Decizia nr. 34/1998

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 4 februarie 1998, asupra neconstitutionalitatii Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, de către 42 de senatori, și anume: Ion Predescu, Doru-Ioan Taracila, Oliviu Gherman, Mihai Matetovici, Virgil Popa, Emil Dima, Constantin Sava, Alexandru Radu Timofte, Nicolae Sersea, Marin Predila, Mihai Petrescu, Vasile Ion, Viorel Ștefan, Ion Solcanu, Ghiorghi Prisacaru, Dan Mircea Popescu, Petre Ninosu, Virgil Popescu, Ilie Aurel Constantin, Liviu Maior, Octavian Opris, Doru Laurian Badulescu, Marcu Burtea, Ion Bold, Doru Gaita, Avram Gheorghe, Vasile Vacaru, Victor Apostolache, Dumitru Badea, Florea Preda, Gheorghe Bunduc, Ion Minzina, Haralambie Cotarcea, Nicolae Patru, Nelu Badea, Vasile Dobrescu, Ioan Ardelean, Victor Fuior, Gheorghe Dumitrascu, Dan Stelian Marin, Nicolae Vacaroiu și Octavian Cozmanca.

Legea ce face obiectul sesizării a fost adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege, prevăzută de art. 113 din Constituție. Potrivit alin. (3) al acestui articol, legea este considerată adoptată, deoarece, după prezentarea, de către primul-ministru, în fața Camerelor reunite în ședința comuna, a declarației de angajare a răspunderii, nu a fost depusa o moțiune de cenzura în termenul de 3 zile prevăzut de alin. (2) al aceluiași articol.

Prin obiecția de neconstituționalitate formulată se considera ca Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 este neconstitutionala în considerarea următoarelor motive:

1. Inadmisibilitatea aprobării unei ordonanțe de urgență prin angajarea răspunderii Guvernului, în condițiile art. 113 din Constituție

În argumentarea acestei sustineri se arata ca "Ordonanța de urgenta este o măsura extrema pentru rezolvarea unor situații excepționale, cu executarea imediata", astfel încât nu intră în categoria actelor juridice ale Guvernului la care se referă art. 107 din Constituție. "Ordonanța de urgenta este condiționată de existenta cazului excepțional și care nu poate consta în reglementări normale și obișnuite, ci în stări de fapt care impun maxima urgenta de adoptare a măsurii și de executare a ei", iar condiționarea intrării în vigoare a unei asemenea ordonanțe de depunerea sa prealabilă la Parlament demonstreaza "caracterul obligatoriu al controlului de către Parlament asupra unor astfel de măsuri excepționale" luate de Guvern. De asemenea, se arata "ca Guvernul și-a asumat deja răspunderea o dată cu adoptarea ordonanței de urgenta", astfel încât nu mai este necesară "o alta asumare de răspundere", ci, dimpotriva, se impune dezbaterea ordonanței de către Parlament "în procedura legislativă normală". În ceea ce privește procedura de angajare a răspunderii Guvernului, prevăzută de art. 113 din Constituție, se considera ca referirea la un "proiect de lege" din alin. (1) al acestui articol are în vedere inițiativa legislativă guvernamentală care "nu creează nici drepturi și nici obligații". În cadrul acestei proceduri, "Riscul caderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege". Ordonanța de urgenta este însă un "act juridic care produce efecte, are forta de lege potrivit naturii constituționale a acesteia", efecte ce pot fi de îndată sau până la aprobarea ordonanței de către Parlament. De aceea, în cazul proiectului de lege, actul de legiferare are efecte "constitutive", pe când, în cazul ordonanței, el este numai "confirmativ sau de ratificare", distincție ce se considera a fi "obligatorie și esențială", deoarece, potrivit art. 72 și următoarele din Constituție, Parlamentul "adopta legi", iar art. 114, cu referire atât la ordonanțele emise pe temeiul unei legi de abilitare, cat și la ordonanțele de urgenta, "folosește termenul de aprobare, ceea ce nu înseamnă adoptare sau constituire, ci ratificare a ceea ce era deja constituit". Ordonanțele "sunt excepții de la procesul de legiferare și, ca orice excepție, ele au un regim special, limitativ". Angajarea răspunderii este, de asemenea, o excepție. De aceea Guvernul, în respectul "limitelor competentei sale, nu recurge la excepții de natura a eluda competența exclusiva de legiferare a Parlamentului", prin asumarea competentei de legiferare a acestuia.

2. Neconstituționalitatea reglementării din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997

În acest sens se arata ca "Unificarea legislativă a reglementării instituită prin cele trei legi organice privind privatizarea și a unei ordonanțe de urgență aprobată prin lege nu se poate face printr-o ordonanța de urgență, deoarece nu este o stare excepționala de maxima urgenta și de fapte sau stări de fapt, de iminenta rezolvare, ci reprezintă o stare de drept, care nu este compatibila cu ordonanța de urgență". De asemenea, se arata ca "Domeniul reglementării aparține legilor organice, care nu pot fi nici modificate și nici unificate sau abrogate de către Guvern". De aceea se considera ca "Dispozițiile art. 114 alin. (4) din Constituție au fost incalcate, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile cerute de Constituție pentru a se putea adopta de urgenta în aceasta materie".

De asemenea, se apreciază ca prevederile art. 1 din ordonanța, privind măsuri referitoare la dreptul de dispoziție asupra proprietății de stat, sunt contrare dispozițiilor art. 101 din Constituție, potrivit căruia Guvernul este "competent cu administrarea avutiei naționale, fără a avea dreptul de a dispune de aceasta", Parlamentul fiind singura autoritate "competența de a dispune prin lege organică asupra dreptului de proprietate a statului, distingand între domeniul public al statului și domeniul privat", mai ales ca în cuprinsul ordonanței nu se face aceasta distincție, deși "Domeniul public al statului este inalienabil".

Totodată, se considera ca art. 4 al ordonanței, privind înființarea Ministerului Privatizării, nu respecta prevederile art. 115 alin. (1) din Constituție, întrucât nu s-a precizat ca acest minister este în subordinea Guvernului, și nici prevederile art. 116 din Constituție, conform căruia ministerele se înființează, se organizează și funcționează potrivit legii, deoarece alin. (4) al art. 4 prevede că organizarea și funcționarea Ministerului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Noua reglementare privind Fondul Proprietății de Stat este caracterizată ca "total gresita", acest fond devenind un "fond de investiții închis atipic, ceea ce este de neinteles", cat timp "nu poate avea fonduri pentru investiții". De asemenea, se susține ca existenta unei comisii de cenzori la o instituție publică nu este conformă cu "practica dreptului românesc".

Întrucât, potrivit noii reglementări, nu se mai mențin competentele Camerelor Parlamentului și ale Președintelui României în domeniul privatizării, se apreciază în sesizare ca "problema constituțională este dacă are Guvernul competența materială de a desfiinta competente speciale ale Camerei Deputaților, ale Senatului, ale Parlamentului în totalitate și ale Presedentiei?" În concluzie, se considera ca "Ordonanța nr. 88 este un act uzurpativ de grava încălcare a ordinii constituționale în stat, asumarea răspunderii trebuie anulată pentru incompetenta și inadmisibilitate, iar apoi de către Parlament trebuie respinsă ordonanța în totalitatea ei".

Prin faptul ca, potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanța, Curtea de Conturi nu controlează aplicarea procedurilor de privatizare, se susține ca sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituție. Potrivit ordonanței, reorganizarea regiilor se face "de către Ministerul Privatizării și F.P.S.", ceea ce dovedește "ca privatizarea se dorește de guvernare sa ajungă jaful economiei naționale", fără sa țină seama de bunurile aparținând domeniului public care, potrivit art. 135 alin. (5) din Constituție, nu pot fi înstrăinate.

În legătură cu "posibilitatea înstrăinării terenurilor, chiar dacă nu au definitivat regimul juridic", se considera ca sunt nesocotite prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție, conform căruia străinii și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. De asemenea, se apreciază ca rezolvarile din ordonanța "în raport de situații ulterioare ale terenurilor sunt confuze și conduc la soluții aberante privind proprietatea și drepturile reale, accesorii ce se pot constitui".

Sancțiunile prevăzute la cap. VI al ordonanței fiind numai "amenda", se apreciază în sesizare ca aceasta "releva o încurajare indirecta la abuz și incorectitudine", cu atât mai mult cu cat "alte aspecte din activitatea de privatizare nu au fost reținute nici drept contravenții".

În finalul sesizării se arata ca exista "și alte numeroase aspecte de neconstituționalitate" care vor putea fi amendate "în ipoteza în care Curtea Constituțională nu va retine inadmisibilitatea Ordonanței nr. 88, în conformitate cu art. 114 alin. (4) din Constituție, ci numai inadmisibilitatea răspunderii pe o ordonanța de urgență, cat și aspectele de neconstituționalitate ale reglementării insesi din cuprinsul ordonanței".

Curtea, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a solicitat punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se considera ca obiecțiile de neconstituționalitate formulate în sesizare sunt neintemeiate. Astfel, în legătură cu teza inadmisibilitatii aprobării unei ordonanțe de urgență prin angajarea răspunderii Guvernului, în condițiile art. 113 din Constituție, se arata ca "legile adoptate de Parlament pot urma fie calea prevăzută de art. 72-78 din Constituția României, fie calea angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege", iar în ambele cazuri "opera de legiferare aparține Parlamentului și poate privi orice domeniu al relațiilor sociale supuse reglementării juridice". În cazul legii ce face obiectul sesizării, "nedepunerea motiunii de cenzura este elementul fundamental care a determinat transformarea proiectului de lege în lege". De aceea, a se considera ca angajarea răspunderii Guvernului nu ar putea avea ca obiect un proiect de lege privitor la aprobarea unei ordonanțe constituie un "adaos la Constituție" ce nu poate fi acceptat, "deoarece, acolo unde legiuitorul nu distinge, interpretul nu poate da un alt înțeles textului". De asemenea, se arata ca este nejustificat motivul imposibilității Guvernului de a-și angaja răspunderea pentru aprobarea unei ordonanțe, deoarece el și-ar fi angajat-o când a emis-o, cat timp prima ipoteza este aceea a unei "raspunderi politice directionate, care poate avea ca efect demnitatea Guvernului", pe când, în a doua ipoteza, "se poate materializa cel mult în respingerea proiectului de lege pentru aprobarea ordonanței de urgenta, fără alte consecințe". Se considera totodată fără "relevanta" distincția dintre "un proiect de lege și un proiect de lege privind aprobarea unei ordonanțe", spre a se susține ca "angajarea răspunderii Guvernului poate fi facuta numai în primul caz", deoarece în ambele situații "proiectul de lege are aceeași semnificație", iar prin aprobarea lui "materia ce-i face obiectul dobândește putere de lege, chiar dacă în cazul ordonanțelor ea a produs efecte juridice în temeiul unui act administrativ". În ceea ce privește "situația excepționala care duce la necesitatea adoptării unei ordonanțe de urgență", se arata ca "necesitatea și urgenta reglementării privatizării decurg din necesitatea realizării privatizării de către un guvern remaniat special în acest scop, care are în componenta un ministru al privatizării", ceea ce impune reformarea cadrului juridic și organizatoric al acestei activități, ca, și "instituirea unor cai de eliminare a intarzierilor, de accelerare a acestui proces, reducerea pagubelor ce pot fi produse mediului înconjurător și stoparea descresterii economice".

În ceea ce privește interpretarea din sesizare, în sensul că ordonanța în cauza ar fi un act de unificare a legislației privatizării, ceea ce nu poate fi echivalent cu o situație excepționala, și ca, întrucât cuprinde reglementări de domeniul legii organice, ordonanța emisă este inadmisibila, se arata ca, în realitate, ordonanța instituie o noua reglementare, având ca efect necesar abrogarea reglementării anterioare, și ca prin ordonanța de urgență se pot reglementa, "în situații excepționale, probleme care țin de domeniul legilor, indiferent dacă acestea sunt ordinare sau organice". Interdicția constituțională de a se reglementa prin ordonanțe domeniul legilor organice "privește numai ordonanțele emise pe baza unei legi de abilitare", iar subiectii acestei interdicții "sunt în egala măsura Parlamentul și Guvernul". În afară delegării legislative legale, art. 114 alin. (4) din Constituție a instituit și o delegare legislativă "constituțională", care "conferă Guvernului dreptul de a emite, în situații excepționale, ordonanțe de urgență, fără vreo intervenție parlamentară și fără vreo limitare la domeniul legilor ordinare".

În legătură cu critica art. 1 din ordonanța, în sensul că ar afecta dreptul de proprietate al statului și caracterul inalienabil al proprietății publice, se arata ca în sesizare s-a reținut "în mod greșit ca prin aceasta ordonanța de urgență s-ar reglementa privatizarea regiilor autonome, urmând a fi înstrăinate bunuri din domeniul public", deoarece, "asa cum rezultă din art. 2, prevederile sale privesc în exclusivitate privatizarea societăților comerciale", iar prevederile art. 38 cu privire la regii au în vedere numai "restructurarea lor", privatizarea urmând să se facă pe baza noii reglementări.

Referitor la afirmatia autorilor sesizării, în sensul că înființarea Ministerului Privatizării ar fi neconstitutionala întrucât nu s-a prevăzut ca acest minister este în subordinea Guvernului, se arata ca "este inutil să se reia în ordonanța o reglementare cuprinsă în Constituție". De asemenea, se precizează ca prevederile art. 4 alin. (4) din ordonanța, care stabilesc ca organizarea și funcționarea Ministerului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, nu contravin dispozițiilor art. 116 din Constituție, conform cărora ministerele se înființează, se organizează și funcționează "potrivit legii".

Cu privire la abrogarea unor competente prevăzute de Legea nr. 58/1991 pentru Camerele Parlamentului și Președintele României, se considera ca ele, fiind instituite prin lege, pot fi modificate prin ordonanța emisă, care are efecte juridice similare legii, și ca "transferul unor competente privind numirile sau eliberarile din funcții administrative, de la Parlament sau de la alta autoritate publică la alte autorități publice, este o măsura constituțională care se reazema pe principiul descentralizării și al separației puterii în stat, permitandu-se astfel concentrarea atribuțiilor executive la nivelul Guvernului".

În sesizare se considera ca, întrucât Curtea de Conturi nu controlează procedurile de privatizare, sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituție. Referitor la aceasta obiectie, se arata, în punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților, ca "intervenția Curții de Conturi în controlul procedurilor de privatizare reprezintă o atribuție care excede competentei sale constituționale" care "se rezuma la controlul de legalitate și nu se extinde la cel de oportunitate", iar controlul procedurilor de privatizare "constituie o problemă de oportunitate care, potrivit Constituției, nu intră în sfera de activitate a acestui organism de control"".

În legătură cu afirmatia ca, potrivit noii reglementări, reorganizarea regiilor se face de către Ministerul Privatizării cu Fondul Proprietății de Stat, se arata ca aceste sustineri "sunt eronate, deoarece Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 se aplică în exclusivitate societăților comerciale care urmează a fi privatizate și nu regiilor autonome care se vor restructura în virtutea prevederilor cuprinse în Legea nr. 207/1997".

Referitor la critica legată de încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituție, se menționează că vânzarea de active evident că nu se poate face decât cu respectarea acestor prevederi constituționale.

De asemenea, se considera ca obiecția legată de contraventionalizarea unor fapte nu este intemeiata, "deoarece în art. 33 alin. (1) se precizează ca aceste fapte constituie contravenții dacă, potrivit legii penale, nu sunt infracțiuni".

În ceea ce privește referirea din sesizare la alte prevederi ale ordonanței, ce ar fi neconstituționale, se arata ca aceasta contravine obligației prevăzute la art. 12 din Legea nr. 47/1992, privind obligația motivarii. Totodată se menționează că "în cuprinsul sesizării, autorii se referă la o serie de considerente politice și ideologice care nu fac obiectul controlului de constituționalitate a legii".

În punctul de vedere al Senatului se considera ca sesizarea este neîntemeiată, deoarece, până la data angajării răspunderii Guvernului, nu a început procedura de adoptare a legii pentru aprobarea Ordonanței de urgenta nr. 88/1997, de principiu fiind ca, o dată începută aceasta procedura, un proiect de lege, oricare ar fi el, nu mai poate face obiectul procedurii prevăzut de art. 113 din Constituție, referitoare la angajarea răspunderii Guvernului. Este consecința faptului ca, o dată începută procedura constituțională de adoptare a legii, prevăzută de art. 72 și următoarele din Constituție, ea nu poate fi nici întreruptă, nici anulată, prin declanșarea unei proceduri diferite, prevăzute la art. 113 din Constituție, prin natura lor procedurile parlamentare fiind de ordine publică și având deci un caracter imperativ. Sub alt aspect, se considera ca, în conformitate cu art. 139 alin. (1) din Constituție, Curtea de Conturi va controla fondurile rezultate din activitatea de privatizare, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, Parlamentul poate să ceara "implicarea Curții de Conturi în modul de gestionare a unor asemenea resurse financiare".

Totodată, se evidențiază unele deficiente ale Regulamentului ședințelor comune ale Camerelor Parlamentului, precizându-se însă ca, prin natura lor, ele nu afectează constituționalitatea legii ce face obiectul sesizării.

În punctul de vedere al Guvernului se considera ca obiecția de neconstituționalitate formulată prin sesizare este "vadit nefondata" pentru următoarele motive:

Adoptarea de către Guvern a Ordonanței de urgenta nr. 88/1997 nu este contrară prevederilor art. 58, art. 107 și art. 114 alin. (1)-(3) din Constituție, asa cum se susține în sesizare. În temeiul art. 114 din Constituție, exista două categorii de ordonanțe. Pe de o parte, sunt ordonanțele emise pe baza unei legi de abilitare prevăzute de alin. (1)-(3) ale acestui articol, care pot fi date doar în domenii ce fac obiectul legii de abilitare, precum și numai în limitele și până la data abilitatii și care se supun aprobării Parlamentului, dacă legea de abilitare o cere, până la împlinirea termenului privind delegarea acordată. Pe de altă parte, sunt ordonanțele de urgenta, prevăzute de alin. (4) al articolului respectiv, ce se pot adopta în cazuri excepționale și intră în vigoare după depunerea lor la Parlament, care, dacă nu este în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu. Rezultă ca, în cazul ordonanței de urgenta, singura condiție prealabilă este existenta cazului excepțional, iar în ceea ce privește domeniul în care asemenea ordonanțe pot fi emise, "acesta este mai larg decât cel al ordonanțelor adoptate în temeiul legii de abilitare, deoarece restrangerea numai la domeniile care nu fac obiectul, legilor organice este expres prevăzută doar pentru ordonanțele emise în temeiul legii de abilitare". În acest sens, se considera ca tocmai caracterul lor de urgenta, "determinat de existenta unor situații excepționale", justifica "emiterea ordonanțelor de urgenta și în domeniul legilor organice".

În ceea ce privește cazul excepțional, se considera nejustificată caracterizarea facuta de autorii sesizării, în sensul că ordonanța ar constitui "o simpla unificare legislativă, formala, fapt însă contrazis de criticile pe care le aduc noilor soluții legislative". În acest sens, se arata ca "accelerarea procesului de privatizare, care, deși a început cu 7 ani în urma, a cunoscut un ritm foarte lent, datorită unor proceduri greoaie, cu multe disfuncționalități și bariere", Legea nr. 58/1991 dovedindu-și "în timp caracterul incomplet și inadecvat realitatilor economico-sociale". Necesitatea inlaturarii de urgenta a situației existente a impus "abordarea acestui domeniu într-o noua perspectiva", urmărindu-se în esenta:

"- stabilirea clara a funcțiilor instituțiilor publice în domeniul privatizării, în scopul realizării unei coerente la nivel decizional;

- concentrarea funcției de privatizare efectivă a societăților comerciale la nivelul unui singur organism și restructurarea unor instituții publice;

- stabilirea principiilor după care se realizează privatizarea;

- accelerarea transferului de proprietate a societăților comerciale către sectorul privat, pentru a diminua rolul statului în economie."

În ceea ce privește teza potrivit căreia ar fi inadmisibila angajarea răspunderii în condițiile art. 113 din Constituție pentru aprobarea unei ordonanțe de urgență, se arata ca, întrucât alin. (1) al acestui articol "nu face nici o distincție între proiectul de lege pentru aprobarea unei ordonanțe și celelalte proiecte de legi", interpretarea restrictiva a notiunii "proiect de lege", susținută de autorii sesizării, nu ar putea fi reținută. Totodată, se arata ca, întrucât art. 114 alin. (4) din Constituție nu distinge, referitor la obligativitatea convocării Parlamentului pentru aprobarea ordonanței de urgenta depuse spre aprobare, după cum aceasta ordonanța a fost depusa sau nu în timpul sesiunii parlamentare, Guvernul, având în vedere "ca procedura de legiferare nu s-a declansat", a fost justificat să-și asume răspunderea "în scopul urgentarii aprobării" ordonanței respective. Totodată, se arata ca intrarea în vigoare a ordonanței anterior aprobării sale de către legiuitor este nesemnificativa din punct de vedere al angajării răspunderii Guvernului, precum și ca răspunderea politica a Guvernului față de Parlament, pentru toate actele sale, inclusiv pentru emiterea unei ordonanțe de urgență, nu exclude "posibilitatea angajării răspunderii potrivit art. 113 din Constituție", a carei particularitate consta în aceea ca el poate fi demis. De asemenea, se considera ca "aplicarea, prin analogie, a principiilor actelor juridice civile la un act normativ este forțată", cu atâta mai mult cu cat legea de aprobare a unei ordonanțe poate cuprinde și reglementări noi.

În concluzie, se apreciază ca "sesizarea întrunește condițiile unei exercitării abuzive a dreptului de a sesiza Curtea Constituțională", întrucât grupurile parlamentare din care fac parte autorii sesizării aveau posibilitatea inițierii unei moțiuni de cenzură în care să invoce criticile de neconstituționalitate făcute.

În legătură cu obiecția de neconstituționalitate formulată în legătură cu prevederile art. 1 din ordonanța, se arata ca teza din sesizare, potrivit căreia Guvernul ar avea exclusiv competența de a administra avutia naționala fără a avea dreptul de a dispune de aceasta, nu este conform dispozițiilor art. 101 din Constituție, în temeiul căruia Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a tarii și exercită conducerea generală a administrației publice, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament. De asemenea, se considera ca art. 1 se referă numai la activele din proprietatea privată a statului, cele din domeniul public urmând regimul prevăzut de art. 135 alin. (5) din Constituție.

Referitor la critica legată de faptul ca la art. 4 din ordonanța nu s-a prevăzut ca Ministerul Privatizării este în subordinea Guvernului, se precizează ca aceasta rezultă din prevederile art. 115 alin. (1) din Constituție, ca soluție de principiu, și ca prevederile art. 116 constituie temeiul constituțional al prevederii alin. (4) al art. 4 din ordonanța, conform căruia organizarea și funcționarea Ministrului Privatizării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

De asemenea, se arata ca motivele din sesizare referitoare la "atribuțiile Fondului Proprietății de Stat" vizează, în realitate, oportunitatea reglementării. În ceea ce privește abrogarea competentelor "speciale ale Camerei Deputaților, ale Senatului și Parlamentului", se precizează ca acestea, fiind instituite prin lege, pot fi modificate tot prin lege, inclusiv prin ordonanța de urgență "care are putere de lege".

În ceea ce privește faptul ca, potrivit noii reglementări, Curtea de Conturi nu controlează "aplicarea procedurilor de privatizare, respectiv opțiunea pentru una dintre metodele alternative de privatizare prevăzute de art. 13", se menționează că este neîntemeiată critica facuta în sensul că, astfel, sunt incalcate prevederile art. 139 din Constituție, mai ales ca, dacă ar exercita un asemenea control, "s-ar ajunge la introducerea unor criterii administrative în mecanismele pieței și, în final, la blocarea procesului de privatizare".

În legătură cu art. 38 din ordonanța, se arata ca prin aceasta reglementare "nu se încalcă nici o dispoziție din Constituție".

Referitor la interdicția dobândirii de către cetățenii străini și de către apatrizi a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție, se considera ca, per a contrario, aceștia pot dobândi alte drepturi reale, iar persoanele juridice străine pot dobândi și dreptul de proprietate, întrucât noțiunea de "cetățean străin" sau de "apatrid" evoca numai calitatea de persoana fizica, iar incapacitățile de folosință "sunt de stricta interpretare și aplicare". În consecința, se apreciază ca în aplicarea art. 35 din ordonanța numai terenurile aflate în proprietatea privată a statului sau aparținând unităților administrativ-teritoriale vor fi utilizate pe baza unui drept de superficie, pot fi concesionate sau vândute, iar terenurile proprietate publică rămân inalienabile. În cazul cumpărării de acțiuni, proprietatea asupra terenului este a societății comerciale, persoana juridică română, iar în cazul în care un activ ar fi dobândit de un cetățean străin sau de un apatrid, acesta va putea obține "doar un drept de superficie asupra terenurilor aferente".

În ceea ce privește critica formulată în legătură cu contravențiile prevăzute la cap. VI "Sancțiuni" din ordonanța, se arata ca "în nici un caz nu este exclusa răspunderea penală", deoarece la alin. (1) al art. 33 se prevede că faptele respective sunt contravenții, dacă, potrivit legii penale, nu constituie infracțiuni.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

având în vedere obiecția de neconstituționalitate cu care Curtea a fost sesizată, punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului, raportul judecătorului-raportor și legea ce face obiectul sesizării, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, constata următoarele:

Curtea Constituțională este competența să soluționeze obiecția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată în temeiul art. 144 lit. a) din Constituție și al art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992.

Legea ce face obiectul sesizării a fost adoptată în cadrul procedurii de angajare a răspunderii Guvernului, în temeiul art. 113 din Constituție, ca urmare a faptului ca în termenul de 3 zile, prevăzut de alin. (2) al acestui articol nu s-a depus o moțiune de cenzura, ceea ce are drept consecința ca, întrucât Guvernul nu a fost demis, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "proiectul de lege prezentat se considera adoptat".

Ar fi fost util, pentru evitarea unor discuții ulterioare, ca îndeplinirea acestei condiții sa fi fost constatată în mod formal și adusă la cunoștința parlamentarilor intruniti în ședința comuna, întrucât angajarea răspunderii Guvernului nu se poate face decât în ședința comuna a Camerelor. Aceasta privește însă dispozițiile regulamentului ședințelor comune și nu afectează, în nici un fel, constituționalitatea considerarii proiectului de lege prezentat ca fiind adoptat, cat timp, potrivit alin. (3) al art. 113 din Constituție, aceasta consecința este exclusiv urmarea faptului ca Guvernul nu a fost demis.

A. Principala obiectie de neconstituționalitate formulată în sesizare este aceea ca un proiect de lege pentru aprobarea unei ordonanțe de urgență nu ar putea forma obiectul angajării răspunderii Guvernului.

Potrivit art. 113 alin. (1) din Constituție, Guvernul își poate angaja răspunderea politica pentru un proiect de lege ce se considera adoptat, dacă Guvernul nu a fost demis. Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite inițierea unei moțiuni de cenzură, și de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul își angajează răspunderea se considera adoptat, dacă o asemenea moțiune nu a fost depusa sau, fiind initiata, a fost respinsă. Prevederea constituțională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă ca el poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituționale de revizuire a Constituției, pentru care exista o procedură specială, prevăzută de art. 146-148 din Constituție, în cadrul căreia Guvernul nu poate avea calitatea de initiator. A adauga o alta restrictie - cum se propune în sesizare - referitoare la aprobarea unei ordonanțe de urgență nu poate avea decât semnificatia modificării textului constituțional al art. 113, ceea ce, de principiu, este inadmisibil. Când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge, iar o norma constituțională nu poate fi modificată pe cale de interpretare. De aceea solicitarea adresată Curții, în finalul sesizării, de a se constata inadmisibilitatea angajării răspunderii Guvernului pentru o lege de aprobare a unei ordonanțe de urgență, nu poate fi reținută.

În sensul inadmisibilitatii aprobării prin lege a unei ordonanțe de urgență în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 din Constituție, se susține ca Guvernul și-a angajat răspunderea prin însăși emiterea ordonanței, ceea ce ar exclude angajarea din nou a răspunderii sale în cadrul acestei proceduri. Sunt însă doua planuri diferite: răspunderea Guvernului în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 și răspunderea acestuia ca autor al ordonanței. În prima ipoteza, angajarea răspunderii poate antrena demiterea Guvernului, pe când, în a doua ipoteza, respingerea ordonanței nu antreneaza o asemenea consecința.

De asemenea, autorii sesizării arata ca ordonanța de urgență intrand în vigoare numai după depunerea sa la Parlament, rezultă ca, pentru aprobarea sa, controlul ordonanței de către Parlament este obligatoriu, ceea ce exclude adoptarea legii de aprobare a ordonanței în cadrul procedurii prevăzute de art. 113 din Constituție, întrucât, astfel, se eludeaza controlul parlamentar.

Potrivit alin. (5) al art. 114, aprobarea sau respingerea ordonanțelor - fără a se distinge după cum au fost emise, pe baza unei legi de abilitare sau ca ordonanțe de urgență, - se face prin lege. Cat privește procedura de legiferare și de control parlamentar, acestea se realizează potrivit regulamentelor parlamentare. Procedura constituțională a art. 113 permite exercitarea controlului parlamentar prin inițierea unei moțiuni de cenzură care să priveasca nemijlocit ordonanța propusă de Guvern spre a fi aprobată prin proiectul de lege în legătură cu care și-a angajat răspunderea. Ceea ce exclude art. 113 din Constituție este dezbaterea proiectului de lege ca atare. Aceasta însă nu este o consecința neconstitutionala, cat timp art. 113 din Constituție instituie o procedură specifică de adoptare a legii, diferita de aceea reglementată de secțiunea a 3-a "Legiferarea" din capitolul 1 al titlului III din Constituție, justificată - asa cum arata înșiși autorii sesizării - prin aceea ca "Riscul caderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege, eludand procedura legislativă parlamentară".

Nu este relevanta nici distincția ce se face în sesizare între un proiect de lege ce ar cuprinde numai intentiile inițiatorului și un proiect de lege care, referindu-se la aprobarea unei ordonanțe, privește un "act constituit". Este adevărat ca ordonanța produce efecte anterior aprobării sau respingerii sale prin lege. Fiind însă un act guvernamental, numai dacă a fost aprobat de către legiuitor devine un act de legiferare. De aceea aprobarea unei ordonanțe nu are semnificatia ce i se da în sesizare, de simpla "ratificare", iar pentru legiuitor faptul ca efectele ordonanței se produc anterior aprobării nu constituie o restrictie sau o condiționare ce ar afecta competența sa legislativă și, implicit, aplicabilitatea procedurilor constituționale instituite în vederea exercitării acestei competente.

Sub alt aspect, se susține, în sesizare, ca Ordonanța nr. 88/1997 este neconstitutionala, întrucât, pe de o parte, prin conținutul sau, privește domeniul legilor organice, iar pe de altă parte, deoarece nu ar exista cazul excepțional și urgenta necesare, potrivit art. 114 alin. (4) din Constituție, pentru emiterea unei ordonanțe de urgență.

Prin aprobarea unei ordonanțe Parlamentul nu poate acoperi eventualele vicii de neconstituționalitate ale acesteia. În acest sens este și practica jurisdicțională a Curții, asa cum rezultă din Decizia nr. 91/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995, în care s-a statuat, în legătură cu legea de aprobare a unei ordonanțe, ca, dacă ordonanța cuprinde o norma neconstitutionala, legiuitorul, prin legea de aprobare, nu poate inlatura caracterul neconstitutional al acestei norme, deoarece "Parlamentul nu este îndreptățit sa confirme o norma neconstitutionala care își păstrează acest caracter cat timp legiuitorul nu a modificat-o". Altminteri, regimul constituțional al ordonanței ar fi încălcat, întrucât s-ar reduce exclusiv la sprijinul politic al Guvernului în Parlament, cu nesocotirea limitelor constituționale ale delegării legislative.

Prima obiectie legată de constituționalitatea ordonanței emise se referă la faptul ca, prin conținutul sau, aceasta privește domeniul legilor organice, sustinandu-se ca interdicția constituțională prevăzută de alin. (1) al art. 114 din Constituție, potrivit căruia legea de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe nu poate privi și domeniul legilor organice, se aplică și ordonanțelor de urgenta prevăzute de alin. (4) al acestui articol. Astfel cum se arata în avizul Consiliului Legislativ și în punctele de vedere comunicate, Ordonanța nr. 88/1997 conține unele reglementări din domeniul legilor organice.

Ordonanțele, asa cum rezultă din prevederile art. 114, sunt de doua feluri: ordonanțele ce pot fi emise numai pe baza unei legi de abilitare, deci ca urmare a unei delegari legislative acordate de legiuitor, prevăzute de alin. (1) al acestui articol, și ordonanțele de urgenta, prevăzute de alin. (4), în cazul cărora delegarea legislativă este acordată de Constituția însăși.

Regimul acestor două categorii de ordonanțe nu este același:

- ordonanțele emise pe baza unei legi de abilitare se supun aprobării Parlamentului, numai dacă legea de abilitare prevede aceasta, pe când ordonanțele de urgenta nu intră în vigoare decât dacă, în prealabil, au fost supuse Parlamentului spre aprobare, astfel încât acesta le-ar putea respinge chiar înainte de a-și fi produs efectele;

- ordonanțele pe temeiul unei legi de abilitare se pot emite până la împlinirea termenului de abilitare, pe când cele de urgenta, numai în "cazuri excepționale", când imperativul salvgardarii unui interes public face necesară luarea de urgenta a unei asemenea măsuri;

- ordonanțele din prima categorie se pot emite numai în domeniile prevăzute în legea de abilitare, pe când, pentru cele din a doua categorie, prevederile alin. (4) al art. 114 din Constituție nu reglementează în nici un fel domeniile în care pot fi emise; asa cum s-a arătat însă, aceste domenii nu pot privi legea constituțională;

- interdicția abilitarii Guvernului pentru a emite ordonanțe în domeniul legilor organice privește, în mod nemijlocit, pe legiuitor, întrucât alin. (1) al art. 114 dispune expres ca Parlamentul poate adopta o asemenea lege "în domenii care nu fac obiectul legilor organice", pe cale de consecința, aceasta interdicție privește și Guvernul, asa cum în mod constant s-a statuat în practica jurisdicțională a Curții; o asemenea interdicție nu este prevăzută însă de alin. (4) al art. 114, referitor la ordonanțele de urgenta, deoarece cazul excepțional ce impune adoptarea unei măsuri urgente pentru salvgardarea unui interes public ar putea reclama instituirea unei reglementări de domeniul legii organice, nu numai ordinare, care, dacă nu ar putea fi adoptată, interesul public avut în vedere ar fi sacrificat, ceea ce este contrar finalitatii constituționale a instituției.

Rezultă, din cele arătate, ca ordonanța de urgență nu este o varietate a ordonanței pe baza unei legi de abilitare, ci o măsura de ordin constituțional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, să facă fața unui caz excepțional și care se justifica - astfel cum s-a arătat în Decizia nr. 65/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995 - "pe necesitatea și urgenta reglementării unei situații care, datorită circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public".

În ceea ce privește existenta cazului excepțional și interesul public a cărui salvgardare a fost urmărită prin emiterea ordonanței, un prim aspect este de ordin politic, rezultând din remanierea Guvernului la finele anului 1997, când, cu aprobarea Parlamentului reunit în ședința comuna a Camerelor, în componenta acestuia a fost nominalizată o nou demnitate publică, și anume ministrul privatizării, ceea ce presupune în mod necesar, înființarea ministerului de resort. Aceasta însă a impus reforma întregului cadru instituțional al privatizării, spre a se realiza - astfel cum se arata în expunerea de motive la proiectul de lege - "concentrarea funcției de privatizare efectivă a societăților comerciale la nivelul unui singur organism și restructurarea unor instituții publice".

Un alt aspect - subliniat în aceeași expunere de motive - este legat de "lacunele existente în legislația în vigoare, care au creat distorsiuni și întârzieri în procesul de reforma structurală... ca urmare a viciilor de fond ale actelor normative emise în perioada 1991-1997", precum și de "evoluția relațiilor juridice în sistemul economic și al administrației publice".

Este incontestabil ca procesul privatizării reprezintă un interes public, cu caracter național, de realizarea căruia depinde înfăptuirea principiului constituțional al art. 134 alin. (1), potrivit căruia "Economia României este economie de piața". De aceea reforma cadrului juridic al privatizării, în condițiile intarzierilor produse și pentru accelerarea acestui proces, cu scopul de "a reduce pagubele pricinuite mediului, a diminua riscul și a maximiza credibilitatea Guvernului în procesul de privatizare", asa cum se arata în aceeași expunere de motive, justifica urgenta măsurilor adoptate, situație care nu este contestată de autorii sesizării, care, asa cum s-a arătat, solicita, în final, ca ordonanța să fie dezbatuta în Parlament, nu infirmata ca atare.

Fără indoiala, modificarea ori unificarea legislației într-un domeniu sau altul nu justifica, prin ea însăși, emiterea unei ordonanțe de urgență, la fel ca și cererile investitorilor, români sau străini, chiar în domeniul privatizării. Dar aceste aspecte nu sunt de natura a inlatura realitatea unor situații politice și economice, care, prin caracterul lor, au impus adoptarea de urgenta a noii reglementări, în condițiile în care, asa cum se arata în punctul de vedere al Guvernului, "fundamentul reformei economice în România este accelerarea procesului de privatizare", ceea ce a impus "urgenta abordarii acestui domeniu, într-o noua perspectiva".

B. În legătură cu conținutul reglementării instituite de ordonanța, prin sesizare se invoca neconstituționalitatea art. 1, întrucât privește domeniul legii organice, - aspect analizat anterior - cat și pentru că nu distinge între domeniul public și cel privat al statului. Acest articol se referă însă la vânzarea acțiunilor ce alcătuiesc capitalul social al societăților comerciale, deci a unor bunuri proprietate privată a statului - astfel cum s-a statuat consecvent în jurisprudenta Curții -, cat și a unor active care, dacă vor incorpora și bunuri proprietate publică, sunt incidente dispozițiile art. 135 alin. (5) din Constituție, ce permit ca bunurile proprietate publică să fie concesionate sau închiriate.

De asemenea, se considera, în sesizare, ca art. 4 este neconstitutional, întrucât nu s-a prevăzut în conținutul acestui articol ca Ministerul Privatizării este în subordinea Guvernului. Textul nu prevede însă ca acest minister ar fi o autoritate publică autonomă, iar, potrivit art. 115 alin. (1) din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, dispoziție constituțională ce se aplică în mod direct, mai ales ca ministrul privatizării face parte din Guvern.

Sub alt aspect, se considera ca sunt incalcate prevederile art. 116 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora ministerele se înființează, se organizează și funcționează potrivit legii, deoarece alin. (4) al art. 4 din ordonanța prevede că organizarea și funcționarea Ministerului Privatizării se aproba de Guvern. Pentru majorarea ministerelor, atât în legislatura anterioară, cat și în actuala legislatura, atribuțiile, organizarea și funcționarea lor s-au stabilit prin hotărâri ale Guvernului, întrucât textul constituțional prevede în mod expres ca aceste aspecte se stabilesc "potrivit legii", nu "prin lege", deci cu respectarea reglementărilor legale din domeniul de activitate al fiecărui minister și cu respectarea componentei pe funcții a Guvernului.

În ceea ce privește Ministerul Privatizării, atribuțiile sale sunt reglementate la alin. (2) al art. 4, astfel încât, spre deosebire de alte ministere, numai aspectele organizatorice și functionale urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Referitor la reorganizarea Fondului Proprietății de Stat, potrivit art. 5, în instituția de interes public organizată ca "fond închis de investiții atipic", în subordinea Ministerului Privatizării, criticile formulate în sesizare nu privesc aspecte de constituționalitate, mai ales că nu se invoca nici o dispoziție constituțională ce ar fi fost incalcata, ci de oportunitate politica, inclusiv în ceea ce privește justificarea juridică a noii reglementări. Aceste aspecte sunt deci de competența exclusiva a legiuitorului, cum ar fi, spre exemplu, organizarea unei comisii de cenzori la instituții publice.

Singura problema de constituționalitate, semnalata ca atare în sesizare, este aceea ca, abrogandu-se Legea nr. 58/1991, prin Ordonanța nr. 88/1997, "Guvernul a desființat competentele Parlamentului și Presedentiei și le-a insusit pentru sine". Critica se referă la competentele acestor autorități în domeniul privatizării. Este incontestabil însă ca, nefiind competente constituționale, ci legale, întrucât au fost instituite prin Legea nr. 58/1991, acestea pot fi modificate sau abrogate tot prin lege, inclusiv prin Ordonanța nr. 88/1997, ca act normativ guvernamental cu efecte echivalente legii în domeniul sau de reglementare.

Conform art. 10 alin. (1) din ordonanța, aplicarea procedurilor de privatizare de către Fondul Proprietății de Stat nu este supusă controlului Curții de Conturi, dispoziție considerată în sesizare ca fiind contrară prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituție, care reglementează competența Curții de Conturi de a controla modul de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.

Controlul Curții de Conturi asupra unor proceduri legale referitoare la înfăptuirea privatizării nu poate face parte din activitățile pe care le reglementează art. 139 alin. (1) din Constituție în competența acestei Curți. Astfel, nu se poate susține, cu deplin temei, ca aplicarea uneia dintre procedurile de privatizare prevăzute la art. 13 din ordonanța s-ar putea circumscrie textului constituțional menționat, care are în vedere resursele financiare ale statului sau ale sectorului public. Aceasta nu înseamnă însă ca resursele statului, individualizate potrivit celor de mai sus, sunt excluse de la controlul acestei Curți. În conformitate cu art. 10 alin. (2) din ordonanța, asupra resurselor financiare care se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, precum și asupra resurselor din bugetul Fondului Proprietății de Stat, Curtea de Conturi exercita controlul ulterior de legalitate, desigur, potrivit legii sale de organizare.

Este de menționat, pe de altă parte, faptul ca, după cum se arata în punctul de vedere al președintelui Senatului, nu este cu nimic exclusa posibilitatea exercitării unui control special al Curții de Conturi și cu privire la desfășurarea operațiunilor (procedurilor) de privatizare, chiar dacă legea sa de organizare și funcționare nu o prevede. Într-adevăr, potrivit art. 139 alin. (3) din Constituție, la cererea Camerei Deputaților sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice, în speta a gestionării acțiunilor aparținând societăților comerciale cu capital de stat, integral sau parțial, raportand despre cele constatate.

în aceste condiții, se retine ca, printr-un control de legalitate ulterior, în cadrul unui alt tip de control cu caracter special, operațiunile de privatizare nu sunt exceptate de la efectuarea unor verificări cu privire la regularitatea lor, dacă se au în vedere dispozițiile art. 139 alin. (1) și (3) din Constituție și competentele legale ale Curții de Conturi.

La Fondul Proprietății de Stat, resursele financiare ale statului sunt cele prevăzute la alin. (1) al art. 9 din ordonanța, pentru bugetul de stat, și la alin. (5) pentru bugetele locale, iar modul lor de administrare și întrebuințare este reglementat de alin. (2)-(6) ale acestui articol. De aceea critica formulată de autorii sesizării nu este intemeiata.

În sesizare se susține ca "Din Ordonanța rezultă ca reorganizarea regiilor de orice fel, inclusiv a celor strategice și de monopol natural se va face de către Ministerul Privatizării cu F.P.S.", invocandu-se, în scopul criticarii acestei soluții, argumente de natura politica, legate exclusiv de politica de privatizare promovata de Guvern, care, prin natura lor, nu privesc aspecte de constituționalitate, precum și ca sunt incalcate dispozițiile art. 135 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Afirmatia din sesizare cu privire la existenta soluției critice este inexactă. Reorganizarea regiilor autonome este reglementată prin Legea nr. 207/1997 pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 30/1997. Prin Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 88/1997, ce face obiectul criticii din sesizare, s-a abrogat numai art. 12 alin. (1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 30/1997, în forma adoptată prin legea de aprobare, care se referea la regiile exceptate de la reorganizare, soluție justificată de considerente de tehnica legislativă, deoarece prin art. 38 alin. (2) din ordonanța aceasta materie a fost reglementată diferit.

Potrivit art. 35 din ordonanța, societățile comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se privatizează cu includerea valorii terenului în capitalul social, iar dacă nu au un asemenea certificat, fără includerea valorii terenului în structura capitalului social. În aceasta din urma ipoteza, până la clarificarea situației juridice a terenului, societatea beneficiază de un drept de concesiune, iar după aceea, în funcție de apartenența la domeniul public sau la cel privat al statului, terenul va fi concesionat, vândut sau folosit pe baza unui drept de superficie. În sesizare se arata ca asemenea drepturi "accesorii se pot constitui", dar ca sunt incalcate dispozițiile art. 41 alin. (2) din Constituție potrivit cărora străinii și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

Întrucât, potrivit art. 3 lit. f), cumpărător poate fi oricare persoana fizica sau juridică de drept privat, română sau străină, iar noua reglementare, astfel cum rezultă din prevederile art. 1, se referă nu numai la vânzarea de acțiuni, ci și de active, care deci pot fi cumpărate și de apatrizi sau străini, prevederile art. 35 din ordonanța sunt constituționale numai în măsura în care prin aplicarea lor nu se încalcă interdicția prevăzută de art. 41 alin. (2) din Constituție, referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini sau apatrizi. În considerarea acestei motivari, față de dispozițiile art. 145 alin. (2) din Constituție și ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciază ca, la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, la art. 35 să se menționeze prezenta deciziei privind înțelesul constituțional al acestui articol. În ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către persoanele juridice străine, Curtea s-a pronunța prin Decizia nr. 73/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 29 aprilie 1997.

O ultima critica a prevederilor Ordonanței nr. 88/1997 se referă la dispozițiile cap. VI - Sancțiuni, sustinandu-se ca, întrucât nu sunt reglementate decât contravenții, pentru fapte ce în realitate sunt infracțiuni, și ca ar trebui contraventionalizate și alte fapte - care, însă, nu sunt indicate - nu se asigura rigoarea necesară procesului de privatizare. Critica nu este de neconstituționalitate, autorii sesizării neindicand un principiu sau o dispoziție constituțională ce ar fi incalcate prin noua reglementare, iar argumentele invocate, privind problemele de oportunitate politica, sunt de competența exclusiva a legiuitorului.

De asemenea, se omite faptul ca, potrivit art. 33 alin. (1) din ordonanța, faptele sunt calificate ca fiind contravenții "dacă potrivit legii penale nu constituie infracțiuni", astfel încât noua reglementare nu are înțelesul unei dezincriminari.

Fața de cele arătate, în temeiul art. 72, art. 107, art. 113, art. 114 și al art. 144 lit. a) din Constituție, precum și al art. 13, al art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Constata ca adoptarea Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale este constituțională.

2. Constata ca prevederile art. 35 din ordonanța aprobată prin această lege sunt constituționale în măsura în care nu se încalcă interdicția dobândirii, de către cetățenii străini și de către apatrizi, a dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție.

3. Constata ca celelalte prevederi ale ordonanței, care au făcut obiectul sesizării, sunt constituționale.

Definitivă și obligatorie.

La publicarea legii în Monitorul Oficial al României, la art. 35 din ordonanța de urgență se va face trimitere la pct. 2 din prezenta decizie, cu privire la înțelesul constituțional al acestei dispoziții.

Decizia se comunică Președintelui României.

Deliberare a avut loc la data de 17 februarie 1998 și la ea au participat: Ioan Muraru, președinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica și Victor Dan Zlatescu, judecători.