiție sau a dreptului la apărare.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituționale.

În esență, se susține că dispozițiile

art. 2 și 3 din Legea nr. 146/1997

nu contravin art. 16, 21 și art. 56 alin. (2) din Legea fundamentală, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 101/2006 . De asemenea, nici prevederile

art. 14 din Legea nr. 333/2001 , ale art. 720^1 din Codul de procedură civilă, precum și cele ale art. 1662 și 1663 din Codul civil nu nesocotesc normele constituționale pretins a fi încălcate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorilor excepției, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 2 coroborat cu art. 3 lit. m) și

art. 17 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997, ale

art. 14 din Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 4 iulie 2001, ale art. 720^1 din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 24 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 1662 și 1663 din Codul civil.

Dispozițiile de lege criticate din

Legea nr. 146/1997

au următorul conținut:

- Art. 2: "(1) Acțiunile și cererile evaluabile în bani, introduse la instanțele judecătorești, se taxează astfel: [... ]

(2) În cazul contestației la executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite. Taxa aferentă acestei contestații nu poate depăși suma de 1.830.000 lei (194 lei - pentru anul 2006), indiferent de valoarea contestată.

(3) Valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în acțiune sau în cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanță ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice prevăzute la art. 28 alin. (2) din prezenta lege."

Dispozițiile

art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 , la care autorii excepției fac referire, reglementează nivelul taxei de timbru pentru acțiunile și cererile neevaluabile în bani, respectiv pentru cererile introduse de cei vătămați în drepturile lor printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a le rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege. Art. 17 prevede scutirea de la plata taxei de timbru a instituțiilor statului aici enumerate, atunci când cererile au ca obiect venituri publice.

Dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții au următorul cuprins: "(1) Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului preia fără plată toate drepturile și obligațiile Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A., rezultate din actele juridice încheiate de aceasta cu Fondul Național de Investiții și/sau cu Societatea Comercială SOV INVEST - S.A., prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.

(2) Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. și dobândește calitatea procesuală pe care aceasta o are, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent dacă este vorba de faza de judecată sau de executare silită."

Dispozițiile art. 720^1 din Codul de procedură civilă prevăd următoarele: "În procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

În scopul arătat la alin. 1, reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretențiile sale și temeiul lor legal, precum și toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire, prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face și prin înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire.

Data convocării pentru conciliere nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. 2.

Rezultatul concilierii se va consemna într-un înscris cu arătarea pretențiilor reciproce referitoare la obiectul litigiului și a punctului de vedere al fiecărei părți.

Înscrisul despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării prevăzute la alin. 2, dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată."

Prevederile art. 1662 și 1663 din Codul civil dispun următoarele:

- Art. 1662: "Fidejusorul nu este ținut a plăti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuție, afară numai când însuși a renunțat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul. În cazul din urmă, efectul obligației sale se regulează după principiile statornicite în privința datoriilor solidare.";

- Art. 1663: "Creditorul nu este îndatorat să discute averea debitorului principal, dacă garantul nu o cere de la cele dintâi lucrări îndreptate contra sa."

Autorul excepției consideră că textele de lege menționate încalcă următoarele prevederi constituționale: art. 16 "Egalitatea în drepturi", art. 21 "Accesul liber la justiție", art. 24 "Dreptul la apărare", art. 44 "Dreptul de proprietate privată", art. 52 "Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică", art. 53 "Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți", art. 56 alin. (2), potrivit căruia "Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale", art. 135 "Economia" și art. 136 "Proprietatea".

Examinând textele de lege criticate, raportate la prevederile din Legea fundamentală invocate, Curtea Constituțională constată următoarele:

Dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 146/1997

au mai fost supuse controlului de constituționalitate. Prin

Decizia nr. 101 din 9 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 9 martie 2006, Curtea, pentru argumentele acolo expuse, a reținut că acestea nu încalcă art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție și nici art. 56 privind contribuțiile financiare.

De asemenea, prin

Decizia nr. 164 din 22 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 30 iunie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 , reținând că acestea nu contravin art. 21 din Constituție, invocat și în cauza de față.

În plus, autorii prezentei excepții susțin nerespectarea art. 52 din Legea fundamentală privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, prevederi care însă nu au incidență în cauză.

Cât privește referirile autorilor excepției la prevederile

art. 17 din Legea nr. 146/1997 , Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei și nu sunt, practic, vizate de critica de neconstituționalitate, decât ca element de comparație cu normele juridice cuprinse în art. 2 din lege; or, controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională se efectuează numai prin raportarea la texte din Legea fundamentală sau convenții și tratate la care România este parte, și nu față de alte texte legale. În acest sens este jurisprudența constantă a Curții, concretizată, de exemplu, prin

Decizia nr. 67 din 27 aprilie 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, sau

Decizia nr. 151 din 12 octombrie 1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 2000. Așa fiind, aceste susțineri urmează să fie respinse.

Cât privește dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții, Curtea constată că excepții cu același obiect au fost respinse, de exemplu, prin deciziile nr. 335 din 28 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 30 ianuarie 2002, sau nr. 28 din 30 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 1 martie 2002. Cu aceste prilejuri Curtea a reținut, în esență, că textul de lege criticat nu contravine principiului egalității în drepturi, accesului liber la justiție și nici dreptului de proprietate, drepturi fundamentale pretins a fi încălcate și în prezenta cauză. Subrogarea prevăzută la

art. 14 din Legea nr. 333/2001

are ca efect preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a tuturor drepturilor și obligațiilor Casei de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. rezultate din actele juridice prevăzute în anexa la lege, deci inclusiv din Contractul de fidejusiune/cauțiune nr. 2.205 din 16 decembrie 1999, preluarea acestor obligații implicând, în mod necesar, executarea lor silită, în eventualitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive împotriva Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului. Astfel, nu se poate susține că prin schimbarea debitorului Casa de Economii și Consemnațiuni C.E.C. - S.A. a fost creată o situație nefavorabilă pentru investitori, fiind afectat gajul general al acestora asupra patrimoniului fidejusorului, deoarece în locul unei societăți comerciale, cu un patrimoniu limitat, s-a subrogat o instituție de specialitate a administrației publice centrale, care poate recurge la venituri bugetare pentru executarea eventualelor obligații.

Referitor la dispozițiile art. 720^1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată, de asemenea, că prin

Decizia nr. 136 din 21 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 9 martie 2006, aceasta a reținut că "rolul normei procedurale criticate este acela de a reglementa o procedură extrajudiciară care să ofere părților posibilitatea de a se înțelege asupra eventualelor pretenții ale reclamantului, fără implicarea autorității judecătorești competente. Față de aceste rațiuni majore, condiționarea sesizării instanței de parcurgerea procedurii de conciliere cu partea potrivnică nu poate fi calificată ca o îngrădire a accesului liber la justiție, în accepțiunea prohibită de prevederile constituționale de referință, atâta vreme cât partea interesată poate sesiza instanța judecătorească cu cererea de chemare în judecată."

Având în vedere cele arătate, Curtea observă că nu se poate reține nici contrarietatea textului de lege menționat față de art. 16, 44, 53, 135 sau 136 din Constituție, invocate în plus în cauza de față.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1662 și 1663 din Codul civil, Curtea Constituțională reține că autorii excepției susțin neconstituționalitatea acestora față de art. 21, 24 și 44 din Constituție, arătând că, prin invocarea celor două excepții caracteristice contractului de fidejusiune, respectiv beneficiul de discuție și beneficiul de diviziune, reglementate de textele de lege indicate, este posibil ca fidejusorul să nu își îndeplinească obligațiile contractuale față de creditor, patrimoniul acestuia din urmă fiind, astfel, afectat.

Contractul de fidejusiune are un caracter accesoriu față de obligația principală a debitorului și are drept scop major îndestularea creditorului pentru situația în care debitorul nu își va executa obligația față de acesta. Ca atare, sub acest aspect, nu se poate susține atingerea dreptului de proprietate al creditorilor prin riscul neexecutării obligației debitorului. Totodată însă, obligația fidejusorului fiind una accesorie și subsidiară, acesta poate invoca beneficiul de discuțiune și beneficiul de diviziune. Cele două excepții, care au menirea de a proteja bunurile fidejusorului, în sensul că nu pot fi urmărite decât după ce creditorul s-a îndreptat mai întâi împotriva bunurilor debitorului, pot fi invocate în anumite condiții, prevăzute de textele de lege indicate - art. 1662 și 1663 din Codul civil -, precum și cu respectarea clauzelor contractuale dintre fidejusor și creditor. Având în vedere acest mecanism juridic de garantare a dreptului de creanță al creditorilor, dar și de protejare subsecventă a bunurilor fidejusorului, nu se poate reține că cele două posibilități legale ale fidejusorului, exercitate potrivit legii, afectează în vreun fel accesul liber la justiție, dreptul la apărare sau dreptul de proprietate al creditorului.

De altfel, Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 42 din 3 februarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 3 martie 2004, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1662 teza a doua din Codul civil, reținând că textul de lege nu contravine art. 44 și 136 din Constituție.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi în ceea ce privește dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 coroborat cu art. 3 lit. m) și

art. 17 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, ale

art. 14 din Legea nr. 333/2001

privind unele măsuri pentru diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul Național de Investiții, ale art. 720^1 din Codul de procedură civilă și ale art. 1662 și art. 1663 din Codul civil, excepție ridicată de Marcela Frățilă, Ioan Florin Frățilă și Cabinetul Individual de Avocați "Florin Frățilă" în Dosarul nr. 37.448/3/2005 (5.466/2005) al Tribunalului București - Secția a VI-a comercială.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 1 iunie 2006.