Decizia nr. 339/1997

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 11 iulie 1997, de către 36 de senatori, respectiv de: Ion Predescu, Constantin Sava, Virgil Popa, Oliviu Gherman, Alexandru-Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Gheorghe Dumitrascu, Doru Laurian Badulescu, Virgil Popescu, Ilie Aurel Constantin, Doru Ioan Taracila, Victor Apostolache, Nicolae Sersea, Marcu Burtea, Sergiu Chiriacescu, Ion Bold, Mihai Matetovici, Marin Predila, Gheorghi Prisacaru, Dan Mircea Popescu, Nicolae Vacaroiu, Sergiu Nicolaescu, Dumitru Badea, Petre Ninosu, Vasile Ion, Octav Cozmanca, Ion Solcanu, Nicolae Patru, Florea Preda, Gheorghe Bunduc, Ion Minzina, Gheorghe Avram, Ion Circiumaru, Haralambie Cotarcea, Octavian Opris și Doru Gaita, asupra neconstitutionalitatii unor texte din Legea privind modificarea și completarea

Legii nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, adoptată de Senat la 1 iulie 1997 și de Camera Deputaților la 9 iulie 1997. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 508 A/1997.

În sesizare se apreciază ca au fost incalcate "multe principii constituționale și texte exprese ale Constituției", după cum urmează:

a) art. 37, care a fost modificat în sensul că ministrul justiției poate da procurorilor dispoziții obligatorii în vederea respectării și aplicării legii și în mod direct, nu numai prin procurorul general, astfel cum stabilea inițial

Legea nr. 92/1992 , contravine prevederilor art. 130 alin. (2) și ale art. 131 alin. (1) din Constituție.

Se susține, în esenta, ca textul adăugat - "în mod direct" - este neconstitutional, deoarece reprezintă o evidenta imixtiune a puterii administrative în atribuțiile exclusive ale autorității judecătorești - Ministerul Public - și, indirect, o imixtiune asupra puterii judecătorești propriu-zise, adică instanțelor judecătorești, deoarece ministrul justiției este om politic, membru al Guvernului și nu magistrat-procuror. Asa fiind, ministrul justiției nu este impartial, astfel cum pretinde art. 131 alin. (1) din Constituție și nici nu face parte din sistemul parchetelor, prin care Ministerul Public își exercită atribuțiile, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din Constituție. Numai dispozițiile date prin procurorul general sunt corespunzătoare Constituției, ministrul justiției neputând efectua, potrivit art. 38 alin. 1 din lege, direct, nici controlul profesional asupra procurorilor, ci numai prin procurori inspectori sau delegați;

b) art. 38 alin. 2 este neconstitutional cat privește sintagma "sau prin procurori detasati în Direcția relații cu Ministerul Public și coordonarea strategiei antiinfractionale din cadrul Ministerului Justiției", deoarece procurorii sunt constituiți în parchete, au stabilitate în funcție, sunt ierarhic organizați și nu pot fi detasati în unități administrative, chiar cu acordul lor, întrucât ar deveni subordonați total unor salariați administrativi;

c) art. 38 alin. 5 este neconstitutional în partea care stabilește ca ministrul poate da dispoziție "în mod direct" procurorilor sa îndeplinească atribuțiile enumerate de text, spre deosebire de reglementarea din

Legea nr. 92/1992 , care permitea ca astfel de dispoziții să se dea numai prin procurorul general. Pentru motivare se face trimitere la argumentarile anterioare, în esenta la faptul ca procurorul nu poate să primească dispoziții decât de la superiorul ierarhic din sistem, nu și de la alți funcționari, cum este și ministrul justiției;

d) titlul III cap. III referitor la "Parchetele de pe lângă curțile de apel și Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiție" conține o reglementare neconstitutionala, deoarece încalcă unitatea Ministerului Public, principiu constituțional, înscris în art. 131 alin. (1), al controlului ierarhic, unitar și sistematic, precum și caracterul național, unitar și indivizibil al statului român, consacrat în art. 1 din Constituție. Se apreciază ca o asemenea reglementare creează premise de autonomizare și baza de federalizare teritorială, diminuează rolul și autoritatea procurorului general al României și incearca sa refacă forma instituțională din perioada interbelica, perioada depășită și desueta din toate punctele de vedere;

e) art. 52 alin. 1 este apreciat ca neconstitutional datorită eliminării din formula jurământului a cuvintelor "sa apar interesele României", dar nu se arata ce text sau principiu constituțional a fost încălcat. Se precizează numai ca motivarea acestei eliminari - afectarea imparțialității judecătorului, care ar fi obligat sa apere statul în diverse litigii - constituie o eroare grava, deoarece face o confuzie între statul român, ca subiect în raporturile juridice civile și țara, care reprezintă o valoare ce trebuie apărată;

f) art. 73 și următoarele sunt neconstituționale, deoarece prevăd exclusiv pentru ministrul justiției dreptul de a face recomandări Consiliului Superior al Magistraturii, exercitandu-se astfel monopolul guvernarii asupra justiției și controlul justiției de către guvern;

g) art. 79^1, care permite detasarea judecătorilor inamovibili la Ministerul Justiției, la Institutul Național al Magistraturii sau chiar la alte autorități publice, este neconstitutional, deoarece încalcă separația puterilor, competentele, statutul constituțional al judecătorilor. Se apreciază, de asemenea, ca textul este neconstitutional, pentru aceleași motive, și în ceea ce privește posibilitatea detașării procurorilor.

Printr-o alta sesizare, înregistrată la aceeași dată, formulată de un grup de 71 de deputați - dintre care unul nu poate fi identificat, deoarece nu și-a scris numele clar -, respectiv de: Adrian Nastase, Miron Tudor Mitrea, Dan Ioan Popescu, Acsinte Gaspar, Daniela Popa, Gheorghe Vâlceanu, Eugen Nicolicea, Gheorghe Ana, Victor Neagu, Dumitru Popescu, Ion Munteanu, Mihai Nicolescu, Neculai Grigoras, Marian Sarbu, Ion Pirgaru, Petru Godja, Ovidiu Sincai, Ștefan Ignat, Gheorghe Ana, Gabriel Bivolaru, Ion Giurescu, Dumitru Buzatu, Mihail Sireteanu, Ioan Bivolaru, Gheorghe Ionescu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Florin Georgescu, Vasile Stan, Marin Gheorghe, Virgil Popa, Dan Matei-Agathon, Simion Darie, Mihai Hlinschi, Iulian-Costel Tocu, George Dragu, Marian Ianculescu, Victor Traian Mihu, Carmen (Hunea) Dumitriu, Dan Nicu, Daniela Bartos, Alexandru Albu, Viorica Afrasinei, Petru Șerban Mihailescu, Vasile Panteliuc, Petru Bejinariu, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Hildegard Puwak, Petre Naidin, Ion Honcescu, Croitoru Adrian, Nicu Ionita, Viorel Hrebenciuc, Marin Cristea, Gheorghe Oana, Traian Dobre, Niculae Napoleon Antonescu, Mihai Ioan Popa, Ioan Iuliu Furo, Luca Stefanoiu, Marcu Tudor, Gheorghe Ariton, Nicolae Leonachescu, Ilie Neacsu, Viorel Burlacu, Sever Mesca, Toma Nastase, Mitica Balaet, Leonida Lari Iorga, Corneliu Ciontu, Ion Dutu, Curtea Constituțională a fost sesizată cu privire la aceeași lege, invocandu-se neconstituționalitatea următoarelor texte:

a) art. 1 se apreciază ca este neconstitutional, deoarece face distincție între autoritatea judecătorească și puterea judecătorească, excluzând Ministerul Public din aceasta din urma, deși Constituția a așezat în mod ferm Ministerul Public în sfera puterii judecătorești, astfel cum rezultă din capitolul "Autoritatea judecătorească", inclusiv art. 130 și art. 131 din legea fundamentală, care prevăd ca Ministerul Public are atribuții în activitatea judiciară, reprezentând interesele generale ale societății și aparand ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor. În aceasta activitate, fie ca este vorba de Curtea Constituțională sau de instanțele judecătorești, procurorii sunt impartiali, la fel ca și judecătorii, nu apara executivul, ci pun concluzii în mod liber, întemeindu-se pe lege și pe probele administrate. Deși Constituția stabilește ca procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției", în contextul celorlalte prevederi ale art. 130 și ale art. 131 din Constituție, aceasta nu semnifica o subordonare ierarhica, ci o relație administrativă, organizatorică, similară cu aceea existenta între Ministerul Justiției și instanțele judecătorești. Eliminarea Ministerului Public și a Consiliului Superior al Magistraturii din puterea judecătorească pune problema apartenentei lor la una dintre celelalte puteri, în condițiile în care Constituția le reglementează, împreună cu instanțele judecătorești, în capitolul intitulat "Autoritatea judecătorească";

b) art. 19 alin. 4 teza a doua, care stabilește ca "nu se considera imixtiune exercitarea atribuțiilor date prin lege ministrului justiției cu privire la căile judiciare de atac", este în opoziție cu prevederile constituționale, întrucât reprezintă o intervenție a ministrului justiției în soluționarea definitivă a cauzelor. Se apreciază ca și unele dispoziții introduse recent în codurile de procedura, potrivit cărora ministrul justiției poate cere procurorului general sa exercite unele cai extraordinare de atac, sunt contrare Constituției;

c) art. 37, care îngăduie ministrului justiției sa dea direct dispoziții procurorilor, este neconstitutional, întrucât are semnificatia unui amestec al puterii executive în atribuțiile puterii judecătorești. Se apreciază ca ministrul justiției nu poate da ordine în mod direct procurorilor, întrucât între aceștia nu exista un raport de subordonare, el existând numai în cadrul Ministerului Public, din care ministrul justiției nu face parte. Dacă s-ar accepta textul actual, dispozițiile ministrului justiției, date în mod direct, ar trebui să fie în forma scrisă, publice (atașate la dosarul cauzei) și supuse controlului instanței;

d) art. 38, care consacra controlul ministrului justiției asupra activității procurorilor, este neconstitutional, deoarece constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecătorești. Un asemenea control poate fi efectuat numai de către procurorii ierarhici și de către instanțele judecătorești. Textul încalcă și prevederile art. 131 alin. (1) din Constituție, care stabilește autoritatea ministrului justiției asupra Ministerului Public, pe de o parte, pentru ca permite un control al inspectorilor generali din Ministerul Justiției asupra procurorilor, consacrandu-se astfel o autoritate și a acestui minister alături de cea a ministrului, iar pe de altă parte, deoarece îngăduie ministrului justiției sa dea ordine direct procurorilor, ceea ce semnifica o activitate de conducere a Ministerului Public, or, potrivit Constituției, ministrul justiției nu are o asemenea atribuție;

e) art. 44 alin. 2, se apreciază a fi neconstitutional în ceea ce privește cuvântul "promovat", folosit în text în legătură cu procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, deoarece ar restrânge sfera persoanelor care ar candida la funcție, întrucât promovarea se poate face numai dintr-o singura structura, astfel încât ar fi eliminati profesori universitari sau judecători de la Curtea Suprema de Justiție. Prin modul de redactare nou se încalcă art. 16 și art. 94 lit. c) din Constituție, care consacra principiul egalității, respectiv prevede că Președintele României "numește" în funcții publice;

f) art. 73, astfel cum a fost adoptat, este neconstitutional, deoarece modifica, în esenta, natura Consiliului Superior al Magistraturii, acesta devenind dependent în principala sa atribuție, în sensul că poate refuza recomandarea ministrului, dar fără aceasta recomandare nu poate propune numiri. Acest gen de dependenta constituie o încălcare a separației puterilor în stat, o ingerinta asupra autorității judecătorești, ce excede controlului reciproc, firesc, între puteri. În orice caz, lărgirea atribuțiilor ministrului justiției cu privire la activitatea Consiliului Superior al Magistraturii s-ar putea face numai prin modificarea Constituției.

Critica se referă și la necesitatea a câte trei propuneri pentru conducerea Curții Supreme de Justiție și pentru procurorii generali, precum și la numirea procurorilor generali ai curților de apel de către Președintele României.

Sesizarea grupului de deputați formează obiectul Dosarului nr. 509 A/1997.

De asemenea, Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 14 iulie 1997, de către Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție, asupra neconstitutionalitatii art. 73 alin. 1 lit. a), b), c) și d) din aceeași lege. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 510 A/1997.

Se apreciază ca dispozițiile art. 73 alin. 1 lit. a), b) și c), în sensul că propunerile Consiliului Superior al Magistraturii de numire în funcție a președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și a judecătorilor Curții Supreme de Justiție, a celorlalți judecători și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, se face la recomandarea ministrului justiției, contravin prevederilor art. 133 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora propunerile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt condiționate de recomandarea ministrului justiției.

În ceea ce privește dispozițiile art. 73 alin. 1 lit. d), potrivit cărora Consiliul Superior al Magistraturii dispune, la propunerea ministrului justiției, cu privire la promovarea, transferarea și la încetarea funcției acestora, se arata ca este contrară prevederilor art. 124 alin. (1) din Constituție, care stabilesc ca aceasta atribuție se exercită de consiliu în condițiile legii.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Președintele Camerei Deputaților apreciază ca obiecțiile de neconstituționalitate sunt nefondate, arătând, în esenta, următoarele:

a) cu privire la neconstituționalitatea art. 1 din lege, în demonstratia ca textul este constituțional se pornește de la o apreciere a autorilor sesizării, socotită corecta, și anume ca "Autoritățile publice nu sunt altceva decât expresii ale puterii de stat, indeplinind diversele funcții specifice statului". Reglementand autoritățile publice, constituantul român le-a investit, implicit, cu atribuții care, deși concura la realizarea unei anumite puteri, nu se confunda cu aceasta. Astfel, în cap. I din titlul III al Constituției, deși a urmărit sa dea expresie autorităților care infaptuiesc "puterea legiuitoare", nu s-a limitat doar la Parlament, ci a reglementat și instituția "Consiliul Legislativ". La fel, cap. II-V din același titlu, consacrate autorităților publice investite cu înfăptuirea puterii executive, reglementează, pe lângă instituțiile Președintelui României și ale Guvernului, și autoritățile administrației publice centrale și locale, care, evident, concura la realizarea puterii executive, dar nu o exercită în maniera și ca atribut exclusiv recunoscut doar primelor doua. Respectând regula, în cap. VI din titlul III al Constituției, dedicat autorității judecătorești, constituantul a reglementat toate instituțiile care dau expresie puterii judecătorești - instanțe, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de infaptuire a justiției numai instanțelor, în frunte cu Curtea Suprema de Justiție.

Atât timp cat legiuitorul nu le-a conferit acestor autorități atributul infaptuirii justiției, ci doar al participării la realizarea acesteia, ele nu dobândesc prerogativele instanțelor, asa cum nici Consiliul Legislativ nu dobândește rangul Parlamentului, sau autoritățile administrației publice centrale și locale, pe cele ale Președintelui României ori ale Guvernului;

b) cu privire la neconstituționalitatea art. 19 alin. 4 teza a doua, se apreciază textul criticat ca fiind constituțional, deoarece nu este vorba de alte "imixtiuni" ale ministrului justiției în activitatea instanțelor, decât de cele strict legate de "exercitarea atribuțiilor date prin lege ministrului justiției cu privire la căile judiciare de atac". De altfel, acest aspect reiese cu evidenta din textul tezei întâi a articolului citat, potrivit căruia în nici o împrejurare verificările efectuate de ministrul justiției, direct sau prin aparatul propriu, nu pot conduce la imixtiuni în desfășurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuție a ceea ce a fost deja judecat;

c) cu privire la art. 37, se arata ca obiecțiile de neconstituționalitate ignora textul art. 131 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției". De asemenea, se ignora cerințele textului art. 19 alin. 2 din lege, modificat, care dispune ca "ministrul justiției răspunde de buna organizare și funcționare a justiției ca serviciu public." Din aceste texte rezultă existenta raportului de subordonare a procurorului față de ministrul justiției și răspunderea ministrului justiției cu privire la activitatea procurorului. În drept, nu poate fi înțeles conceptul de "sub autoritatea ...." fără sensul de "subordonare", "îndrumare", "control". De asemenea, nu poate fi acceptată asumarea răspunderii pentru activitatea celui care nu se afla în raporturi de subordonare, sub autoritatea celui răspunzător. Dacă aceasta stare de fapt este acceptată, atunci trebuie acceptat și faptul ca acela care exercită autoritatea să poată da în mod direct sau prin interpusi dispoziții celor aflați sub respectiva autoritate. Astfel, conceptul constituțional, instituit prin formula "sub autoritatea ministrului justiției", din art. 131 alin. (1), ar fi lipsit de conținut.

În alta ordine de idei, se apreciază ca obiecția formulată nu poate fi primită și pentru aceea ca dispozițiile ministrului justiției, date procurorului în mod direct sau prin procurorul general, nu sunt neconditionate, ci, dimpotriva, sunt strict circumscrise dezideratului social general, exprimat clar și ferm de același text prin formula: "în vederea respectării și aplicării legii". Ca atare, dispozițiile ministrului justiției, directe sau mijlocite, dobândesc caracter obligatoriu numai dacă îndeplinesc condiția stabilită de legiuitor. Sintagma "în vederea respectării și aplicării legii" obliga deopotrivă ambii subiecti ai raportului relational: pe ministrul justiției - sa dea dispoziții în considerarea respectării și aplicării legii în vigoare, iar pe procurorul în cauza - sa îndeplinească cu promptitudine comandamentele legale. Privită astfel, relația ministrul justiției-procuror nu implica politica și politizarea, ci ea este subordonata respectării și aplicării legii de către ambii subiecti.

Cat privește faptul ca ministrul justiției efectuează controlul procurorilor prin procurori-inspectori și nu direct, ceea ce ar justifica susținerea ca și dispozițiile sale să se dea tot prin procuror, nu tine de realizarea justiției - prerogativa exclusiva a Curții Supreme de Justiție și a celorlalte instanțe judecătorești stabilite de lege -, ci de buna organizare și funcționare a justiției ca serviciu public, sarcina atribuită ministrului justiției, care atrage și răspunderea aferentă. Ca atare, se cuvine ministrului justiției atributul de a-și constitui organele de control, atât timp cat dispozițiile date de el îi angajează răspunderea.

Cat privește forma scrisă, pe care ar trebui întotdeauna sa o imbrace dispoziția ministrului justiției către procurorul controlat, este de constatat ca, în cele mai importante acte pe care urmează să le întocmească procurorul, ea este prevăzută, potrivit art. 38 ultimul alineat;

d) cu privire la art. 38, se apreciază că nu poate fi primită critica, deoarece, prin opiniile exprimate, se urmărește a "scoate" procurorii din Ministerul Public de sub controlul și autoritatea ministrului justiției, ceea ce contravine dispoziției art. 131 alin. (1) din Constituție.

În plus, textul art. 38 instituie controlul general asupra activității procurorilor și nu se limitează doar la controlul judecătoresc asupra actelor de procedura pe care acești reprezentanți ai autorității publice le instrumenteaza în procesul activității lor. Or, rezumand controlul doar la conținutul actelor procedurale, ar insemna sa rămână în afară cea mai mare parte a activității de reprezentare a intereselor generale ale societății, de apărare a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. În acest context, evident că nu poate fi primită nici soluția conform căreia ceea ce nu se supune controlului judecătoresc sa revină procurorului ierarhic superior. Aceasta soluție contravine principiului imparțialității și nu poate fi primită.

Cat privește art. 38 alin. 2, atacat de grupul de senatori, se arata ca, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituție, numai judecătorii sunt inamovibili - ceea ce asigura stabilitatea în funcție -, în timp ce procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției [art. 131 alin. (1) din Constituție], ceea ce - chiar dacă le asigura stabilitate în funcție - nu se confunda cu inamovibilitatea. În acest sens, se invoca și dispoziția art. 36 din lege, potrivit căreia parchetele sunt independente față de instanțele judecătorești, dar nu și față de alte autorități. În sprijinul opiniei exprimate se invoca și textul art. 131 alin. (2) din Constituție, care nu poate fi în nici un caz interpretat în sensul că funcția de procuror inspector la Direcția relații cu Ministerul Public din cadrul Ministerului Justiției este incompatibilă cu funcția de procuror la unul dintre parchete. În concluzie, se apreciază ca, în condițiile legii, procurorii pot fi detasati din Ministerul Public în cadrul Ministerului Justiției, fără ca prin aceasta statutul lor de magistrat să fie afectat. Cat privește raporturile de subordonare, indiferent de locul în care activează procurorul, cat timp calitatea aceasta se menține, el se va afla sub autoritatea ministrului justiției.

În legătură cu art. 38 alin. 5, atacat de asemenea de către grupul de senatori, se arata ca semnatarii ignora raportul de subordonare instituit prin art. 131 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției". În plus, semnatarii omit să constate ca, potrivit reglementărilor din Constituție și din

Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, procurorii nu primesc dispoziții directe decât de la procurorii ierarhic superiori și de la ministrul justiției, care în nici o situație nu poate fi inclus în categoria "alți funcționari";

e) cu privire la reglementarea materiei titlului III cap. III, intitulat "Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiție", se apreciază critica formulată ca nefondata și neavenită, aceste dispoziții neincalcand nici prevederile art. 131 alin. (1) și nici pe cele ale art. 1 din Constituție. Principiul constituțional, înscris în art. 131 alin. (1) din Constituție, nu este încălcat de aceste prevederi atât timp cat el pune doar o problemă organizatorică, legată de centralizarea sau descentralizarea unei autorități publice care face parte din autoritatea judecătorească. În aceste condiții, stabilirea structurii organizatorice a Ministerului Public de către legiuitor nu afectează nici autoritatea procurorilor, nici unitatea Ministerului Public și nici autoritatea acestuia. Cu alte cuvinte, modul de organizare a Ministerului Public, într-o maniera centralizata sau descentralizata, reprezintă o opțiune legislativă, care nu poate fi pusă sub semnul unei incertitudini constituționale, ea neafectand constituționalitatea Ministerului Public.

Cat privește art. 44 alin. 2, a cărui neconstituționalitate a fost invocată de către grupul de deputați, critica este considerată neîntemeiată, deoarece între "propunere" și "numire" nu exista similitudine și cele doua atribuții nu revin aceleiași autorități publice. Asa cum dispune textul, numirea procurorului general, cu respectarea dispoziției art. 94 lit. c) din Constituție, este și rămâne prerogativa Președintelui României;

f) cu privire la art. 52 alin. 1, critica formulată de senatori este apreciată ca fiind neîntemeiată, deoarece formula existenta în

Legea nr. 92/1992 , integrată în jurământul judecătorului, este contrară statului de drept, în care judecătorul este impartial și independent. Menținerea în text a sintagmei ce se propune a fi eliminata ar insemna transformarea judecătorului "în parte", în special în procesele în care una dintre părți este România. Înlăturarea din textul legii a formulei privitoare la apărarea intereselor României este, totodată, în concordanta cu principiul înscris în art. 124 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "judecătorii sunt independenți și se supun numai legii". Implicit, respectând și aplicând corect legea, magistratul servește și apara interesele României, în măsura în care legile în vigoare le promovează și le garantează;

g) cu privire la art. 73, se considera ca textul din lege este în deplin acord cu litera și spiritul prevederilor art. 124 alin. (1), art. 131 alin. (1) și ale art. 133 alin. (1) din Constituție.

Dispozițiile art. 73 alin. 1 lit. a), b) și c) sunt nu numai constituționale, dar și de neinlocuit, atât timp cat Consiliul Superior al Magistraturii nu are un aparat propriu, iar ministrul justiției este cel care prezidează lucrările consiliului când se fac aceste propuneri.

În ceea ce privește dispozițiile art. 73 alin. 1 lit. d), în virtutea cărora Consiliul Superior al Magistraturii dispune, la propunerea ministrului justiției, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea din funcție a judecătorilor, precum și la încetarea funcției acestora, ele sunt concordante cu prevederile art. 124 alin. (1) din Constituție, care permit legiuitorului sa stabilească, prin lege, condițiile în care se fac promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor. Implicarea ministrului justiției în acest proces nu afectează constituționalitatea textelor legale respective, atât timp cat dreptul Consiliului Superior al Magistraturii de a decide nu este afectat, iar recomandarea ministrului justiției nu este decât o premisa a exercitării acestui drept.

Pe de altă parte, cat timp procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, este firesc și de la sine înțeles să poată recomanda numirea procurorilor ori să facă suspendări ale celor aflați sub autoritatea sa. În caz contrar, "prerogativa sub autoritatea ministrului justiției" este lipsită de conținut, pur formala. În plus, față de textele constituționale ale art. 124 alin. (1) teza ultima și ale art. 131 alin. (1) teza întâi, potrivit cărora "Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii", iar "Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii ....", dispozițiile art. 73 nu trebuie interpretate în sensul că lipsa recomandarii ministrului justiției blocheaza activitatea consiliului. Ori de câte ori Consiliul Superior al Magistraturii va aprecia ca este necesar să se facă numiri, promovari, transferări sau suspendări, în rândul celor care cad sub autoritatea competentelor lui, va putea, în lipsa recomandărilor ministrului, sa i le ceara, iar în cazul unui eventual refuz, să le facă, știut fiind ca recomandarea nu impune, ci sugereaza.

În ceea ce privește acordarea de avize de către Consiliul Superior al Magistraturii, la solicitarea ministrului justiției, cu privire la administrarea judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor, aceasta se întemeiază atât pe dispozițiile art. 131 alin. (1) din Constituție, cat și pe cele ale art. 19 alin. 2 din lege, potrivit căruia "ministrul justiției răspunde de buna organizare și funcționare a justiției ca serviciu public ....". În consecința, buna funcționare a instanțelor și a parchetelor presupune, pe lângă o buna informare a ministrului justiției, și intervenția acestuia pentru asigurarea calității activității.

Relația creata, consecința a recomandărilor statornicite de art. 73, nu afectează principiul separației puterilor în stat, ci îi da consistenta pentru ca obliga cele doua autorități publice sa conlucreze, inlaturand orice manifestare de abuz din partea uneia dintre ele. Și de această dată ne gasim în fața unor optiuni organizatorice, care nu afectează constituționalitatea dispozițiilor legale;

h) cu privire la art. 79^1 alin. 1, critica grupului de senatori este apreciată ca fiind gratuita și în totală contradictie cu reglementările constituționale, cat și cu cele ale Legii nr. 92/1991. Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituție, "judecătorii ..... sunt inamovibili. Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii". În conformitate cu art. 79^1 alin. 1, ministrul justiției poate dispune "detasarea judecătorilor inamovibili, numai cu acordul scris al acestora, în cadrul Ministerului Justiției, la Institutul Național al Magistraturii, la alte instanțe judecătorești sau la alte autorități publice". În consecința, este de observat ca statutul judecătorului nu este cu nimic afectat, dacă detasarea se poate efectua numai cu acordul sau scris. Dacă s-ar însuși critica, ar insemna ca miscarea judecătorilor sa nu se producă decât prin transfer în cadrul sistemului, ceea ce ar afecta grav interesele acestora. Or, dacă detasarea se face cu consimțământul sau, atunci sunt respectate atât cerințele legii, cat și interesele corpului judecătoresc, magistrații putând sa activeze nu numai în învățământ, ci și la celelalte instituții menționate, cu păstrarea statutului și a celorlalte drepturi prevăzute de lege pentru personalul detașat.

Potrivit reglementării art. 79^1 alin. 3, detasarea procurorilor se poate dispune de ministrul justiției în aceleași condiții ca și în cazul judecătorilor, mai precis cu acordul lor scris și cu păstrarea calității de magistrat.

Fața de aceste prevederi legale, nu se poate susține ca un magistrat (judecător sau procuror) poate fi "scos" din sistem în mod discretionar de ministrul justiției, pentru a-i anula inamovibilitatea și alte drepturi. În condițiile în care cererea de magistrați este prezenta la nivelul tuturor autorităților publice, reglementarea detașării în condițiile art. 79^1 din Legea pentru organizarea judecătorească nu poate fi decât benefica.

Președintele Senatului, în punctul de vedere transmis Curții Constituționale, apreciază ca toate obiecțiile de neconstituționalitate sunt neintemeiate, pentru următoarele motive, redate în esenta:

a) cu privire la art. 1, se arata ca, în art. 123-133, Constituția stabilește ca din autoritatea judecătorească fac parte: instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii. Este însă evident ca acești trei factori ai autorității judecătorești nu constituie, fiecare, elemente ale puterii judecătorești. Prin putere judecătorească trebuie să se înțeleagă numai acele instituții ale statului care infaptuiesc actul de justiție prin pronunțarea hotărârilor judecătorești. Iar aceste instituții nu pot fi decât Curtea Suprema de Justiție și celelalte instanțe judecătorești, asa cum prevede art. 125 alin. (1) din Constituție.

De aceea Curtea Suprema de Justiție și celelalte instanțe judecătorești alcătuiesc puterea judecătorească și fac parte, în același timp, din autoritatea judecătorească, din care mai fac parte și Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii;

b) cu privire la art. 19 alin. 4 teza a doua, se apreciază ca din moment ce, în concordanta cu art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, iar modificarea legii da conținut legal acestei autorități, este normal, pe cale de consecința, ca ministrul justiției să aibă posibilitatea de a da ordin procurorilor aflați sub autoritatea sa, inclusiv ca sa exercite recursul în anulare;

c) cu privire la art. 37, se arata ca, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, "procurorii își desfășoară activitatea .... sub autoritatea ministrului justiției". Nici în acest text și nici în vreun alt text constituțional nu se prevede forma de exercitare a acestei autorități. Prin urmare, autoritatea ministrului justiției se poate exercita atât direct, cat și indirect. Prin exercitarea directa a autorității ministrului justiției, nu numai că nu se încalcă vreun text constituțional, dar nu se încalcă nici spiritul Constituției.

Invocarea în sesizare a art. 115 și 116 din Constituție nu este de natura sa ducă la o alta concluzie. Este foarte adevărat ca ministrul justiției este om politic, membru al Guvernului, și ca el acționează conform programului de guvernare. Aceasta situație nu este însă de natura sa confere caracter temeinic sesizării. Dimpotriva, potrivit principiului "separațiunii puterilor în stat și controlului lor reciproc", textul criticat apare ca o aplicație concretă a controlului unei autorități asupra unei alte autorități. Pe de altă parte, în procesele la care participa, procurorii nu sunt decât parte în proces, iar, potrivit codurilor de procedura, toate părțile din proces se afla pe picior de egalitate, cei care urmează sa hotărască fiind numai judecătorii, constituiți în complet de judecată. De aceea dispozițiile ministrului justiției, date chiar în mod direct procurorilor, nu pot influența hotărârile judecătorești decât în egala măsura cu cererile și concluziile formulate de celelalte părți.

Este, de asemenea, adevărat ca, în temeiul art. 131 alin. (1) din Constituție, "procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic ...", dar, din moment ce tot art. 131 alin. (1) stabilește ca aceasta activitate se desfășoară sub autoritatea ministrului justiției, înseamnă ca textul criticat respecta întru totul prevederea constituțională din același text, și anume ca aceasta activitate se desfășoară potrivit principiului controlului ierarhic. Textul criticat nu face decât sa concretizeze cele doua prevederi constituționale (controlul ierarhic și autoritatea ministrului justiției), în sensul că stabilește pe ministrul justiției ca organ superior al ierarhiei din Ministerul Public. Împrejurarea ca ministrul justiției nu este procuror și nici magistrat nu poate conduce la susținerea motivului invocat, neavând vreo relevanta. Dimpotriva, prin activitatea sa stabilită de textul criticat, ministrul justiției își exercită controlul democratic asupra Ministerului Public, potrivit principiului separațiunii puterilor în stat și controlului lor reciproc. Cu atât mai mult, acest control se poate exercita asupra unei autorități care nu are caracterul de putere și care, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, se afla sub autoritatea ministrului justiției.

Textul criticat are menirea de a ameliora activitatea procurorilor, în sensul de a evita întârzierile nejustificate sau netrimiterea în judecata a unor infractori.

Nici argumentul ca ministrul justiției, ca om politic, nu are imparțialitate, deoarece aparține unui partid politic și face politica acestuia, iar nu politica generală a societății, incercand sa induca o contradictie între textul criticat și art. 130 alin. (1) din Constituție, nu este întemeiat. Aceasta, deoarece, în sistemul modern al democrației reprezentative, Parlamentul este expresia voinței naționale, iar Guvernul, deci inclusiv ministrul justiției, este investit de Parlament. De aceea Guvernul reprezintă interesele generale ale societății, asa cum art. 131 alin. (1) din Constituție îi cere Ministerului Public. Nu exista, prin urmare, nici o contradictie între acest text constituțional și textul de lege criticat.

În sfârșit, se arata ca în

Legea nr. 92/1992 , nemodificata, Ministerul Public era singura instituție a statului care nu era supusă vreunui control. Aceasta situație era în contradictie evidenta cu principiul fundamental al democrației, ca orice instituție a statului să fie supusă controlului unei alte instituții. Aceasta situație a făcut ca Ministerul Public să fie un adevărat stat în stat, o mica dictatura. Modificarea

Legii nr. 92/1992

pune capăt acestei situații anormale și plaseaza Ministerul Public, în mod real și concret, sub autoritatea ministrului justiției, asa cum prevede art. 131 alin. (1) din Constituție. Aceasta prevedere constituțională ar rămâne doar teoretică și fără urmări practice, în cazul în care legea nu s-ar modifica;

d) cu privire la art. 38, se arata ca art. 131 alin. (1) din Constituție stabilește autoritatea ministrului justiției asupra procurorilor. Cum ministrul justiției nu are posibilitatea efectivă de a-și exercită personal autoritatea conferita de Constituție, "este firesc ca el să-și constituie un corp de control, alcătuit din specialiști în materie, adică de procurori, care să supună deciziei sale felul în care el să-și exercite aceasta autoritate". Critica formulată este surprinzatoare, ținând seama ca la curțile de apel funcționează judecători inspectori care au obligația de a-l informa pe ministru cu privire la funcționarea instanțelor și la abaterile de natura sa compromita calitatea activității, aplicarea legilor și a regulamentelor în circumscripțiile curților de apel. Aceasta modificare a legii este cuprinsă în art. 19, pe care contestatorii nu l-au criticat. Prin similitudine de situații, este necesar ca ministrul justiției să aibă un corp de procurori inspectori care să-i supună spre aprobare măsurile pe care acesta să le ia în exercitarea autorității sale prevăzute la art. 131 alin. (1) din Constituție.

Detasarea acestor procurori în Direcția relații cu Ministerul Public și coordonarea strategiei antiinfractionale din cadrul Ministerului Justiției este necesară, pentru ca procurorii detasati sa nu-și piardă statutul personal de magistrați și consecințele ce deriva din acest statut (drepturi bănești etc.). Aceasta detașare nu este de natura să-i pună pe acești procurori în situația de subordonați ai unor salariați administrativi, deoarece ei sunt subordonați, în mod direct, ministrul justiției, care este titularul autorității prevăzute la art. 131 alin. (1) din Constituție.

Cat privește critica adusă dispoziției din alin. 5 al art. 38, se arata ca ea este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece și prin acest text se concretizează modalitatea practica de realizare a autorității ministrului justiției asupra procurorilor, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție;

e) cu privire la critica adusă dispozițiilor din cap. III al titlului III al legii, se precizează ca art. 130 din Constituție reglementează rolul Ministerului Public, dar nu și organizarea sa. Din punct de vedere al respectării Constituției, Ministerul Public poate funcționa atât în sistemul anterior, cat și în cel preconizat de modificarea legii. Nu este, de aceea, necesar ca Ministerul Public și parchetele alcatuitoare sa funcționeze în modul stabilit prin legea din anul 1992.

Contrar celor susținute în contestație, art. 131 alin. (1) din Constituție prevede numai controlul ierarhic, dar nu și pe cel unitar și sistematic, iar art. 130 nu impune ca Ministerul Public să fie "unic și unitar". Toate criticile privitoare la premise de autonomizare, de federalizare teritorială, care se referă la caracterul național, unitar și indivizibil al statului român, sunt neintemeiate, cu atât mai mult cu cat acest sistem funcționează încă din anul 1992, prin înființarea și organizarea curților de apel. Modificarea legii, în aceasta privinta, nu este deci de natura sa aducă atingere caracterului unic și unitar al sistemului judiciar român și, cu atât mai puțin, prevederilor art. 1 din Constituție.

Faptul ca prin modificările preconizate se diminuează rolul și autoritatea procurorului general al României nu are nici o relevanta din punct de vedere al respectării Constituției.

Cat privește art. 44 alin. 2, atacat de grupul de deputați, se apreciază ca promovarea menționată în text are valoare identică cu numirea prevăzută la art. 94 lit. c) din Constituție. O excepție de neconstituționalitate se poate admite numai dacă textul contestat încalcă o prevedere constituțională și în nici un caz din motive exclusiv semantice;

f) cu privire la art. 52 alin. 1, se arata, de asemenea, ca obiecția este neîntemeiată, deoarece magistrații, în activitatea lor, trebuie să apere numai adevărul și legalitatea. Menținerea textului eliminat în formula jurământului i-ar obliga pe magistrați să se îndepărteze de la obligația lor de obiectivitate, corectitudine și imparțialitate, atunci când statul român este parte în proces sau chiar atunci când interesele statului român sunt în joc, chiar în situațiile în care statul român nu este parte în proces. Menținerea acestui text în formula de jurământ ar fi susceptibilă de a aduce atingere drepturilor legale și legitime ale părților din proces care se judeca cu statul român și ar crea premisele unui proces inechitabil;

g) cu privire la art. 73, se apreciază ca, indiferent de împrejurarea ca recomandările se fac de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii sau de către ministrul justiției, un control politic exista în oricare dintre formule. Aceasta, deoarece membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleși de Parlament, iar alegerea lor se face, în mod necesar, exclusiv pe criterii politice. Este adevărat ca magistraților le este interzis să facă parte din partide politice [art. 37 alin. (3) din Constituție], însă nici o constituție și nici o lege nu îi pot opri pe magistrați să aibă anumite simpatii politice, chiar fără a fi înscriși într-un partid.

Referitor la art. 73 alin. 1 lit. a), b) și c) din lege, se apreciază ca art. 133 alin. (1) din Constituție nu numai că nu oprește ca propunerile formulate de Consiliul Superior al Magistraturii să fie făcute la recomandarea ministrului justiției, ci, dimpotriva, prin mențiunea finala "în condițiile legii", permite ca legea sa stabilească condițiile în care Consiliul Superior al Magistraturii sa numească în funcție pe judecători și procurori.

În ceea ce privește art. 73 alin. 1 lit. d) din lege, se menționează că, și în acest caz, art. 124 alin. (1) fraza a doua din Constituție nu numai că nu oprește ca aceste măsuri să fie dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea ministrului justiției, ci, dimpotriva, prin mențiunea finala "în condițiile legii", permite ca legea sa stabilească condițiile concrete în care Consiliul Superior al Magistraturii sa dispună promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor;

h) cu privire la art. 79^1, se apreciază ca dispoziția contestată nu contravine vreunei prevederi constituționale, iar magistrații pot fi detasati numai cu acordul lor scris.

Guvernul apreciază, în punctul sau de vedere, ca dispozițiile atacate sunt constituționale și, deci obiecțiile formulate în cele trei sesizări sunt neintemeiate, pentru următoarele motive, redate în esenta:

a) cu privire la art. 1, se arata ca, prin noua sa redactare, textul stabilește componentele autorității judecătorești, reproducand dispozițiile constituționale și, în același timp, marcheaza locul distinct al instanțelor judecătorești, singurele care infaptuiesc justiția și, prin aceasta, exercita puterea judecătorească.

Deși în Constituția României separația puterilor în stat nu este consacrată expressis verbis, ea este recunoscută prin funcțiile distincte pe care le prevede pentru autoritățile publice, pe care le reglementează în cuprinsul sau legea fundamentală. Pe de altă parte, art. 80 alin. (2) din Constituție consacra sintagma "puterile statului", iar în al doilea rând face o distincție neta între "autoritățile publice", ca instituții, și "puterile statului", ca funcții ale acestuia. Or, este cunoscut ca teoria clasica a separației puterilor în stat pornește nu de la ideea de separație a instituțiilor, ci de la ideea ca funcțiile statului - legislativă, executivă și judecătorească - sunt distincte și infaptuite de organe independente. Prima idee este doar consecința celei de-a doua. În acest sens trebuie inteleasa și distincția pe care prevederile

art. 1 din Legea privind modificarea și completarea Legii nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească o fac între notiunile de autoritate judecătorească și cea de putere judecătorească.

Textul atacat nu numai că nu încalcă nici o dispoziție a Constituției, ci, dimpotriva, da expresie, într-o alta formulare, prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituție, care stabilesc ca "Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege". Legiuitorul constituant, atunci când a redactat cap. VI din titlul III al Constituției, a înțeles să fie riguros exact în ceea ce privește exercitarea puterii judecătorești, înfăptuirea justiției, precizând ca ea se realizează numai prin instanțele judecătorești, nu și prin celelalte doua componente ale autorității judecătorești - Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii - , care au cu totul alte atribuții, bine precizate de Constituție.

Rigoarea legiuitorului constituant în delimitarea rolului fiecărei componente a autorității judecătorești este demonstrata și de modul diferit în care sunt formulate textele care se referă la judecători și cele care se referă la procurori. Astfel, art. 123 alin. (2) din Constituție prevede că "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", ceea ce corespunde rolului lor de a infaptui justiția, de a judeca, de a soluționa litigii. Aceeași ratiune sta și la baza inamovibilității care este recunoscută judecătorilor prin art. 124 alin. (1) din Constituție, ca garanție a independentei lor. În schimb, referitor la statutul procurorilor, art. 131 alin. (1) din Constituție prevede că "Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției". Se observa, în mod clar, din formularea art. 131 alin. (1), ca procurorii au un statut complet diferit de cel al judecătorilor, tocmai din cauza faptului ca ei nu infaptuiesc justiția, nu pronunța hotărâri cu valoare de adevăr legal. Din analiza alin. (1) al art. 131 din Constituție rezultă ca procurorii sunt supuși atât controlului ierarhic, cat și autorității ministrului justiției, ceea ce exclude ideea de independenta față de autoritățile ierarhic superioare.

În aceste condiții, a accepta, asa cum se susține în sesizarea grupului de deputați, ca Ministerul Public face parte din puterea judecătorească, ar insemna a admite, contrar prevederilor Constituției, ca puterea judecătorească sau o parte a ei s-ar afla sub autoritatea ministrului justiției, deci a puterii executive, ceea ce ar fi de natura sa nege principiul separației puterilor în stat, care, după cum s-a mai arătat, este consacrat și de Constituția României. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, retinand ca, chiar dacă Constituția nu consacra in terminis principiul separației puterilor, cerințele lui de fond, astfel cum sunt concepute în prezent, se regăsesc în legea fundamentală.

Faptul ca atât judecătorii, cat și procurorii au calitatea de magistrați, potrivit Constituției, nu are nici o relevanta, de vreme ce rolul și statutul lor - în afară unor elemente comune - sunt totuși diferite, potrivit prevederilor legii fundamentale.

Referitor la poziția procurorilor și deci la situarea Ministerului Public în afară puterii judecătorești, se invoca punctul de vedere exprimat de domnul senator Ion Predescu cu prilejul dezbaterilor din Adunarea Constituantă, care, în ședința din 7 mai 1991, sublinia: "Procurorii, în mod firesc, nu fac parte din puterea judecătorească propriu-zisa; aceasta este constituită de instanțe, din judecători, din cei care pronunța hotărâri; ei fac acte de urmărire penală și luare de măsuri de trimitere în judecata etc., de supraveghere, de atacare a hotărârii judecătorești. Și atunci, în ce sfera trebuie să se înscrie? În a patra putere? Sub nici un motiv; Constituția nu prevede patru puteri - asa cum a fost Procuratura concepută și, mai ales, cum a activat, ca a patra putere. Ei trebuie incluși în sfera justiției (dar nu în cadrul puterii judecătorești), asa cum a fost și în precedenta Constituție din 1923 (...)".

Acest punct de vedere exprima, de fapt, o idee fundamentală pentru înțelegerea poziției Ministerului Public în raport cu puterea judecătorească, și anume ca aceasta autoritate publică nu poate fi, în același timp, judecător și acuzator într-un proces, chiar dacă rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății, de a apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Este de remarcat, de altfel, ca și alte autorități publice au misiunea de a apara ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor, fără a se erija în putere judecătorească.

De asemenea, nu constituie un argument în favoarea ideii de apartenența a Ministerului Public la puterea judecătorească nici faptul ca la baza activității procurorilor stau principiile legalității și imparțialității, întrucât, în mod normal, într-un stat de drept, aceste principii trebuie să stea la baza activității tuturor celorlalte autorități publice și să fie înscrise, ca atare, în statutul funcționarului public.

De altfel, însăși Curtea Constituțională a stabilit, în considerentele mai multor decizii, ca Ministerul Public, deși face parte din "autoritatea judecătorească", reprezintă "o magistratura jurisdicțională". Mai mult, întrucât procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției", organ esentialmente executiv, ei înșiși sunt, pe cale de consecința, "agenți ai puterii executive";

b) cu privire la art. 18 alin. 4, se arata ca simpla lectura a textului duce la concluzia că nu se încalcă nici o prevedere a Constituției. Dispoziția criticata trebuie pusă în relație cu prevederile art. 329 și ale art. 330 din Codul de procedură civilă, care reglementează dreptul procurorului general ca, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, sa introducă recursul în interesul legii și recursul în anulare, cai extraordinare de atac. În mod asemănător sunt reglementate, prin art. 409 și art. 414^2 din Codul de procedură penală, cele doua cai extraordinare de atac în materie penală. Din examinarea textelor din codurile de procedura civilă și penală rezultă că nu ministrul justiției este titularul căilor de atac respective, ci procurorul general, ministrul având posibilitatea însă - în virtutea raporturilor sale cu procurorul general, care se afla sub autoritatea sa - sa ceara acestuia exercitarea acestor cai de atac, atunci când condițiile legii sunt îndeplinite.

Susținerea din sesizare ca textele codurilor de procedura civilă și penală privind recursul în interesul legii și recursul în anulare nu ar fi nici ele constituționale este fără relevanta, întrucât se referă la texte în vigoare, care nu pot fi supuse controlului de constituționalitate a priori, pe de o parte, iar pe de altă parte nu contravin nici ele vreunei dispoziții constituționale.

Singura prevedere a Constituției cu care asertiunile cuprinse în sesizare pot fi puse în relație este cea cuprinsă în art. 128, conform căruia "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Prin compararea acestui text constituțional, pe de o parte, cu prevederile art. 19 alin. 4 teza finala și cu textele referitoare la recursul în anulare și în interesul legii, pe de altă parte, nu rezultă nici o încălcare a dispozițiilor constituționale, care, de altfel, trimit la "condițiile legii" în ceea ce privește exercitarea căilor de atac, condiții care sunt reglementate în codurile de procedura.

Precizarea cuprinsă în teza finala a alin. 4 al art. 19, în discuție, a fost de altfel sugerata de expertiza legislativă efectuată de experți ai Consiliului Europei în anul 1994, privind problemele ridicate în Avizul nr. 176/1993 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, referitor la cererea de aderare a României la aceasta organizație internationala;

c) cu privire la art. 37, se apreciază ca criticile aduse în sesizările celor două grupuri de parlamentari nu sunt fondate.

Prin conținutul sau, textul criticat nu încalcă nici una dintre prevederile Constituției. Dar textul criticat exprima mai bine ideea de autoritate a ministrului justiției sub care procurorii își exercită activitatea, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție.

Din modul în care este formulat acest text constituțional rezultă ca toți procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției.

Textul din legea fundamentală nu prevede că exercitarea acestei autorități de către ministrul justiției ar fi sau ar trebui să fie mediata, condiționată în vreun fel. Or, în lipsa unei asemenea precizări, se impune, în mod natural, constatarea ca aceasta autoritate se poate exercita și în mod direct, inclusiv prin dispoziții. În nici unul dintre textele Constituției nu se vorbește despre procurorul general sau despre Parchetul General și, cu atât mai puțin, despre rolul lor în relația de autoritate dintre ministrul justiției și procurori.

Se poate afirma, cu deplin temei, ca, în forma actuala a legii în vigoare, textul art. 37 este neconstitutional, întrucât procurorul general se interpune în relația dintre ministrul justiției și procurori, deci se lasă fără conținut real autoritatea pe care acesta trebuie să o exercite asupra activității procurorilor, potrivit Constituției.

În acest context se menționează aprecierea pe care Rezoluția nr. 1.123 (1997) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei o face în sensul că în România "rolul Parchetului este încă foarte puternic", încurajând România să urmeze reformele în acest domeniu.

De asemenea, se precizează ca textul art. 37 este restrictiv, precizând ca obligatorii sunt numai dispozițiile ministrului justiției date în vederea respectării și aplicării legii. Din interpretarea textului rezultă clar ca dispozițiile care nu ar respecta aceste cerințe nu sunt obligatorii și pun pe procuror la adapost de răspundere.

Pe de altă parte, se arata ca ministrul justiției este răspunzător pentru activitatea sa, pentru actele sale, menționându-se prevederile art. 111 din Constituție, conform cărora Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați sa răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputați sau de senatori, Camera Deputaților sau Senatul având posibilitatea sa adopte o moțiune prin care să-și exprime poziția cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

Se evidențiază apoi faptul ca orice măsură dispusă de ministrul justiției pentru a fi luată de procuror, aceasta, în final, este supusă controlului instanței de judecată, compusa din judecători a căror independenta este consacrată de lege și garantată de principiul inamovibilității. De altfel, dispozițiile cu consecințele cele mai grave nu pot fi date decât în forma scrisă, ceea ce constituie o garanție extrem de serioasă că nu vor fi date cu usurinta sau în mod abuziv.

Fundamentul autorității pe care o exercită ministrul justiției asupra activității procurorilor, inclusiv prin dispozițiile specifice sau cu caracter general, de orientare a politicii penale, rezida tocmai în responsabilitatea sa față de Parlament, autoritatea publică a carei legitimitate este izvorata din alegeri.

Se apreciază ca este lipsită de suport constituțional argumentarea ca ministrul justiției, fiind un om politic și neavând calitatea de magistrat, nu ar putea sa dea dispoziții procurorilor, întrucât nu ar avea imparțialitate. Dimpotriva, art. 131 din Constituție prevede, asa cum s-a mai arătat, ca procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, calitatea acestuia de om politic neavând, prin urmare, nici o relevanta în raporturile sale cu procurorii.

În sfârșit, se arata ca argumentul din sesizarea grupului de deputați, în sensul că raporturile dintre ministrul justiției și procuror s-ar limita numai la o relație administrativă, organizatorică, similară cu aceea existenta între ministrul justiției și instanțele judecătorești, nu are baza constituțională, întrucât textul art. 131 alin. (1) nu circumstantiaza raporturile de autoritate dintre ministrul justiției și procurori la sfera administrativă sau de alta natură. Este evident ca afirmatia critica ce se face din acest punct de vedere nu tine seama de principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus;

d) cu privire la art. 38, se menționează că, în realitate, textul acestui articol, a cărui neconstituționalitate se invoca, reglementează dreptul de control al ministrului justiției asupra activității procurorilor, care decurge, în mod logic, din prevederea constituțională conform căreia procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției [art. 131 alin. (1) din Constituție].

Din moment ce s-a stabilit ca ministrul justiției, în virtutea art. 131 din Constituție, are dreptul sa dea dispoziții obligatorii, în mod direct sau prin procurorul general, procurorilor, este firesc ca el să poată sa și controleze activitatea acestora.

Dreptul de control, ca și dreptul de dispoziție asupra activității procurorilor sunt elemente intrinseci ale autorității pe care ministrul justiției o exercită asupra activității procurorilor. În lipsa acestor forme concrete de manifestare a autorității ministrului justiției, aceasta ar fi golita de orice conținut.

Critica cu privire la posibilitatea exercitării controlului prin inspectori generali din Ministerul Justiției și prin procurori detasati în cadrul acestui minister nu are un fundament constituțional, întrucât ministrul justiției, în exercitarea autorității sale asupra procurorilor, are deplina libertate de a-și alege modalitățile de control, ca și persoanele pe care să le insarcineze să facă constatări cu privire la activitatea procurorilor. Nici un text constituțional nu interzice ca procurorii să poată fi controlati de persoane care nu au calitatea de procuror, ci sunt magistrați asimilați. Pe de altă parte, critica facuta, în sensul că prin detasarea unor procurori în Ministerul Justiției s-ar încalcă statutul acestora, este neîntemeiată, întrucât aceasta este de fapt o dispoziție de favoare care trebuie coroborata cu prevederile art. 79^1 al legii, care stabilesc ca detasarea procurorilor, ca și a judecătorilor nu se poate face decât cu acordul lor scris, pe o perioadă determinata, cei în cauza pastrandu-și statutul de magistrat pe perioada detașării.

De asemenea, se susține ca nici critica ce se aduce ultimului alineat al art. 38 nu este fondată, deoarece nu contravine nici unei prevederi constituționale ci, din contra, se înscrie mai exact în prevederile art. 131 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora nu numai procurorul general se afla sub autoritatea ministrului justiției, ci toți procurorii, indiferent de poziția lor ierarhica în cadrul Ministerului Public.

În sfârșit, cat privește afirmatia cuprinsă în sesizarea grupului de deputați ca efectuarea controlului de către ministrul justiției asupra activității procurorilor constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecătorești, se arata ca nici aceasta nu are suport constituțional, Ministerul Public, procurorii, nefacand parte din puterea judecătorească, care cuprinde numai instanțele judecătorești. Dreptul ministrului justiției de a da, în interesul aplicării legii, dispoziții procurorilor și de a le controla activitatea decurge din faptul ca, spre deosebire de judecători, cu privire la care Constituția, în art. 123 alin. (2), prevede că "sunt independenți și se supun numai legii", în ceea ce îi privește pe procurori, textele constituționale nu mai afirma aceasta independenta. Mai mult, art. 131 alin. (1) prevede principiul controlului ierarhic al activității procurorilor și al autorității ministrului justiției, sub care aceștia se afla, ceea ce exclude ipso facto ideea independentei lor. Este adevărat ca în același text se consacra principiul legalității și cel al imparțialității în activitatea procurorilor, absolut necesare, dar care nu exclud controlul ierarhic și autoritatea ministrului justiției;

e) cu privire la dispozițiile cuprinse în cap. III al titlului III, se apreciază ca criticile formulate de grupul de senatori - în sensul că se încalcă unitatea Ministerului Public, sistemul unitar al parchetelor, principiul controlului ierarhic înscris în art. 131 alin. (1) din Constituție, ca se creează premise de autonomizare și de federalizare teritorială, ca se lezeaza caracterul național, unitar și indivizibil al statului român și ca se diminuează rolul și autoritatea procurorului general al României - sunt în mod evident nefondate.

Faptul ca se prevede în art. 42 și 43 ca parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali și ca aceștia exercita, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra parchetelor din circumscripția lor nu are absolut nici o legătură, și cu atât mai puțin una de cauzalitate, cu unitatea statului român sau cu pericolul federalizării acestuia.

Este de observat ca și până acum existau parchete pe lângă curțile de apel, singura modificare adusă de noua lege fiind aceea ca, în concordanta cu tradițiile existente în perioada anterioară instalării dictaturii comuniste, s-a revenit la denumirea de procuror general pentru conducătorii acestora.

Existenta a cincisprezece procurori generali la parchetele de pe lângă curțile de apel nu diminuează cu nimic rolul procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, care, conform art. 44 alin. 3 din noua lege, exercita, direct sau prin procurori-inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor.

Din examinarea tuturor textelor capitolului în atenție nu rezultă nici o încălcare a principiului controlului ierarhic al activității procurorilor, prevăzut la art. 131 alin. (1) din Constituție, sau a vreunei alte dispoziții constituționale.

Cat privește critica adusă, în sesizarea grupului de deputați, articolului 44 alin. 2, se arata ca este lipsită de temei, întrucât, pe de o parte, nu exista nici un text constituțional care ar putea fi invocat în sprijinul sustinerii sale, iar, pe de altă parte, nimic nu împiedica, dacă ar fi cazul, ca o persoană care nu are calitatea de procuror să fie numita mai întâi procuror, cu respectarea condițiilor și procedurilor legale și constituționale, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, și apoi să fie promovat în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție.

În ceea ce privește al doilea motiv de critica a textului în cauza, anume acela ca s-ar încalcă prevederile art. 94 lit. c) din Constituție, potrivit cărora președintele României "numește" în funcțiile publice, și nu promovează, el este tot atât de neîntemeiat, întrucât și în cazul promovării are loc o numire în noua funcție.

În legătură cu criticile aduse, se menționează că nici un text constituțional nu s-ar fi opus ca promovarea în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție să fie facuta direct de ministrul justiției, întrucât competența Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la promovarea în funcție a magistraților nu este prevăzută decât pentru judecători [art. 124 alin. (1) din Constituție]. Fiind însă în cauza "primul procuror al tarii", Parlamentul a ales prin textul de lege soluția promovării sale în funcție, de către Președintele tarii, la propunerea ministrului justiției.

Invocarea de către autorii sesizării a art. 16 din Constituție, care se referă la egalitatea în drepturi, ca temei al neconstitutionalitatii textului care se referă la promovarea în funcția de procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, nu are nici o relevanta în cauza, neputându-se invoca un drept atunci când se pune problema promovării într-o funcție unica;

f) cat privește art. 52 alin. 1, se arata ca prin noua formula a jurământului nu se încalcă nici un text constituțional, întrucât legea fundamentală nu cuprinde prevederi sau anumite condiții privitoare la jurământul magistraților. Explicatia reformularii textului jurământului prestat de magistrați consta în faptul ca angajamentul de a apara interesele României venea în contradictie cu obligația de imparțialitate ce revine magistraților în procesele în care s-ar putea pune problema intereselor unor persoane străine în conflict cu interesele statului român sau ale altor instituții ale acestuia. De altfel, întrucât în jurământ se regaseste angajamentul magistratului de a respecta Constituția și legile tarii, nu se poate pune problema neloialitatii sale față de țara, dar fără a se aduce atingere imparțialității de care trebuie să dea dovadă în calitatea sa de magistrat;

g) cu privire la art. 73, se apreciază ca reglementarea nu numai că nu contravine legii fundamentale, dar este în deplin acord cu aceasta.

Din faptul ca în art. 133 din Constituție se precizează ca exercitarea atributiei conferite Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în funcție a magistraților asistenți se face "în condițiile legii", se desprinde concluzia ca prin lege se pot da reglementări de natura sa precizeze modalitățile concrete în care Consiliul Superior al Magistraturii să-și poată exercita aceasta atribuție, inclusiv inițiativa în identificarea persoanelor care urmează să fie propuse pentru numirea în funcția de magistrat. În sprijinul acestei idei sta și prevederea din finalul textului art. 133 alin. (1) din Constituție, conform căreia lucrările Consiliului Superior al Magistraturii sunt prezidate de ministrul justiției, fără drept de vot. Explicatia logica a prevederii constituționale consta în aceea ca în cadrul lucrărilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt analizate tocmai recomandările făcute de către ministrul justiției, care concura în acest fel la buna desfășurare a lucrărilor consiliului, pe care le prezidează. Faptul ca ministrul justiției nu are drept de vot, conform textului constituțional, demonstreaza grija legiuitorului constituant de a nu depăși cadrul colaborării dintre autoritatea executivă și cea judecătorească în stabilirea propunerilor de numire în magistratura ce vor fi înaintate Președintelui României.

În ceea ce privește promovarea și transferarea judecătorilor, art. 124 alin. (1) din Constituție prevede că acestea sunt dispuse numai de către Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii. Aceasta formulare presupune ca prin lege să se stabilească procedura de adoptare a măsurilor respective, ceea ce nu exclude, ci, dimpotriva, presupune o participare activa a ministrului justiției, inclusiv prin propunerile pe care le face Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, ministrul justiției este cel mai în măsura sa cunoască nevoile bunului mers al justiției, pentru a propune Consiliului Superior al Magistraturii efectuarea transferului judecătorilor și promovarea acestora.

De altfel, și în aceste cazuri, ca și în situația recomandărilor pe care ministrul justiției le face Consiliului Superior al Magistraturii pentru ca acesta sa propună Președintelui României numirile în magistratura, avem de a face cu același gen de atribuții cu privire la personalul din magistratura, a cărui conducere se asigura de ministrul justiției prin aparatul ministerului. De aceea, în ambele situații, prezidarea lucrărilor Consiliului Superior al Magistraturii revine ministrului justiției. Aceasta rezultă din interpretarea sistematica a textelor art. 124 alin. (1), art. 133 alin. (1) și art. 133 alin. (2) din Constituție, conform cărora - cu excepția cazului când are rolul de consiliu de disciplina și este prezidat de Președintele Curții Supreme de Justiție - lucrările sale sunt prezidate de ministrul justiției. În aceasta și rezida ratiunea prevederilor din

Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, care stabilesc ca pregătirea lucrărilor necesare desfășurării activității Consiliului Superior al Magistraturii se asigura de compartimente ale aparatului Ministerului Justiției.

În condițiile în care, conform noului text al art. 73, ministrul justiției este cel care face recomandări, Consiliul Superior al Magistraturii este cel care decide dacă va promova propunerile pe baza recomandarii făcute de ministrul justiției sau nu, ori dacă va accepta propunerea ministrului justiției de a transfera un judecător sau de a-l promova. Orice recomandare sau, după caz, propunere ar face ministrul justiției, ea poate fi blocata de Consiliul Superior al Magistraturii, dacă acesta nu este de acord cu acceptarea ei. Asa fiind, nu sunt știrbite atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, în prezent, în ceea ce îi privește pe judecătorii Curții Supreme de Justiție, conform Legii nr. 56/1993, Colegiul permanent al acestei Curți are, între atribuțiile sale, și pe aceea de a prezenta recomandări Consiliului Superior al Magistraturii pentru numirea de judecători la instanța suprema, fără a se considera ca prin aceasta sunt știrbite prerogativele Consiliului Superior al Magistraturii.

În realitate, prin modul în care sunt reglementate, în actuala formulare, textele art. 73, se realizează o conlucrare strânsă, o colaborare a autorităților judecătorească și executivă în asigurarea bunei funcționari a instanțelor judecătorești, a parchetelor și evitarea oricărui blocaj. A accepta ideea, care se cauta a fi acreditata prin sesizările adresate Curții Constituționale, în sensul că, în ceea ce privește numirile, promovarile și transferarile în magistratura, acestea ar trebui să fie exclusiv de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, fără nici un amestec din partea executivului, ar insemna să se nege necesitatea colaborării între autoritățile statului, a echilibrului care trebuie să existe între acestea, ceea ce contravine conceptiei moderne despre separația puterilor. În cazul în care ministrul justiției, prin recomandările sau propunerile făcute ori prin refuzul de a investi Consiliul Superior al Magistraturii cu propuneri ori recomandări, ar bloca activitatea Consiliului Superior al Magistraturii și ar perturba astfel activitatea autorităților judecătorești, el ar fi tras la răspundere în condițiile Constituției și ale legilor în vigoare.

Prevederea alin. 4 al art. 73 din lege, care stabilește ca, pentru numirea în funcția de președinte al Curții Supreme de Justiție, vor fi prezentate Președintelui României trei propuneri, nu încalcă nici o dispoziție constituțională. Nici o prevedere a Constituției nu conține restrictii în ceea ce privește numărul de propuneri ce pot fi prezentate Președintelui României pentru numirile în funcțiile din magistratura. Este firesc ca pentru funcția suprema în magistratura să fie oferită posibilitatea Președintelui tarii de a desemna pe cel pe care îl considera cel mai potrivit pentru înaltă misiune ce îi va reveni;

h) cu privire la art. 79^1, se arata ca măsura detașării, astfel cum este prevăzută în textul criticat, nu încalcă în nici un fel statutul judecătorilor sau al procurorilor, asa cum este el prevăzut de Constituție. Aceasta măsura nu poate fi luată decât cu consimțământul scris al judecătorului sau al procurorului, astfel încât Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii sau alte instituții publice să poată beneficia, când este necesar, de experienta profesională și de cunoștințele de specialitate ale magistratului. Din moment ce acestea sunt ratiunile și condițiile detașării, iar în nici un caz motive de ordin politic, rezultă ca art. 79^1 oferă garanția respectării inamovibilității judecătorilor și a stabilitatii procurorilor. Mai mult, textul criticat se constituie ca o dispoziție de favoare pentru magistrați, care pot, astfel, pentru o durată limitată de timp, sa schimbe felul muncii, în beneficiul imbogatirii experienței juridice și al largirii orizontului de cunoaștere. Este evident ca, în condițiile detașării, magistrații desfășoară o alta activitate decât aceea de judecător sau de procuror, astfel încât nu se poate susține ca se încalcă în vreun fel separația puterilor. Faptul ca reglementarea adoptată de lege diferă de regimul obișnuit al detașării prevăzut de Codul muncii, care nu se aplică magistraților, nu are relevanta în planul controlului de neconstituționalitate.

Întrucât cele trei sesizări privesc neconstituționalitatea aceleiași legi, s-a procedat la conexarea lor, pronunțându-se decizia de fața.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

ținând seama de sesizările de neconstituționalitate formulate, de punctele de vedere comunicate, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, precum și de concordanta dintre textele legale ce fac obiectul sesizarilor și dispozițiile constituționale, retine următoarele:

În temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională constata ca este competența să soluționeze sesizările, care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Curtea constata, cu caracter de generalitate, ca prin controlul de constituționalitate se verifica concordanta textelor atacate cu prevederile Constituției, fără să poată fi luate în considerare soluții din reglementarea românească din alte perioade sau din legislația străină ori tendintele existente în alte tari cu privire la instituții similare, decât în măsura în care interesează înțelesul constituțional al reglementării supuse controlului. Asa fiind, dacă se doresc alte soluții legislative decât cele care au la baza textele legii fundamentale, trebuie mai întâi revizuită Constituția și nu interpretate sau aplicate textele peste voința legiuitorului constituant.

Pe de altă parte, este de reținut ca reprezentanții autorităților publice au obligația constituțională de a se abține de la comentarii asupra sesizarilor aflate pe rolul Curții Constituționale, fiindca ele pot fi interpretate ca presiuni asupra judecătorilor constitutionali și pot pune la indoiala independenta lor în luarea deciziilor.

Cu referire directa la obiecțiile de neconstituționalitate formulate, Curtea constata următoarele:

1. Critica de neconstituționalitate adusă art. 1 din legea atacată este nefondata. Potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, justiția se înfăptuiește prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, astfel ca legea fundamentală recunoaște numai judecătorului jurisdictio și imperium, adică puterea de a "spune" dreptul și de a impune executarea silită a hotărârilor. Prin Decizia nr. 96/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Curtea Constituțională a statuat în sensul că, deși dispozițiile referitoare la Ministerul Public sunt așezate în Constituție în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească", aceasta nu poate duce la transformarea Ministerului Public și a unităților sale în instanțe judecătorești, care să infaptuiasca, potrivit Constituției, justiția. În aceeași decizie, analizandu-se art. 131 alin. (1) din Constituție, care este plasat tot în capitolul "Autoritatea judecătorească", și reținându-se ca ministrul justiției, sub a cărui autoritate își desfășoară activitatea procurorii, este reprezentant al executivului, s-a apreciat ca din textul constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituție, reprezintă și el, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Curtea Constituțională nu este chemată sa stabilească care dintre soluțiile doctrinare ar fi corecta, ci sa verifice dacă textul atacat este sau nu în concordanta cu Constituția, legea fundamentală cu forta juridică suprema. Or, din dispozițiile constituționale rezultă, astfel cum s-a reținut și prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, ca Ministerul Public reprezintă o magistratura specială care nu îndeplinește atribuții jurisdicționale.

Aceste considerente își păstrează valabilitatea și în prezent, neintervenind nici un element care să conducă la reconsiderarea lor, astfel încât soluția din art. 1, care face distincție între autoritatea judecătorească și puterea judecătorească, nu este în contradictie cu Constituția. Chiar dacă ea nu consacra in terminis principiul separației puterilor în stat, cerințele lui de fond, astfel cum sunt concepute în prezent, se regăsesc în legea fundamentală și trebuie respectate de către toate autoritățile. Pe de altă parte, art. 80 alin. (2) din Constituție se referă la "puterile statului", astfel încât și acest text constituie un temei pentru aprecierea textului atacat ca fiind constituțional.

Nici Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte din puterea judecătorească, deoarece nu înfăptuiește justiția, ci reprezintă un organism care se interpune între puterea judecătorească și puterea executivă, reprezentată de Președintele României și Guvern, în principal pentru asigurarea unei cat mai depline independente a justiției. Aceasta explica de ce a fost reglementat în capitolul "Autoritatea judecătorească".

De reținut ca grupul de senatori care a formulat obiecția de neconstituționalitate apreciază ca dispozițiile art. 1 din lege, astfel cum au fost modificate, sunt constituționale.

2. Obiecția de neconstituționalitate privind art. 19 alin. 4 teza a doua este și ea nefondata, deoarece textul atacat nu îngăduie ministrului justiției sa exercite el căile de atac, ci precizează, în mod logic, ca exercitarea atribuțiilor ce i se dau prin lege de a solicita exercitarea căilor de atac nu constituie o imixtiune în activitatea de judecată. Într-adevăr, art. 128 din Constituție stabilește ca, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Iar legea procesual civilă, prin art. 329 și 330, precum și legea procesual penală, prin art. 409 și 414^2, îngăduie ministrului justiției să solicite procurorului general exercitarea recursului în interesul legii și a recursului în anulare, cai extraordinare de atac. Chiar și aceste texte sunt apreciate ca neconstituționale în sesizarea grupului de deputați, dar, întrucât este vorba de dispoziții legale intrate în vigoare, Curtea nu se poate pronunța asupra acestei probleme în cadrul controlului a priori. În cadrul controlului constituționalității pe cale de excepție, Curtea s-a pronunțat însă prin Decizia nr. 73/1996, în sensul că dispozițiile art. 330 din Codul de procedură civilă sunt constituționale.

Fără a intră în cercetarea constituționalității textelor din legea procesuala civilă sau penală, deoarece ele nu formează obiectul prezentei cauze, este necesar, pentru aprecierea constituționalității textului atacat, să se retina motivele pentru care se recunoaște ministrului justiției dreptul de a solicita exercitarea de către procurorul general a acestor cai de atac: recursul în interesul legii urmărește să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul tarii, Curtea Suprema de Justiție pronunțându-se asupra chestiunilor de drept care au primit soluționare diferita din partea instanțelor judecătorești; recursul în anulare în materie civilă se poate introduce numai dacă, printr-o hotărâre irevocabilă, instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești sau când judecătorii au săvârșit infracțiuni în legătură cu hotărârea pronunțată; în materie penală, recursul în anulare se exercită pentru motive mai variate, uneori numai în favoarea condamnatului. Este vorba deci de apărarea unor principii fundamentale ale statului de drept, precum: aplicarea unitară a legilor, separația puterilor, independenta și imparțialitatea judecătorilor, precum și de înlăturarea unor încălcări esențiale ale legii penale sau procesual penale, altfel spus, probleme de interes general. Interesele private ale părților ar putea să le determine sa nu exercite căile de atac pentru îndepărtarea erorilor judecătorilor, iar interesul general al legii reclama pronunțarea unor decizii care să asigure suprematia ei. De aceea, încă de la prima reglementare a acestor cai de atac s-a prevăzut posibilitatea declanșării controlului de către procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției.

3. Nici critica de constituționalitate privind art. 37 nu este fondată. Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constituțional nu distinge. Pe de altă parte, art. 130 alin. (2) din Constituție stabilește ca Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. Asa fiind, înseamnă ca legea poate concretiza formele sub care se manifesta autoritatea ministrului justiției asupra procurorilor, inclusiv dreptul de a da dispoziție direct procurorilor, în vederea respectării și aplicării legii.

Susținerea din sesizarea grupului de deputați, în sensul că aceasta autoritate ar fi numai administrativă, este contrară textului constituțional, ca urmare a acceptării de către Adunarea Constituantă a unui amendament ce viza eliminarea restrictiei din proiectul de Constituție, care limita autoritatea ministrului justiției numai la aspectul administrativ.

4. Obiecția de neconstituționalitate referitoare la art. 38 este, de asemenea, neîntemeiată. Nu se poate retine ca reglementarea prin lege a controlului ministrului justiției asupra activității procurorilor constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecătorești și deci o încălcare a Constituției, din moment ce, potrivit legii fundamentale, Ministerul Public nu face parte din puterea judecătorească, iar procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Aceasta ultima prevedere constituțională, înscrisă în art. 131 alin. (1), nu poate fi lipsită de conținut prin interpretări care nu își au temeiul în Constituție.

Este adevărat ca, potrivit art. 44 alin. 3 din lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție exercita controlul asupra tuturor parchetelor, dar aceasta dispoziție nu poate fi contrapusa prevederii constituționale din art. 131 alin. (1), care pune pe toți procurorii, inclusiv pe procurorii generali, sub autoritatea ministrului justiției. Din aceleași considerente nu poate fi reținută afirmatia din sesizarea grupului de deputați, în sensul că, din moment ce

art. 30 alin. final din Legea nr. 92/1992

prevede că Ministerul Public este independent în relațiile cu celelalte autorități publice, instituția Ministerului Public nu poate fi condusă de către ministrul justiției. De altfel, o interpretare sistematica a art. 30 ar fi dus la aceeași concluzie, deoarece în alin. 1 se reia dispoziția constituțională, prevăzându-se ca Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori, constituiți în parchete pe lângă fiecare instanța judecătorească, sub autoritatea ministrului justiției.

Critica ce vizează posibilitatea controlului asupra procurorilor prin inspectori generali din Ministerul Justiției nu are temei constituțional. Este evident ca dispoziția art. 131 alin. (1) din Constituție, care pune procurorii sub autoritatea ministrului justiției, nu poate fi interpretată în sensul că numai ministrul justiției ar putea exercita singur atribuțiile ce decurg din calitatea sa. Pe de altă parte, sesizarea grupului de deputați ignora dispozițiile art. 38 din lege, ce definesc obiectul controlului care se poate exercita de către procurorii inspectori, procurorii delegați, procurorii detasati sau inspectorii generali.

Nici critica vizând posibilitatea detașării unor procurori în Ministerul Justiției nu poate fi primită, deoarece ea nu încalcă vreo dispoziție constituțională și nici principiul separației puterilor în stat, din moment ce ei nu fac parte din puterea judecătorească și își păstrează statutul pe care l-au avut, aflându-se tot sub autoritatea ministrului justiției, iar, pe de altă parte, detasarea se face cu acordul lor.

Pentru considerentele arătate mai sus, nu poate fi reținută nici critica ce se aduce alin. 5 al art. 38, în privinta dispozițiilor pe care ministrul justiției le poate da direct procurorilor.

5. Dispozițiile cuprinse în cap. III al titlului III din lege, referitoare la parchetele de pe lângă curțile de apel și de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, nu infrang nici o dispoziție constituțională și deci obiecția de neconstituționalitate este nefondata. În esenta, prin obiecția formulată se invoca încălcarea unității Ministerului Public, desconsiderarea lui și a sarcinilor pe care le are, precum și diminuarea rolului procurorului general al României. Este de reținut ca, potrivit art. 130 alin. (2) din Constituție, Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. Or,

art. 30 alin. 1 din Legea nr. 92/1992

stabilește ca parchetele funcționează pe lângă fiecare instanța judecătorească, respectiv: Curtea Suprema de Justiție, curți de apel, tribunale și judecătorii. Soluția legii își afla deci temeiul în Constituție și nu afectează unitatea Ministerului Public, din moment ce art. 44 alin. 3 din lege stabilește ca procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție exercita controlul asupra tuturor procurorilor, iar potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție toți procurorii se afla sub autoritatea ministrului justiției. Aceasta fiind, în esenta, și soluția data prin

Legea nr. 92/1992 , este greu de admis ca prin reglementarea actuala s-ar încalcă caracterul unitar al statului și s-ar crea premise de autonomizare și de federalizare teritorială.

Nici celelalte critici nu au temei constituțional. Legea fundamentală nu se referă la procurorul general al României, ci la procurori constituiți în parchete, potrivit legii, sub autoritatea ministrului justiției. Deci critica privind diminuarea rolului procurorului general al României nu poate fi primită. Aceeași soluție se impune și în ceea ce privește critica referitoare la desconsiderarea Ministerului Public și a sarcinilor sale. Legiuitorul constituant a înscris în Constituție dispoziții referitoare la Ministerul Public tocmai pentru a sublinia importanța instituției, dar a lăsat ca reglementarea de amănunt să se realizeze prin lege, însă fără a extinde sau a restrânge conținutul prevederilor legii fundamentale. Constituția tratează, sub unele aspecte, în mod diferit poziția și rolul instanțelor și judecătorilor față de Ministerul Public și față de procurori și este firesc ca aceste diferentieri să se regaseasca și în lege, dar aceasta nu înseamnă o desconsiderare a Ministerului Public sau a procurorilor, ci este vorba de reglementarea diferita a rolului distinct și diferit pe care îl au cele doua autorități.

În sfârșit, nu poate fi reținută nici critica ce se aduce în sesizarea grupului de deputați prevederilor art. 44 alin. 2 din lege, în sensul că textul ar încalcă prevederile art. 16 și ale art. 94 lit. c) din Constituție. Se susține ca prin referirea textului la "promovare" s-ar încalcă principiul egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art. 16, deoarece în acest fel ar putea fi promovati numai procurori, restrangandu-se sfera persoanelor care ar putea candida la aceasta funcție. Critica nu tine seama însă de faptul ca art. 16 alin. (1) are în vedere egalitatea de sanse a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, dar avansarea ca procuror general presupune calitatea de procuror, cu respectarea condițiilor prevăzute de legea de organizare judecătorească, inclusiv condițiile de vechime stabilite de art. 67 din lege. Pe de altă parte, deși art. 94 lit. c) din Constituție folosește termenul de numire, noțiunea de avansare nu este neconstitutionala, ea presupunand o numire în funcția de procuror general.

6. Critica formulată de grupul de senatori cu privire la art. 52 alin. 1 nu ste fondată. Constituția nu prevede formula jurământului pe care trebuie să-l depună magistrații, dar stabilește în art. 123 alin. (2) ca judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, ceea ce se reflecta în textul atacat. Pe de altă parte, referirea din formula jurământului la respectarea Constituției are în vedere și apărarea intereselor tarii, fără ca prin aceasta judecătorul să fie socotit apărător al statului în procese și nu independent și impartial, astfel cum presupune profesia.

7. Nu este intemeiata nici obiecția de neconstituționalitate formulată în legătură cu art. 73 din lege. Potrivit art. 124 alin. (1) teza finala din Constituție, promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii. Pe de altă parte, art. 133 alin. (1) teza întâi din legea fundamentală stabilește, de asemenea, ca, în condițiile legii, Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari. Asadar legiuitorul constituant a stabilit ca prin lege să se detalieze modalitățile de numire a judecătorilor și a procurorilor, precum și cele de avansare, de transfer și de sancționare a judecătorilor. De aceea, faptul ca textul atacat a introdus recomandarea ministrului justiției în legătură cu atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii nu contravine Constituției. Consiliul Superior al Magistraturii nu este ținut de recomandarea ministrului justiției și o poate refuza, solicitând alte recomandări. În măsura în care ministrul justiției ar bloca procesul firesc de numire, de promovare sau de transferare nefacand alte recomandări, se poate angaja răspunderea ministrului justiției, pentru neîndeplinirea unei obligații legale.

Numai în cazul în care Consiliul Superior al Magistraturii nu ar avea dreptul de a dispune asupra recomandărilor, textul ar fi fost neconstitutional, deoarece ar fi transformat consiliul într-o curea de transmisie între doua componente ale puterii executive. Soluția din text are în vedere faptul ca ministrul justiției, prin aparatul pe care îl are la dispoziție, este în permanenta informat asupra situației magistraților. Pe de altă parte, potrivit art. 73 alin. 3 din lege, Consiliul Superior al Magistraturii poate cere Ministerului Justiției, instanțelor judecătorești sau parchetelor relații sau acte referitoare la activitatea profesională ori la conduita magistraților, iar art. 46 alin. 1 din Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii stabilește ca membrii săi se pot informa și la sediile instanțelor și ale parchetelor cu privire la problemele care intră în competența sa.

Desigur ca ar putea fi de discutat dacă legiuitorul actual s-a oprit la cea mai buna soluție, excluzând posibilitatea ca și alte structuri legate de înfăptuirea justiției să facă recomandări Consiliului Superior al Magistraturii, dar soluția din textul atacat reprezintă o opțiune politica a Parlamentului, pe care Curtea Constituțională nu o poate cenzura, nefiind în contradictie cu Constituția. Pe de altă parte, în cadrul unei conlucrari între Consiliul Superior al Magistraturii și ministrul justiției, nici textele constituționale și nici textul legal atacat nu împiedica pe membrii consiliului sa-l informeze pe ministru asupra unor situații de care au luat cunoștința și care ar justifica formularea unor recomandări de către ministrul justiției.

Critica adusă textului în sesizarea grupului de deputați, în sensul că pentru numirea în funcțiile de conducere ale Curții Supreme de Justiție nu trebuie făcute câte trei propuneri, deoarece, potrivit Constituției, Președintele României numește și nu alege din mai multe propuneri făcute, nu este justificată. În primul rând, trebuie reținut ca art. 73 alin. 4 din lege se referă numai la președintele Curții Supreme de Justiție, astfel ca mențiunea din sesizare la alte funcții este fără temei. Aceeași este constatarea și cu privire la referirile din sesizare relativ la numirea procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel de către Președintele României. Cat privește pe președintele Curții Supreme de Justiție, faptul ca legea prevede trei propuneri nu contravine nici unui text constituțional, deoarece numirea nu exclude existenta mai multor propuneri.

De remarcat ca, deși sesizarea grupului de senatori se referă la art. 73 și următoarele, în realitate critica vizează numai art. 73, astfel încât nu este cazul analizarii celorlalte dispoziții.

8. Nici critica adusă art. 79^1 de către grupul de senatori nu poate fi primită, deoarece soluția din text nu contravine nici unei dispoziții constituționale. Legea pentru organizarea judecătorească, lege organică, poate crea un regim special de detașare, diferit de cel reglementat de Codul muncii și, pentru a nu afecta statutul constituțional al magistraților, textul atacat prevede necesitatea acordului scris al magistratului, o durată limitată pentru detașare și păstrarea statutului avut înainte de detașare.

Pe de altă parte, se retine ca pe perioada detașării cel astfel încadrat nu mai îndeplinește funcția de judecător sau de procuror, chiar dacă își păstrează statutul de magistrat, astfel încât detasarea nu contravine prevederilor art. 124 alin. (2) și ale art. 131 alin. (2) din Constituție.

Având în vedere considerentele expuse, vazand și dispozițiile art. 16, art. 94 lit. c), art. 124 alin. (1), art. 130, art. 131, art. 133 alin. (1) și ale art. 144 lit. a) din Constituție, precum și prevederile art. 13 alin. (1) lit. A.a) și ale art. 17-20 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinta art. 38, a prevederilor cuprinse în cap. III al titlului III, a art. 73 și cu unanimitate în ceea ce privește celelalte texte atacate,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constata ca prevederile art. 1, art. 19 alin. 4, art. 37, art. 38, cap. III al titlului III, art. 52 alin. 1, art. 73 și

art. 79^1 din Legea privind modificarea și completarea Legii nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească sunt constituționale.

Decizia se comunică Președintelui României.

Dezbaterea a avut loc la data de 18 iulie 1997 și la ea au participat Ioan Muraru, președinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica și Victor Dan Zlatescu, judecători.