Decizia nr. 2/1998

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 5, art. 12, art. 13 alin. 2, 4 și 5 și ale

art. 24 din Legea nr. 112/1995 , ridicată de Schipor Ioana Lucretia în Dosarul nr. 5.185/1997 al Judecătoriei Cluj-Napoca.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 27 ianuarie 1998, în prezenta reprezentantului Ministerului Public și în lipsa părților legal citate, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 3 februarie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Judecătoria Cluj-Napoca, prin Încheierea din 6 iunie 1997, pronunțată în Dosarul nr. 5.185/1997 al acestei instanțe, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. 1, art. 5, art. 12, art. 13 alin. 2, 4 și 5 și ale

art. 24 din Legea nr. 112/1995 , ridicată de Schipor Ioana Lucretia în cadrul unui proces având ca obiect, pe de o parte, contestarea hotărârii Comisiei județene de aplicare a

Legii nr. 112/1995 , prin care i se respinsese cererea de restituire în natura a unui imobil, iar pe de altă parte, restituirea proprietății acestui imobil sau, în subsidiar, acordarea integrală a despăgubirii cuvenite.

Din cuprinsul cererii adresate instanței rezultă ca temeiul constituțional invocat în sprijinul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 41 din Constituție: alin. (1) privind garanția dreptului de proprietate, alin. (3) referitor la trecerea în proprietate publică a unui bun numai prin expropriere și alin. (7) referitor la interdicția privind confiscarea averii dobândite licit, precum și prevederile art. 135 alin. (6) din Constituție privind inviolabilitatea proprietății private.

În temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au cerut puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se arata, în legătură cu prevederile

art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 , ca "nu se poate retine neconstituționalitatea acestora", deoarece imobilele la care se referă dispozițiile respective "se aflau, legal, în proprietatea statului, iar foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li s-a recunoscut dreptul de a obține reparația ce li se cuvine" în natura sau prin despăgubiri. Se precizează ca "Toate aceste măsuri sunt prevăzute ca o garanție a dreptului de proprietate". Guvernul arata ca nici cu privire la celelalte articole care formează obiectul excepției nu se poate retine ca ar fi neconstituționale, ținând seama de jurisdicția Curții și de faptul ca prevederile legale atacate nu contravin unei norme constituționale, art. 5 reglementand reparația în natura, art. 12, reparația prin echivalent, iar art. 13, modul de calcul al despăgubirii.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, republicată, constata următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competența să se pronunțe asupra excepțiilor de neconstituționalitate cu care a fost legal sesizată.

În legătură cu prevederile

art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 , Curtea a statuat, prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, ca aceste prevederi sunt constituționale. Din considerentele deciziei rezultă ca motivele invocate în susținerea excepției examinate au fost avute în vedere și la pronunțarea deciziei respective. Prin excepția ce face obiectul prezentei decizii nu au fost invocate motive noi de natura să justifice o alta soluție, astfel încât, având în vedere obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituție, urmează ca excepția de fața referitoare la dispozițiile

art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995

să fie respinsă.

Cu referire la prevederile

art. 24 din Legea nr. 112/1995 , Curtea constata ca soluționarea cauzei nu depinde de dispozițiile acestui articol. De aceea, în temeiul art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate este inadmisibila, urmând să fie respinsă.

În ceea ce privește

art. 5 din Legea nr. 112/1995 , care consacra restituirea în natura a imobilelor proprietate de stat, ținând seama de însuși temeiul constituțional invocat în motivarea excepției - art. 41 privind protecția proprietății private și art. 135 alin. (6) privind inviolabilitatea acestei proprietăți, din Constituție -, rezultă ca excepția, în mod evident, este nefondata. Apare contradictoriu să se susțină ca garanția constituțională a dreptului de proprietate a fost incalcata de o dispoziție legală ce asigura restituirea în natura a proprietății fostului proprietar.

Pentru aceleași motive, excepția este nefondata și în ceea ce privește contestarea constituționalității prevederilor

art. 12 din Legea nr. 112/1995 , care reglementează, de principiu, dreptul foștilor proprietari de a fi despăgubiți pentru imobilele ce nu le sunt restituite în natura, deoarece despăgubirea are semnificatia unei restituiri prin echivalent. De aceea, excepția nu este fondată nici în ceea ce privește contestarea legitimitatii art. 13 alin. 4 și 5, care reglementează modul în care se asigura plata despăgubirilor și actualizarea acestora în funcție de salariul mediu pe economie. Aceste reglementări sunt consecințe ale dreptului la despăgubire, având semnificatia unor garanții pentru realizarea efectivă a acestui drept, astfel încât, în nici un fel, nu pot fi considerate ca incalcand garanția constituțională a dreptului de proprietate și caracterul inviolabil al acestui drept, ce constituie temeiul constituțional invocat în justificarea excepției.

Asupra dispozițiilor alin. 2 al

art. 13 din Legea nr. 112/1995 , Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 73/1995 și a statuat ca aceste prevederi sunt constituționale.

Cat privește invocarea, în motivarea excepției, a dispozițiilor art. 41 din Constituție, urmează a se tine seama ca autoarea excepției a avut în vedere, în principal, alin. 1 al acestui text, precizând, expres, ca se referă la garantarea, prin aceasta prevedere constituțională, a dreptului de proprietate.

Or, astfel cum s-a precizat în Decizia Curții nr. 73/1995, exista deplina concordanta între prevederile

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995

și dispozițiile art. 41 alin. (1) din Constituție, care garantează dreptul de proprietate, precum și cu reglementările internaționale în materie.

Dispoziția cuprinsă în

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995

nu a fost atacată în raport cu art. 41 alin. (2) din Constituție; într-adevăr autoarea excepției nu face nici un fel de referire la faptul ca dispoziția legală atacată ar infrange principiul ocrotirii egale a dreptului de proprietate consacrat prin art. 41 alin. (1) din Constituție. Curtea nu este competența să se pronunțe asupra unor temeiuri de neconstituționalitate pe care autoarea excepției nu le invoca și care nu rezultă implicit sau explicit din motivele folosite în sprijinul excepției.

Textul

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995

nu privește ocrotirea dreptului de proprietate asupra locuințelor - bunuri ce au fost trecute în proprietatea statului sub imperiul altui regim constituțional -, ci acordarea unor reparații, într-un cuantum limitat, celor care nu se afla în situațiile prevăzute de lege care să le confere vocația la restituirea în natura a locuințelor. Asa fiind, reglementarea reparațiilor prevăzută la

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995

nu restrânge exercițiul dreptului de proprietate al celor în cauza, ci limitează cuantumul unor reparații pe care le prevede legea, în raport cu posibilitățile economice și financiare ale tarii.

În fine, chiar în ceea ce privește aplicarea principiului egalității și nediscriminarii, este de observat ca aceasta nu poate avea caracter nediferentiat și formal, care, în cazul

Legii nr. 112/1995 , ar face imposibila chiar și acordarea unor reparații parțiale, atâta vreme cat, sub aspect economic, nu se pot acorda reparații integrale. Astfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, a statuat ca violarea principiului egalității și nediscriminarii exista atunci "când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără sa existe o motivare obiectivă și rezonabila sau dacă exista o disproportie între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi și cu opinia separată a domnului judecător Mihai Constantinescu, cat privește prevederile

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 , și, în unanimitate, în privinta art. 1 alin. 1, art. 5, art. 12, art. 13 alin. 4 și 5 și art. 24 din aceeași lege,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 5, art. 12, art. 13 alin. 2, 4 și 5 și ale

art. 24 din Legea nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, ridicată de Schipor Ioana Lucretia în Dosarul nr. 5.185/1997 al Judecătoriei Cluj-Napoca.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 3 februarie 1998.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,

Claudia Miu

OPINIE SEPARATĂ

privind neconstituționalitatea

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului

Potrivit

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 , se limitează despăgubirea cuvenită foștilor proprietari, în cazul neretrocedarii locuințelor trecute în proprietatea statului, la "suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioadă de 20 de ani, calculată la data stabilirii despăgubirii".

Plafonul instituit prin aceasta prevedere legală este neconstitutional pentru următoarele motive:

Potrivit

art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995 , foștii proprietari, persoane fizice, ai locuințelor trecute în proprietatea statului beneficiază de restituirea acestora în natura, prin redobandirea dreptului de proprietate, sau de dreptul de a fi despăgubiți, în cazul nerestituirii, în condițiile și în limitele prevăzute de legea respectiva.

Restituirea proprietății constituie o modalitate de satisfacere maxima a pretențiilor foștilor proprietari, dând expresie, în limitele restituirii, principiului restitutio în integrum.

Despăgubirea nu asigura satisfacerea în întregime a exigențelor acestui principiu, întrucât, potrivit art. 13 alin. 1 din lege, ea nu se determina pe baza valorii de piața de la data despăgubirii, ci a unui mod de calcul prestabilit de legiuitor.

Evident ca astfel se creează o diferența de tratament între foștii proprietari cărora li se restituie proprietatea și ceilalți fosti proprietari, care nu primesc o despăgubire echivalenta cu valoarea reală, de piața, a locuinței nerestituite.

Aceasta diferența de tratament este însă justificată pentru considerentele menționate în Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

În cadrul celor îndreptățiți la despăgubire, alin. 2 al art. 13 creează o discriminare neconstitutionala, prevăzând ca valoarea despăgubirii ce urmează a fi acordată nu poate depăși un anumit plafon. Este o discriminare, deoarece, ca efect al plafonarii despăgubirii, unii o vor primi integral, pentru ca ea se situeaza sub plafon, iar alții o vor primi doar parțial, întrucât nu li se va acorda ceea ce depășește plafonul, deși pentru toți despăgubirea a fost la fel calculată. Dreptul la despăgubire este, astfel, pe de o parte, egal față de toți cei îndreptățiți, prin modul sau de calcul, iar pe de altă parte, inegal, întrucât, în funcție de plafon, despăgubirea li se acordă unora integral, iar altora, parțial. Aceasta discriminare, fiind în funcție de cuantumul despăgubirii acordate, încalcă prevederile art. 4 alin. (2) din Constituție, conform cărora discriminarile pe criteriul averii sau al originii sociale sunt interzise, cat și ale art. 16 din Constituție, privind egalitatea cetățenilor în fața legii. Este consecința faptului ca plafonul instituit de

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995

are în vedere mărimea averii foștilor proprietari, sanctionand pe cei care aveau o avere mai mare, ce depășește valoric plafonul, asa încât el creează o discriminare nu numai pe temeiul averii, dar și - în mod necesar și inevitabil - pe temeiul originii sociale a foștilor proprietari, adică al apartenentei lor la fosta burghezie.

Incontestabil ca, în realizarea politicii sale legislative, autoritatea legiuitoare poate stabili limite, plafoane sau baremuri. Aceasta nu înseamnă însă ca aceste limite, plafoane sau baremuri sunt sustrase controlului constituționalității legii, deoarece semnificatia lor poate fi diferita, cum ar fi pentru realizarea unei măsuri de protecție socială, pentru așezarea justa a sarcinilor fiscale ori în alte scopuri, care, în toate cazurile, nu pot fi decât în respectul dispozițiilor și principiilor Constituției. Altminteri, astfel cum dispune art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, ele sunt neconstituționale. De aceea, a justifica plafonul instituit de

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995

exclusiv pe voința legiuitorului constituie o încălcare a principiului supremației Constituției, prevăzut la art. 51 al acesteia. Totodată plafonul respectiv nu ar putea fi justificat nici pe considerente legate de insuficienta resurselor bugetare pentru asigurarea plății integrale a despăgubirilor cuvenite, întrucât plata lor nu se face, potrivit art. 13 alin. 6 din lege, din resurse bugetare, ci dintr-un fond extrabugetar, alimentat în condițiile prevăzute de acest alineat, ce nu afectează în nici un mod bugetul de stat.

În concluzie, prevederea

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995

este neconstitutionala, constituind o discriminare contrară prevederilor art. 4 alin. (2) și ale art. 16 din Constituție.

Prin Decizia nr. 73/1995, Curtea Constituțională, în cadrul controlului constituționalității

Legii nr. 112/1995

anterior promulgării, a constatat ca art. 13 alin. 2 din această lege este constituțional. Pentru a pronunța aceasta decizie, Curtea a avut în vedere art. 20 și 49 din Constituție. Obligativitatea deciziei menționate nu împiedica însă exercitarea controlului în funcție de noul temei constituțional invocat, legat de egalitatea cetățenilor în fața legii și de interdicția discriminarii pe temeiul averii și al originii sociale, deoarece în jurisdicția Curții s-a statuat, în mod constant, ca o excepție de neconstituționalitate respinsă poate fi reiterata ulterior de către alte părți și pentru alte temeiuri, iar pentru identitate de ratiune, aceasta soluție este aplicabilă și în cazul în care decizia inițială a fost pronunțată în cadrul controlului anterior promulgării. De altfel aceasta soluție este conformă și cu practica jurisdicțională a Curții, asa cum rezultă din Decizia nr. 72/1995, pronunțată în cadrul controlului anterior promulgării Legii învățământului nr. 84/1995, prin care s-a statuat, avându-se în vedere anumite temeiuri constituționale, ca art. 166 alin. (3) din această lege este constituțional, pentru ca, ulterior, admițându-se în parte, prin Decizia nr. 64/1997, o excepție de neconstituționalitate, în baza altor temeiuri constituționale s-a constatat ca aceasta prevedere este constituțională numai în măsura în care nu se referă la imobilele aparținând societăților comerciale care s-au privatizat. Similară este și situația juridică în cazul excepției de fața în care, invocandu-se, în ceea ce privește critica

art. 13 alin. 2 din Legea nr. 112/1995 , prevederile art. 41 din Constituție, ca efect al principiului egalei ocrotiri a proprietății, indiferent de titular, prevăzut la alin. (2) al acestui articol, presupune, într-o interpretare sistematica a normelor constituționale, incidența și a dispozițiilor art. 4 alin. (2) și ale art. 16 din Constituție, la care m-am referit. În mod expres, în cuprinsul excepției se face referire la alin. (1) al art. 41. Însă, în însăși acțiune, partea, în subsidiar, a solicitat acordarea integrală a despăgubirii cuvenite, ceea ce, indubitabil, atrage, în soluționarea excepției invocate, aplicabilitatea alin. (2) al art. 41 și, pe cale de consecința, a art. 4 alin. (2) și a art. 16 din Constituție, cadrul sesizării fiind, față de cele arătate, în mod incontestabil, și cu referire la aceste aspecte.