Decizia nr. 72/1995
cu privire la constituționalitatea unor prevederi ale Legii învățământului
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce i s-a întâmplat acestui act
Stă la baza 1
- Decizia nr. 2/1998 3 februarie 1998 (prevederi anume) privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 5, art. 12,…
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2
- Legea nr. 28/1978 21 decembrie 1978 (prevederi anume) legea educației și învățămîntului
- Constituția din 1992 22 decembrie 1992 a Uniunii Internationale a Telecomunicatiilor
Interpretează 1
- Decretul nr. 212/1974 31 octombrie 1974 (prevederi anume) pentru ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și c…
Are ca temei 1
- Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Curtea Constituțională a fost sesizată la 29 iunie 1995 de către 57 de deputați, și anume: Dumitru Buzatu, Dan Verbina, Adrian Constantin Pica, Eugen Mangiurea, Ion Dumitrescu, Ivanciu Nicolae-Valeanu, Mihai Lita, Ilie Nica, Mircea Porojan, Mihail Olteanu, Gheorghe Popa, Sorin Diaconescu, Sabin Ghilea, Eugen Nicolicea, Ștefan Cazimir, Liviu Mladin, Corneliu-Dan Vrabie, Vasile Cristea, Cornel Brahas, Feuzia Rusid, Vasile Voicu, Francisc Toba, Nicolae Rosca, Gheorghe Roman, Valentin Soroceanu, Dionisie Vilcu, Paula-Maria Ivanescu, Petre Turlea, Mircea Anton Silvas, Marin Gh. Lungu, Gheorghe Fition, Simion Silviu Somicu, Mihail Paraluta, Constantin Rotaru, Fanica Danila, Constantin Emil Hoara, Dumitru Dragut, Mitica D. Balaet, Mihai Viziru, Ion Hortopan, Radu Mircea Berceanu, Alexandru Sassu, Corneliu-Constantin Ruse, Constantin Arhire, Dragos Enache, Mihaita Postolache, Nicolae Alexandru, Petru Ioan, Alexandru Ota, Grigore Marcu, Emil Stoica, Aurelian Popescu, Vasile Ionescu, Gheorghe Dobre, Vasile Popovici, Ioan Ghise și Ion Costin, asupra neconstitutionalitatii prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea învățământului, care stabilesc ca: "Planurile învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplina școlară. În învățământul primar religia este disciplina obligatorie, în învățământul gimnazial este opțională, iar în învățământul liceal și profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea".
În sesizare, grupul de deputați susține, în esenta, ca prin instituirea obligativitatii studiului religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) teza privind "libera dezvoltare a personalității umane", ale art. 26 alin. (2) care prevăd ca "persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăși", ale art. 29 alin. (1), (2) și (6) privind libertatea conștiinței și ale art. 45 alin. (5) privind obligația autorităților publice de a contribui "la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politica, socială, economică, culturală și sportiva a tarii".
De asemenea, Curtea Constituțională a fost sesizată, la aceeași dată, de către 53 de deputați, și anume: Eugen Matis, Ludovic Rakoczi, Emeric Dumitru Borbely, Ferenc Asztalos, Imre Andras, Iozsef Nandor Nemenyi, Arpad Francisc Marton, Alexandru Konya-Hamar, Benedek Nagy, Matei Barna Elek, Ervin Zoltan Szekely, Laszlo Zsigmond, Istvan Antal, Gheorghe Tokay, Lazar Madaras, Karoly Kerekes, Zsolt Szilagyi, Iosif Alfred Mazalik, Zoltan Szilagyi, Attila Varga, Akos Birtalan, Ladislau Borbely, Iuliu Vida, Ioan Nemeth, Francisc Baranyi, Jolt Zoltan Fekete, Dan-Florin Trepcea, Nicolae Cerveni, Constantin Dragomir, Francisc Pecsi, Petru Litiu, Mihnea Tudor Ionita, Ion Dobrescu, Theodora Bertzi, George Crin Laurentiu Antonescu, Constantin Șerban Rădulescu-Zoner, Horia Mircea Rusu, Raymond Luca, Dinu Patriciu, Gheorghe Todut, Ioan Ghise, Horia-Radu Pascu, Vasile Mandroviceanu, Romulus Ioan Joca, Octavian Bot, Smaranda Dobrescu, Sergiu Cunescu, Alexandru Sassu, Varujan Vosganian, Emilian Bratu, Teodor Vintilescu, Iohan-Peter Babias și Alexandru Athanasiu, asupra neconstitutionalitatii Legii învățământului. În motivarea sesizării sunt atacate ca neconstituționale următoarele articole : art. 8 alin. (1), care prevede că "Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. În fiecare localitate se organizează și funcționează clase cu limba de predare română", și art. 123 alin. (1) [în realitate, art. 119 alin. (1) din lege], care prevede că, în funcție de necesitățile locale, se pot organiza clase cu predare în limbile minorităților naționale, deoarece acestea contravin prevederilor art. 4 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție, precum și ale art. 1 din Convenția privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului, ratificată prin Decretul nr. 149/1960; art. 163 alin. (1) [în realitate, art. 158 alin. (1)], care prevede, "ca regula generală, ca numărul minim al elevilor dintr-o clasa din învățământul primar sau gimnazial nu poate să fie mai puțin de zece", art. 122 (în realitate, art. 118 din lege), care prevede că "Persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul sa studieze și să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile și formele de învățământ, în condițiile prezentei legi", întrucît contravine art. 32 alin. (3) din Constituție, care garantează dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învață și a se instrui în limba maternă; art. 123 alin. (1) [în realitate, art. 119 alin. (1) din lege], care prevede că: "În funcție de necesitățile locale, se pot organiza, la cerere și în condițiile legii, grupe, clase, secții sau școli cu predarea în limbile minorităților naționale", deoarece contravine art. 32 alin. (3) din Constituție; art. 126 alin. (1) [în realitate, art. 122 alin. (1) din lege], care prevede că "În învățământul de stat profesional, liceal-tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît și în învățământul postliceal, pregătirea de specialitate se face în limba română..."; alin. (2) al aceluiași articol și art. 127 [în realitate, art. 122 alin. (2) din lege], potrivit cărora "În învățământul medical universitar de stat, în cadrul secțiilor existente, pregătirea de specialitate se poate face în continuare în limba maternă, cu obligația însușirii terminologiei de specialitate în limba română"; prin aceste excluderi și restringeri la exercitarea dreptului fundamental de instruire în limba maternă, articolele menționate încalcă dispozițiile Convenției privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului; art. 128 (în realitate, art. 124 din lege), care prevede că "În învățământul de toate gradele, concursurile de admitere și examenele de absolvire se susțin în limba română; concursuri de admitere și examene de absolvire pot fi susținute în limba maternă la școlile, clasele și specializările la care predarea se face în limba maternă respectiva, în condițiile prezentei legi", deoarece constituie o discriminare, în sensul art. 1 pct. 1 - 2 din convenția sus-menționată, prin aceea ca ingreuiaza accesul la diferite tipuri și grade de învățământ, precum și încălcarea angajamentului asumat prin art. 12 pct. 3 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, ratificată prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995, potrivit căruia "Părțile se angajează sa promoveze sanse egale de acces la educația de toate nivelurile pentru persoanele aparținând minorităților naționale", art. 124 alin. (2) [în realitate, art. 120 alin. (2)], potrivit căruia "În învățământul gimnazial și liceal, Istoria românilor și Geografia României se predau în limba română după programe și manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba română. Examinarea la aceste discipline se face în limba română", deoarece contravine art. 32 alin. (3) din Constituție, întrucît ingradeste dreptul la instruire în limba maternă; unele prevederi ale secțiunii 7 - "Autonomia universitară" - nu sunt în concordanta cu dispozițiile art. 32 alin. (6) din Constituție, fiind menționate în acest sens art. 95 alin. (3) și (4) și art. 96 alin. (2); potrivit art. 95 alin. (3) [în realitate, art. 92 alin. (3) din lege], "Autonomia universitară se realizează, în principal, prin: "...admiterea candidaților la studii, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Învățământului"; "...stabilirea, împreună cu Ministerul Învățământului și cu alte autorități publice, agenți economici, organizații profesionale și patronale recunoscute la nivel național, a domeniilor în care se utilizează diplomele și certificatele proprii emise"; iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol [în realitate, art. 92 alin. (4) din lege], "În plan financiar, autonomia universitară se realizează ca drept de gestionare, ...inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenții și cursanți străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Învățământului". Se susține ca aceste dispoziții constituie stirbiri ale autonomiei universitare, atât pentru învățământul de stat, cît și pentru cel particular, prin care se urmărește subordonarea întregului învățământ particular Ministerului Învățământului. Pentru aceleași considerente este criticat ca neconstitutional și art. 96 alin. (2) [în realitate, art. 93 alin. (2) și (3) din lege], care prevede că "...Rectorul se alege de către Senat și se confirma prin ordin al ministrului învățământului", și alin. (3) al aceluiași articol, potrivit căruia "Ministerul Învățământului poate suspenda din funcție, din motive justificate, pe rectorul unei instituții de învățământ superior, de stat sau particular, acreditate"; art. 171 alin. (1) [în realitate, art. 166 alin. (1) din lege], care prevede că "Baza materială a învățământului de stat consta din întreg activul patrimonial al Ministerului Învățământului, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică din sistemul de învățământ existent la data intrării în vigoare a legii, precum și din activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior", deoarece violeaza art. 41 și art. 135 din Constituție; precum și alin. (3) al aceluiași articol, care prevede că baza materială aferentă procesului de instruire și educație, realizată din fondurile statului sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat, se reintegrează în patrimoniul Ministerului Învățământului.
Tot cu privire la neconstituționalitatea Legii învățământului, Curtea a fost sesizată la data de 30 iunie 1995 și de un grup de 27 de senatori, și anume: Constantin Moiceanu, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Alexandru Paleologu, Gheorghe Catuneanu, Ioan-Paul Popescu, Voicu Valentin Glodean, Andrei Potcoava, Mihai Buracu, Florin Buruiana, Emilian Buzica, Ștefan Popa Augustin Doinas, Nistor Badiceanu, Ioan Manea, Alexandru Popovici, Șerban Sandulescu, Bela Marko, Attila Verestoy, Tiberiu Ștefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwald, Denes Sereș, Gabor-Menyhert Hajdu, Gabor Kozsokar, Zoltan Hosszu, Lajos Magyari, Karoly Ferenc Szabo și Gheorghe Frunda.
Conținutul sesizării este identic cu cel formulat de cei 53 de deputați și a fost redat anterior.
În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, iar în baza art. 5 din aceeași lege și a art. 11 alin. 2 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale au fost solicitate informații Ministerului Învățământului.
În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se considera ca textele în discuție sunt constituționale. În acest sens, se arata, în esenta, următoarele:
- cu referire la conținutul art. 9 alin. (1) al legii, raportat la art. 29 alin. (1) și (2) și al art. 32 alin. (7), teza a doua din Constituție, se apreciază ca rezultă, fără echivoc, "consacrarea constituțională a deplinei libertăți a gândirii și credințelor religioase, excluderea oricăror îngrădiri sau constrângeri asupra exercitării acestora, cît și garantarea învățământului religios organizat în școlile de stat". Se precizează ca este de discutat constituționalitatea art. 9 alin. (1) și prin raportare la art. 29 alin. (6) din Constituție, în virtutea căruia părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine;
- referitor la dispozițiile art. 8 alin. (1) și ale art. 123 alin. (1) [în realitate art. 119 alin. (1)], se considera ca "nu încalcă principiul egalității între cetățeni, fără deosebire de rasa, naționalitate, origine etnică, limba" etc. Aceste dispoziții trebuie examinate în raport cu celelalte prevederi legale, spre exemplu art. 8 alin. (2) din lege, care garantează dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învață și de a se instrui în limba maternă;
- cu referire la art. 118, care ar contraveni art. 32 alin. (3) din Constituție, se apreciază ca obiecția este nefondata, deoarece Constituția, ca lege fundamentală, conține de regula norme cu valoare de principiu, ce urmează a fi dezvoltate în cadrul unor reglementări specifice. Este și cazul art. 32 din Constituție care, consacrând principiile generale ce decurg din dreptul la învățătura, stabilește ca diferitele reglementări ce rezultă din aceste principii vor fi stabilite prin lege;
- în ce privește art. 123 [în realitate, art. 119 alin. (1)], care ar încalcă art. 32 alin. (3) din Constituție, se considera ca în interpretarea acestuia nu s-au avut în vedere prevederile art. 118, ale art. 122 alin. (2) ai ale art. 123;
- cît privește art. 126 (în realitate, art. 122), apreciat ca fiind în contradictie cu prevederile constituționale ale art. 32 alin. (3), trebuie reținut ca instituirea obligativitatii realizării pregătirii de specialitate în limba română, în cadrul acestei forme de învățământ, este determinata "de necesitatea asigurării unei depline egalitati în drepturi și, implicit, a sanselor în pregătirea școlară de specialitate a tuturor elevilor, fără deosebire de rasa, naționalitate, origine etnică sau limba";
- referitor la dispozițiile art. 128 (în realitate, art. 124), se considera ca reglementarea nu contravine nici unei prevederi constituționale, "deoarece textul, pe de o parte, prevede obligația sustinerii în limba română a concursurilor de admitere și a examenelor de absolvire în învățământul de toate gradele, iar, pe de altă parte, asigura posibilitatea sustinerii acestor concursuri și examene în limba maternă, în școlile în care predarea se face într-o limbă a minorităților naționale";
- în ce privește art. 120 alin. (2), se apreciază că nu lezeaza drepturile nici unui cetățean român care studiază în țara noastră, ci, dimpotriva, prin aceasta se asigura cunoașterea fără nici o discriminare a limbii oficiale a României, consacrată prin art. 13 din Constituție;
- referitor la art. 92 alin. (3) și (4) și la art. 93 alin. (2) și (3), se considera ca din coroborarea acestor dispoziții cu cele ale art. 141 și altele din lege, care stabilesc atribuțiile Ministerului Învățământului, rezultă ca, în virtutea atribuțiilor ce-i revin, ministerul este abilitat sa exercite pirghii de decizie și control, fără ca prin acestea sa impieteze asupra principiului constituțional al autonomiei universitare. Potrivit art. 32 alin. (5) din Constituție, instituțiile de învățământ, inclusiv cele particulare, se înființează și desfășoară activitatea în condițiile legii, iar potrivit art. 15 alin. (2) din lege, instituțiile de învățământ particular fac parte din sistemul național de învățământ, asa încât afirmatia ca prin aceste prevederi se urmărește subordonarea învățământului particular Ministerului Învățământului nu este reală;
- referitor la art. 171 [în realitate, art. 166 alin. (1)], se apreciază că nu exista nici o incompatibilitate între prevederile acestui text și dispozițiile constituționale ale art. 41 și art. 135.
În punctul de vedere al președintelui Senatului, se considera ca textele în discuție sunt constituționale. În acest sens, se arata, în esenta, următoarele:
- cu privire la contestarea constituționalității art. 9 alin. (1) din lege, care instituie obligativitatea studiului religiei în ciclul primar, pe motiv ca se încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3), teza referitoare la libera dezvoltare a personalității umane, ale art. 26 alin. (2) - "dreptul persoanei de a dispune de ea însăși", ale art. 29 alin. (1) și (2) - "libertatea conștiinței", și ale art. 45 alin. (5) - obligațiile autorităților publice de a asigura condițiile participării libere a tinerilor la întreaga viața socială, se apreciază ca obiecția este neîntemeiată. Obligativitatea religiei, ca disciplina în învățământul primar, este justificată prin obligația statului democratic și social de a garanta demnitatea omului, libera dezvoltare a personalității în respectul drepturilor și libertăților, ordinea de drept și bunele moravuri ale societății, religia, ca și morala, fiind factori de baza ai acestor fundamente ale dezvoltării personalității umane;
- cu privire la art. 8 alin. (1), se considera ca obiecția "este anticonstitutionala, deoarece tinde să facă din limbile materne ale minorităților naționale tot atitea limbi oficiale". Se mai arata că nu se confunda și nu se asimilează dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a se instrui și a învață în limba maternă cu caracterul obligatoriu și oficial al limbii române în România;
- referirea la art. 123 este gresita și neavenită, în intenția autorilor sesizării fiind probabil art. 119 alin. (1), care consacra dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale ca, în funcție de necesitățile locale, să se poată organiza, la cerere și în condițiile legii, grupe, clase, secții sau școli cu predarea în limbile minorităților. Se apreciază ca aceasta "este cea mai clara consacrare a drepturilor de păstrare a limbii, de instruire în limba fiecăruia", organizindu-se pe baza realitatilor locale, grupe, clase, secții etc.;
- referirea la art. 163 alin. (1) este de asemenea gresita, fiind vorba, probabil, de art. 158 alin. (1), care prevede că în învățământul preuniversitar formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu și stabilește numărul mediu de preșcolari și, respectiv, elevi ai fiecărei categorii de formațiuni. Art. 8 alin. (1) din lege consacra obligația statului de a organiza clase de învățământ în toate localitățile, indiferent de numărul elevilor, pentru a asigura instruirea copiilor în limba română. "Înființarea de clase cu predare în limbile minorităților naționale este o stare de excepție, pentru ca se intilneste în foarte puține localități ale tarii" și reprezintă o facultate a copilului minor de a se instrui și în limba lui maternă. Pentru aceasta opțiune facultativă, în plus față de cea oficială asigurata de stat, este firesc și rațional să se stabilească condiții minime de organizare;
- cu privire la capitolul XII, "Învățământul pentru persoanele aparținând minorităților naționale" (art. 118-126), se considera ca legea corespunde prevederilor Constituției, instituțiilor consacrate pe plan intern și internațional, noii concepții privind învățământul și noilor structuri ale acestuia, iar modul de reglementare a învățământului pentru persoanele aparținând minorităților naționale este în concordanta cu principiile constituționale și cu Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale, precum și cu celelalte tratate și pacte la care România este parte. Se mai arata ca "analiza facuta în sesizare, pe texte, este confuza, cu trimiteri incrucisate și discordante, cu analize nesustinute cu texte sau argumente". În continuarea punctului de vedere se susține concordanta art. 118, care stabilește dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a studia și a se instrui în limba maternă la toate nivelurile, cu prevederile art. 6 și art. 32 din Constituție, precum și constituționalitatea art. 119 din lege, care concretizează reglementarea art. 118 până la ultimele consecințe. Sunt considerate, de asemenea, constituționale prevederile referitoare la concursurile de admitere, examenele de absolvire, disciplinele de studiu, precum și cele privind baza materială a învățământului.
În punctul de vedere al Guvernului se considera ca textele în discuție sunt constituționale. În acest sens se exprima, în esenta, următoarele:
- referitor la art. 8 alin. (1) și art. 119 alin. (1), se apreciază că nu conțin nici un fel de excepții de la prevederile generale ale art. 158 alin. (1) din lege;
- referitor la neconstituționalitatea art. 122 - 130, care creează o restringere prin neincluderea în cuprinsul lor a unor dispoziții din Legea nr. 28/1978, se arata ca noua lege vizează, în esenta, organizarea și funcționarea sistemului educațional și nu materia drepturilor fundamentale ale omului;
- referitor la art. 118, se apreciază ca formula "în condițiile legii", atacată ca neconstitutionala, este o "sintagma des uzitata în tehnica legislativă", care nu face altceva decît "sa trimită la alte articole ale legii, prin care o anumită dispoziție cu caracter general este detaliată cu precizie, fără ca acestea sa mai fie reluate de fiecare data în mod explicit". Aceasta formula nu evoca restringeri, îngrădiri sau obstacole. Principiul nediscriminarii, consacrat în documentele internaționale la care România a aderat, este ilustrat de art. 5 din lege, care stabilește ca "Cetățenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ, indiferent de condiția socială și materială, de sex, rasa, naționalitate, apartenența politică și religioasă";
- referitor la art. 119 alin. (1), care ar aduce atingere art. 32 alin. (3), teza a doua din Constituție, se apreciază critica neîntemeiată, deoarece chiar în spiritul acestei prevederi constituționale - modalitate de exercitare a dreptului la învățătura de către persoanele aparținând minorităților naționale - au fost adoptate dispozițiile art. 118, art. 122 și art. 123 din lege. Principiul nediscriminarii educației este valorizat în documentele internaționale și regionale, în raport cu posibilitatea egala de acces al tuturor persoanelor la sistemul de învățământ. Aceasta abordare este consacrată explicit de lege, asa încât și criticile aduse art. 128 sunt neintemeiate. Analizat tot prin prisma documentelor internaționale, art. 122 este constituțional;
- referitor la art. 124, se considera că nu este neconstitutional, deoarece da expresie prevederilor art. 32 alin. (3) și ale art. 13 din Constituție. Se apreciază, de asemenea, ca nici dispozițiile art. 123 nu sunt neconstituționale, întrucît ele nu diminuează egalitatea sanselor, ci, dimpotriva, instituie "măsuri suplimentare de egalizare a acestora, dîndu-se posibilitatea unei părți a cetățenilor aceleiași tari sa folosească, în funcție de libera lor voința, și alta limba decît cea oficială";
- referitor la art. 120 alin. (2), se arata că nu contravine art. 32 alin. (3) din Constituție, care nu absolutizeaza dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a se instrui în limba maternă, ci garantează acest drept ale cărui modalități de exercitare se stabilesc prin lege. Dispozițiile art. 120 alin. (2) sunt în concordanta și cu prevederile art. 6 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români";
- cu privire la obiecția de neconstituționalitate a art. 92 alin. (3) și (4) și art. 93 alin. (2) și (3), se apreciază ca aceste dispoziții nu constituie îngrădiri ale autonomiei universitare, ci, dimpotriva, "din întreaga economie a articolului criticat se desprinde grija legiuitorului de a asigura și garanta corecta funcționare a principiului autonomiei universitare";
- referitor la art. 9 alin. (1), se considera că nu este în contradictie cu art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (2), art. 29 alin. (1) și (2), precum și art. 45 alin. (5) din Constituție, deoarece: "simpla includere a religiei printre disciplinele obligatorii ale învățământului primar nu aduce atingere principiului liberei dezvoltării a personalității umane", ținând seama și "de norma constituțională a art. 32 alin. (7), care prevede că în școlile de stat învățământul religios este organizat și garantat prin lege"; textul trebuie interpretat "în considerarea realității de fapt, care îl fac pe elev dependent atât de ocrotitorii săi legali, cît și de școala și de exigențele ei specifice", obligativitatea studiului religiei "doar în învățământul primar nu constituie un fapt care ar genera un raport de cauzalitate centrat pe impunerea adoptării unei anumite religii, confesiuni sau doctrine". "Studiul religiei, în conformitate cu opțiunea elevului și acordul părintelui sau tutorelui legal, în măsura în care obiectul materiei și modalitatea de predare se integreaza procesului normal de învățământ și se axeaza pe prezentarea unor elemente de cultura religioasă generale, abordate într-o maniera neutrala, nu poate fi considerat, ca și în cazul altor discipline, o modalitate de constringere a subiectilor în aderarea la o anumită religie"; art. 45 alin. (5) din Constituție "nu are nici o legătură cu invatarea religiei de către elevi în clasele primare".
În "Consideratiile Ministerului Învățământului cu privire la obiecțiile de neconstituționalitate ale Legii învățământului", se apreciază ca legea este perfect compatibila cu prevederile Constituției României și cu normele juridice internaționale, aratindu-se, în esenta, următoarele:
- cu privire la încălcarea prevederilor Constituției referitoare la dreptul la învățătura, precum și la încălcarea unor reglementări internaționale cuprinse în pacte, tratate și convenții la care România este parte, se apreciază ca "principiul nediscriminarii și corolarul sau, egalitatea de tratament în ceea ce privește învățământul, limitarea pe criterii de origine naționala, etnică, religioasă, sex etc. ale aceluiași cetățean la sistemul național de învățământ din România, nu sunt incalcate în actualul act legislativ, iar prevederile acestora respecta legislația internationala și Constituția României, fără să facă nici un fel de discriminare";
- cu privire la atingerea, anularea, interpretarea sau încălcarea unor drepturi ale cetățenilor, copiilor și tinerilor, referitoare la accesul în învățământ și la asigurarea sanselor egale de instrucție și de educație, se apreciază ca art. 8, coroborat cu art. 158 alin. (2) și alte prevederi din lege, "da posibilitatea ca, indiferent de zona unde se afla localitatea și de numărul copiilor și al tinerilor, să se înființeze și sa funcționeze clase, grupe de elevi sau de copii, cu aprobarea specială a Ministerului Învățământului", prin aceasta dovedindu-se încă o dată "preocuparea de a asigura sanse egale de instrucție și de educație tuturor copiilor și tinerilor, inclusiv pentru situațiile de excepție";
- cu privire la limitarea, îngrădirea accesului copiilor, tinerilor aparținând minorităților naționale în instituții de învățământ din România, se arata ca art. 5 alin. (1) din lege prevede că "Cetățenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ, indiferent de condiția socială și materială, de sex, rasa, naționalitate, apartenența politică sau religioasă", astfel ca "afirmatia cu privire la discriminarea pe criterii etnice este cu totul departe și în afară obiectului acestei legi, ca de altfel și afirmatia cu privire la suprimarea sau alterarea egalității de tratament în ce privește învățământul";
- cu privire la atingerea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, în raport cu prevederile Legii nr. 28/1978, respectiv comparatia prevederilor cuprinse în capitolul III din legea menționată cu prevederile capitolului XII "Învățământul pentru persoanele aparținând minorităților naționale", art. 118, 119, 122 și 124, se apreciază ca aceasta comparatie evidențiază "faptul ca articolele amintite, scoase din context, dau argumentatie subiectiva acestor prevederi" și "chiar din titlul capitolului se desprinde ideea ca se da mai mare amploare problematicii învățământului pentru persoanele aparținând minorităților naționale";
- cu privire la obligația studierii și însușirii limbii române, precum și la studiul obligatoriu al unor discipline în limba română, se apreciază ca "însușirea Limbii și literaturii române, a Istoriei românilor și a Geografiei României, în limba română, este un drept al tuturor cetățenilor acestei tari", și privarea cetățenilor români aparținând minorităților naționale de acest drept reprezintă o discriminare;
- cu privire la încălcarea unor prevederi referitoare la garantarea autonomiei universitare, se apreciază ca "scoaterea din context a articolelor și alineatelor referitoare la autonomia universitară, citarea trunchiata a textului acestora, ca și confuziile privind numerotarea lor demonstreaza căutarea, cu orice preț, a unor argumente care, la o sumară analiza, își dezvaluie inconsistenta". Se mai arata ca autonomia universitară este definită în art. 89 alin. (1) din lege;
- cu privire la eludarea, încălcarea legislației referitoare la patrimoniul aparținând minorităților naționale, se arata ca "garantarea dreptului la învățătura, ca și realizarea dezideratului din art. 2 din lege, ca învățământul în România este prioritate naționala, presupune existenta unui patrimoniu care să creeze permise favorabile pentru ca preșcolarii, elevii și studenții sa nu fie supuși unor discriminări de natura materială. Ca învățământul particular nu este asimilat învățământului de stat o dovedește includerea în textul legii a capitolului XI privind învățământul particular".
În final sunt formulate câteva consideratii ce rezultă din analiza obiectiilor de neconstituționalitate, și anume: legea valorifica tradițiile școlii românești și o racordeaza la standardele internaționale, este în concordanta cu spiritul și litera Constituției, precum și cu reglementările internaționale în materie; apelul la prevederile Legii nr. 28/1978 este inexplicabil; legea exclude orice tip de discriminare și conferă tuturor copiilor și tinerilor din România sanse egale și acces neingradit la instrucție și la educație.
Curtea Constituțională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca este competența să soluționeze cele trei sesizări care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Având în vedere ca sesizările de neconstituționalitate care formează obiectul dosarelor nr. 102 A/1995, nr. 103 A/1995 și nr. 106 A/1995 privesc aceeași lege, s-a decis conexarea acestora la dosarul nr. 102 A/1995.
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,
ținând seama de cele trei sesizări, de punctele de vedere exprimate de președintele Camerei Deputaților, de președintele Senatului și de Guvern, de consideratiile exprimate de Ministerul Învățământului, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de prevederile Legii învățământului, raportate la Constituția României, precum și la pactele și convențiile internaționale din domeniul învățământului, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992, retine:
I. Cu privire la neconstituționalitatea unor prevederi prin care se reglementează dreptul la învățătura al persoanelor aparținând minorităților naționale
În esenta, toate obiecțiile de neconstituționalitate invocate în primele doua sesizări de către cei 27 de senatori și, respectiv, de către cei 53 de deputați, privesc încălcarea prevederilor art. 32 alin. (3) din Constituție, precum și a unor reglementări internaționale în materie, care, în condițiile prevăzute de art. 20 din Constituție, au prioritate în aplicare față de normele interne. În contextul motivelor sau al argumentelor formulate în sprijinul obiectiilor de neconstituționalitate au fost evocate însă și alte prevederi constituționale.
Citeva constatări, de principiu, se impun dintr-un început. În sesizări se face abstractie de prevederile art. 6 din Constituție, care, consacrând dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale, precizează totodată explicit ca: "Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români". Modul de prezentare și argumentare a obiectiilor de neconstituționalitate comporta un viciu de metoda, în sensul că textele ce fac obiectul sesizarilor sunt abstrase din sistemul reglementării, care are un caracter unitar. Printr-o astfel de metoda, incompatibilă cu rigorile interpretării juridice, concluziile nu pot fi decît parțiale, unilaterale, alterind sensul real al reglementării de ansamblu.
Această lege, între altele, consacra sau garantează: egalitatea de sanse, indiferent de naționalitate, în ce privește accesul la toate nivelurile și formele de învațămint (art. 5); dreptul de a învață în limba maternă și de a fi instruit în această limbă (art. 8 și art. 118); crearea, din ratiuni de ordin religios sau lingvistic, a unităților și instituțiilor de învățământ la care predarea corespunde alegerii părinților sau tutorilor legal instituiți ai elevilor (art. 12); admiterea la liceu a probei de Limba și literatura maternă pentru clasele cu limbi de predare ale minorităților naționale, precum și pentru susținerea bacalaureatului, în cazul absolvenților acestor clase (art. 25 și art. 26); posibilitatea constituirii de grupe, clase, secții sau școli cu predarea în limbile minorităților naționale (art. 119); elaborarea, în învățământul primar, a unor programe de învățământ și manuale școlare în mod special pentru minoritatea respectiva și predarea în limba maternă a Istoriei românilor și Geografiei României, precum și obligativitatea reflectării istoriei și traditiilor minorității în programele și manualele de Istorie universala și Istoria românilor, iar în învățământul gimnazial - introducerea, la cerere, a disciplinei Istoria și tradițiile minorităților naționale din România (art. 120); asigurarea, la cerere, pentru elevi aparținând minorităților naționale din instituțiile de învățământ cu predare în limba română, ca disciplina de studiu, a Limbii și literaturii materne, precum și a Istoriei și traditiilor minorității naționale respective (art. 121); în învățământul de stat profesional, liceal, tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît și în învățământul postliceal, asigurarea posibilității de însușire a terminologiei de specialitate și în limba maternă (art. 122); posibilitatea constituirii în învățământul universitar de stat a unor grupe și secții cu predarea în limba maternă, pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactica și cultural-artistică (art. 123); asigurarea reprezentării proporționale a cadrelor didactice din rindul minorităților în conducerea unităților și instituțiilor de învățământ în care exista grupe, clase sau secții cu predare în limbile minorităților naționale (art. 126).
Aceleași constatări rezultă și din examinarea concretă a fiecărei obiecții.
În cuprinsul sesizarilor sunt contestate, sub aspectul constituționalității, prevederile următoarelor articole din Legea învățământului: art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 95 alin. (3) și (4), art. 96 alin. (2) și (3), art. 122, art. 123 alin. (1), art. 124 alin. (2), art. 126, art. 127, art. 128, art. 163 alin. (1) și art. 171 alin. (1) și (3).
În realitate, corespunzător obiectiilor de neconstituționalitate formulate, urmează să fie examinate prevederile următoarelor articole din Legea învățământului: art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 92 alin. (3) și (4), art. 93 alin. (2) și (3), art. 118, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (2), art. 122 alin. (1) și (2), art. 123, art. 124, art. 158 alin. (1) și art. 166 alin. (1) și (3).
1. În sensul sesizarilor, art. 8 alin. (1), art. 123 alin. (1) și art. 158 din Legea învățământului "cuprind prevederi prin care se violeaza principiul egalității între cetățeni", principiu consfintit prin art. 4 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.
Aceasta întrucît, în timp ce art. 163 alin. (1) din Legea învățământului prevede, ca regula generală, un număr minim al elevilor dintr-o clasa din învățământul primar sau gimnazial, art. 8 alin. (1) din lege, care se referă la organizarea și funcționarea claselor cu limba de predare română, nu mai înscrie aceasta condiție de ordin numeric. În schimb - spun autorii sesizarilor - art. 123 alin. (1) din lege prevede că: "În funcție de necesitățile locale se pot organiza, la cerere și în condițiile legii, grupe, clase, secții sau școli cu predare în limbile minorităților naționale". Asadar, numărul minim de elevi constituie o condiție numai pentru înființarea și existenta claselor cu predare în limbile minorităților naționale, nu și pentru învățământul în limba română. Pe de altă parte, învățământul în limbile minorităților naționale mai este condiționat și de alte împrejurări și el este declarat facultativ, chiar în cazul îndeplinirii tuturor condițiilor. Distincția, spun semnatarii sesizarilor, "este evidenta și ea cade sub incidența prevederilor art. 1 din Convenția privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului, ratificată de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960". În sensul acestei convenții, termenul "discriminare" cuprinde "orice distincție, excludere, limitare sau preferinta", intemeiata, între altele, pe limba și origine naționala.
Pentru a examina aceasta prima obiectie de neconstituționalitate, trebuie mai întâi să se retina - asa cum se va proceda și în legătură cu obiecțiile următoare - ca articolele din Legea învățământului nu sunt indicate corect, procedeu nu numai inedit, dar și extrem de discutabil, raminind Curții Constituționale ca, prin referire la textul criticat, sa identifice articolul din lege care face obiectul eventualei neconstitutionalitati.
Articolul 8
alin. (1) din lege prevede că "în fiecare localitate se organizează și funcționează clase cu limba de predare română", fără sa stabilească numărul minim de elevi pentru organizarea și funcționarea acestor clase. Art. 158 alin. (1) din lege stabilește ca, în învățământul preuniversitar, "formațiunile de studiu", alcătuite din grupe, clase sau ani de studiu, cuprind un anumit număr minim și maxim de elevi. Astfel, pentru ceea ce interesează nemijlocit în contextul obiectiei de neconstituționalitate, "clasa din învățământul primar are în medie 20 de elevi, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 25", "clasa din învățământul gimnazial are în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 30", în fine, "clasa sau anul de studiu din învățământul profesional, liceal și postliceal are în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30".
Învățământul primar constituie fundamentul oricărui sistem educativ și el este elementul cel mai vizibil al acestui sistem. De aceea el trebuie să se caracterizeze prin universalitate, gratuitate și obligativitate. Aceste valori sunt consacrate în Legea învățământului [art. 5, art. 6, art. 7 alin. (1), art. 15 alin. (1) s.a.]. Numai astfel se poate tinde - cum proclama art. 3 alin. (1) din lege - la "realizarea idealului educațional întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești", și numai astfel - cum spune același articol - învățământul poate să contribuie la "păstrarea identității naționale".
Organizarea în fiecare localitate a unor clase cu limba de predare română, asa cum se prevede în teza a doua a art. 8 alin. (1) din lege, trebuie considerată, logic și indisolubil, ca măsura necesară pentru a se asigură realizarea efectivă a prevederilor aceluiași articol, prevederi care alcătuiesc prima teza, în sensul cărora "învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română". Dar astfel sunt satisfacute, înainte de toate, imperativele ce decurg din principiul constituțional consacrat de art. 13 din legea fundamentală, care proclama ca, "în România, limba oficială este limba română", precum și cele ce decurg din dreptul fundamental la învățătura, consacrat de art. 32 din Constituție, care, în alin. (2), precizează ca "învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română".
În fine, presupusa "discriminare" invocată de autorii sesizării nu poate fi reținută și pentru ca, prin același art. 8 din lege, alin. (2), se garantează "dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învață limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă".
Articolul 8
din lege are astfel caracterul unei norme-cadru, prin prevederile acestui articol asigurindu-se dreptul și accesul la învățământ al tuturor cetățenilor români, indiferent de naționalitate.
Numărul mediu, cel minim și cel maxim de elevi al formatiunilor de studiu, astfel cum s-a stabilit în art. 158 alin. (1) din lege, privește "resursele umane" ale învățământului și criteriile de stabilire a normelor didactice, neavînd nici o legătură cu limba în care se face instruirea elevilor, astfel încât reglementarea nu poate fi considerată ca având un caracter discriminatoriu, în sensul art. 1 din Convenția privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului. Aceasta rezultă, cu evidenta, din economia tuturor prevederilor titlului V din Legea învățământului, intitulat "Resurse umane", între care se afla și prevederile art. 158 alin. (1), cît și din alte reglementări ale acestui titlu. De exemplu, art. 153 alin. (2) din lege precizează ca norma didactica pentru profilurile cu formațiuni specifice de instruire, "cît și pentru unități de învățământ din localități izolate sau pentru clase cu număr redus de elevi, se reglementează de Ministerul Învățământului".
Este însă de remarcat flexibilitatea reglementărilor cuprinse în art. 158 din lege. După ce în alineatul (1) al acestui articol se stabilește un "criteriu numeric" - de altfel inevitabil - pentru constituirea formatiunilor de studiu, alineatul (2) al aceluiași articol aduce precizări atenuatoare și indiscutabil realiste, spunând ca: "Situațiile speciale privind formațiunile de elevi sau preșcolari din grupa mare aflate sub efectivul minim se aproba de Ministerul Învățământului".
Este de ordinul evidentei ca, în lipsa unui criteriu numeric de constituire a formatiunilor de studiu și, pe cale de consecința, a posturilor didactice, dispar fundamental și ratiunea acestor formațiuni, nici un alt criteriu, aleatoriu prin natura lui, neputind sa stea la baza constituirii formatiunilor de studiu.
2. Asupra capitolului XII din Legea învățământului, privind învățământul pentru persoanele aparținând minorităților naționale, semnatarii sesizarilor fac mai întâi observatia ca "reglementările cuprinse în art. 122 - 130 din lege constituie un regres vadit față de reglementările legale în vigoare", respectiv cele din Legea nr. 28/1978. În realitate, sunt însă contestate reglementările de la art. 118 - 126 din noua lege, care alcătuiesc cuprinsul capitolului intitulat "Învățământul pentru persoanele aparținând minorităților naționale".
Cît privește substanța obiectiei, este evident ca o asemenea observatie generalizatoare, referitoare la calitatea reglementării, raportată la circumstanțe istorice și la sisteme de valori esențial diferite, nu poate aparține domeniului controlului de constituționalitate. S-a considerat totuși ca, "prin aceasta restringere", au fost incalcate prevederile art. 5 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit cărora "nu se poate admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare".
Interpretarea data prevederilor art. 5 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, nu corespunde sensului real al acestor prevederi. Prin ele nu se admite "nici o restrictie sau derogare" de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare într-un stat, sub pretextul ca pactul nu recunoaște acele drepturi sau le recunoaște într-o măsura mai mica. Asadar, nici un stat, care a ratificat pactul, nu s-ar putea prevala de lacunele pactului sau de insuficienta prevederilor lui, în măsura în care ele ar fi reale, pentru a restringe sau pentru a abandona drepturi deja recunoscute sau în vigoare în acel stat. Pactul complineste sau suplineste reglementările interne, el nu implica adaptarea acestora la un nivel calitativ inferior. Or, reglementările din Legea învățământului nu numai că nu restrâng sau nu repudiaza dreptul la educație, drept proclamat de art. 13 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, dar îi asigură realizarea efectivă la un nivel calitativ superior celui considerat ca minim, prin ceea ce se impune statelor-părți de art. 13 pct. 2 din pact: obligativitatea învățământului primar și accesibilitatea gratuita la acesta, generalizarea învățământului secundar și accesibilitatea la acesta "prin toate mijloacele potrivite și în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuitatii lui", accesibilitatea la învățământul superior "în deplina egalitate", în funcție de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite și în special prin introducerea treptata a gratuitatii; încurajarea sau intensificarea, cît mai posibil, a educației de baza pentru persoanele care au primit instrucție primara sau care n-au primit-o până la capăt, dezvoltarea unei rețele școlare la toate nivelurile, stabilirea unui sistem adecvat de burse, ameliorarea condițiilor materiale ale personalului didactic.
Articolul 4
din Convenția privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului consemnează angajamentul statelor "sa formuleze, sa dezvolte și să aplice o politica naționala menita sa promoveze, prin metode adaptate circumstanțelor și obiceiurilor naționale, egalitatea de posibilități și de tratament în domeniul învățământului". Pentru a marca direcțiile în care trebuie să se acționeze, sunt reluate, uneori identic, alteori în esenta, prevederile art. 13 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, la care sunt adăugate alte câteva dimensiuni: executarea de către toți a obligației școlare prevăzute de lege, asigurarea în toate instituțiile de învățământ public de același grad a unui învățământ de același nivel și condiții echivalente în ceea ce privește calitatea învățământului predat, asigurarea fără discriminare a pregătirii pentru profesiunea didactica.
Nici una dintre prevederile arătate nu stipulează, nici nu sugereaza un "privilegiu lingvistic", susceptibil de convertire într-un criteriu care să stea la baza organizării și funcționarii învățământului.
Aceasta constatare este confirmată și de prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și ale art. 2 din Primul protocol adițional la convenție, sensul acestor prevederi fiind determinat prin jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului. Constatind ca art. 2 din Primul protocol consacra un veritabil drept la instrucție, Curtea Europeană retine ca în convenție nu se specifică limba în care urmează a se realiza învățământul și convenția nu impune statelor obligații determinate în acest sens, convenția are în vedere garantarea pentru persoanele aflate sun jurisdicția statului a dreptului de a avea acces la mijloacele de instruire de care dispune statul. Reglementările statului nu trebuie să aducă atingere substanței acestui drept. Din fraza a doua a art. 2 din primul protocol, coroborat cu art. 14 din convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dedus ca textele respectivelor articole nu interzic orice distincție de tratament, dar ca egalitatea de tratament este violata, dacă distincția este lipsită de justificare obiectivă și nu este rezonabila. Existenta unei asemenea justificări trebuie apreciată în raport cu scopul și efectele măsurii luate, din perspectiva principiilor care, în general, prevalează în societățile democratice. În fine, prin analiza frazei a doua din art. 2 al Primului protocol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ajunge la concluzia ca statele nu au obligația de a veni în intimpinarea unor "preferințe lingvistice" ale părinților în domeniul educației sau al învățământului, o asemenea înțelegere echivalind cu o deturnare de la sensul comun.
Raportul rezonabil de proportionalitate dintre cerere și posibilități, dintre cerere și mijloacele întrebuințate sau dintre mijloacele întrebuințate și scopul urmărit constituie, de asemenea, axa reglementărilor cuprinse în art. 14 al Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale. În sensul acestor reglementări, neîndoielnic obligatorii pentru statul român, trebuie să se recunoască dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale "de a învață limba sa minoritara". În ariile "locuite tradițional sau în număr substanțial" de persoane aparținând minorităților naționale, "dacă exista o cerere suficienta", părțile la convenție trebuie să depună "eforturi pentru a asigura, în măsura posibilului și în cadrul sistemului lor educațional", ca persoanele aparținând acestor minorități "sa beneficieze de posibilități corespunzătoare de invatare a limbii lor minoritare ori de a primi o educație în această limbă". În orice caz, cum expres precizează art. 14 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, aplicarea acestor măsuri se va face "fără a se aduce atingere învățării limbii oficiale ori predării în această limbă".
3. Art. 122 din lege ar contraveni prevederilor art. 32 din Constituție, întrucît precizează ca persoanele aparținând minorităților naționale își pot exercita dreptul la învățătura "în condițiile prezentei legi". Or, art. 32 alin. (3) din Constituție se referă nu la condiții", ci la "modalitățile" de exercitare a drepturilor. În realitate, nu art. 122, ci art. 118 din lege prevede că: "Persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul sa studieze și să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile și formele de învățământ, în condițiile prezentei legi". Aceasta din urma locutiune este considerată neconstitutionala, prin raportarea ei la art. 32 alin. (3) din Constituție. Distincția specioasa care s-a făcut între "condiții" și "modalități" nu poate fi reținută. Termenul "modalități" la care se referă art. 32 alin. (3) din Constituție semnifica ansamblul mijloacelor, procedeelor sau metodelor necesar a fi promovate pentru a se asigură realizarea efectivă a dreptului fundamental consacrat de Constituție, precum și condițiile de exercitare a acestui drept. Unele dintre criteriile prevăzute de lege pentru a asigura accesibilitatea la învățământ nu pot fi calificate ca "modalități", ele fiind "condiții" (de exemplu, împlinirea virstei de 7 ani pentru înscrierea copilului în învățământul primar, admiterea elevilor în învățământul liceal prin concurs, vârsta maxima de 17 ani pentru înscrierea la concursul de admitere în învățământul liceal de zi, absolvirea liceului cu diploma de bacalaureat pentru a putea participa la admiterea în învățământul universitar etc.), fără a avea semnificatia unor restringeri la exercitarea dreptului.
4. Prevederile art. 123 din lege sunt criticate, sub aspectul constituționalității, întrucît "violeaza art. 32 alin. (3) din Constituție". În acest sens, se afirma ca prin prevederile menționate "se limitează la grupe, clase, secții sau școli învățământul în limbile persoanelor aparținând minorităților naționale". Se pare ca, în realitate, sunt vizate prevederile art. 119 alin. (1) din lege. Textul atacat a fost însă preluat greșit. Art. 119 alin. (1) prevede următoarele: "În funcție de necesitățile locale, se pot organiza, la cerere și în condițiile legii, grupe, clase, secții sau școli cu predare în limbile minorităților naționale". Aceste prevederi ar contraveni, în opinia autorilor sesizarilor, nu numai celor stabilite de art. 32 alin. (3) din Constituție, dar și celor înscrise în art. 1 pct. 1 din Convenția privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului, ratificată de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960, semnificind o "discriminare" intemeiata pe "limba" și pe "origine naționale". Aceasta, întrucît se exclude "posibilitatea infiintarii instituțiilor de învățământ superior (universitar) cu limba de predare în limbile persoanelor aparținând minorităților naționale".
În sensul convenției, termenul "discriminare" cuprinde "orice distincție, excludere, limitare sau preferinta care are ca obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalității de tratament în ceea ce privește învățământul". Prevederile art. 119 alin. (1) din lege nu numai că nu pot avea ca rezultat "suprimarea sau alterarea egalității de tratament în ceea ce privește învățământul", ci chiar asigura o asemenea egalitate, din moment ce se prevede expres posibilitatea organizării de grupe, clase, secții sau școli cu predarea în limbile minorităților naționale. Cît privește învățământul superior, urmează a fi observate prevederile art. 118 din lege, care recunosc dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale "sa studieze și să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile și formele de învățământ", prevederile art. 122 alin. (2) din lege, care inlesnesc în învățământul medical universitar, în cadrul secțiilor existente, continuarea pregătirii de specialitate în limba maternă, prevederile art. 123 din lege, care permit, în învățământul universitar de stat, organizarea de grupe și secții cu predarea în limba maternă, pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactica și cultural-artistică.
Aprecierea acestor prevederi sau a altora, care au ca obiect reglementarea dreptului persoanelor aparținând minorităților naționale de a învață în limba lor maternă și a dreptului de a putea fi instruite în această limbă, trebuie însă să se facă și din perspectiva Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, ratificată de România prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995. Rețin atenția prevederile art. 14 din Convenția-cadru, care, postulând angajamentul părților de a recunoaște "dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a învață limba sa minoritara", precizează totodată formele, condițiile și limitele realizării acestui drept, satisfacute prin prevederile Legii învățământului.
5. Prevederile art. 126 alin. (1) din lege, în realitate însă cele ale art. 122 alin. (1), sunt considerate neconstituționale, prin evocarea art. 32 alin. (3) din Constituție și a art. 1 pct. 1 din Convenția privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului, deoarece ele "exclud instruirea în limbile minorităților naționale, în cadrul învățământului de stat profesional, liceal-tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît și în învățământul postliceal". Or, dimpotriva, art. 122 alin. (1) din lege prevede că, în învățământul de stat profesional, liceal, tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît și în învățământul postliceal, pregătirea de specialitate se face în limba română, dar "asigurindu-se, în funcție de posibilități, însușirea terminologiei de specialitate și în limba maternă". Aceasta din urma precizare, astfel cum ea a fost circumstantiata, este neîndoielnic rezonabila, ținând seama atât de specificul acestor tipuri de învățământ, cît și de diversitatea minorităților naționale din rindul cărora provin elevii.
6. Art. 126 alin. (2) din lege, de fapt art. 122 alin. (2) a fost de asemenea considerat neconstitutional prin prevederile sale, întrucît "limitează dreptul de instruire în limbile minorităților naționale la învățământul medical în cadrul secțiilor existente". Considerarea acestor prevederi ca neconstituționale este vadit eronată, căci, în sensul art. 84 alin. (1) din lege, prin "secție" urmează să se înțeleagă un element al structurii facultății.
7. Pentru considerente identice cu cele anterioare au fost calificate ca neconstituționale prevederile art. 127 din lege, în realitate fiind însă astfel calificate prevederile art. 123 din lege, spunindu-se ca și ele "limitează dreptul de instruire în limbile minorităților naționale" numai la "pregătirea personalului necesar în activitatea didactica și cultural-artistică". Într-adevăr, potrivit art. 123 din lege: "În învățământul universitar de stat se pot organiza, la cerere și în condițiile prezentei legi, grupe și secții cu predarea în limba maternă pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactica și cultural-artistică".
Urmează mai întâi să se observe ca prevederile acestui articol corespund întocmai celor ale art. 4 lit. d) din Convenția privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului, invocată în sesizări pentru a se demonstra neconstituționalitatea prevederilor arătate. Convenția a obligat, între altele, statele semnatare "să asigure fără discriminare pregătirea pentru profesiunea didactica". Mai mult însă, Legea învățământului asigura pregătirea personalului necesar și pentru activitatea cultural-artistică. Ținând seama de natura specifică a acestor activități, posibilitatea de a se crea asemenea grupe și secții răspunde unor cerințe indeniabile. Textul nu trebuie însă interpretat parcelar, pentru a deduce astfel "limitarea dreptului de instruire în limbile minorităților naționale", abstractie făcând de faptul ca prin alte prevederi ale legii sunt deschise aceleași posibilități. Organizarea unor asemenea grupe și secții "la cerere" este deplin justificată. Numai astfel constituirea grupelor și a secțiilor cu predarea în limba maternă poate corespunde nevoilor reale. Totodată, astfel se da expresie prevederilor art. 3 pct. 1 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, potrivit cărora orice persoană aparținând unei minorități naționale are dreptul sa aleagă liber dacă să fie tratata sau nu ca atare.
8. Neconstituționalitatea prevederilor art. 128 din lege, în realitate cele ale art. 124, consta, în opinia autorilor sesizarilor, în faptul ca astfel "se ingreuiaza accesul la diferite tipuri și grade de învățământ și în consecința constituie o discriminare, în sensul art. 1 pct. 1 - 2 din Convenția ratificată prin Decretul nr. 149/1960". Se considera, de asemenea, ca prin aceleași prevederi "se mai încalcă și angajamentul asumat prin art. 12 pct. 3 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale", convenție care "face parte din categoria actelor normative vizate prin art. 20 din Constituție".
Articolul 124
din lege prevede următoarele: "În învățământul de toate gradele, concursurile de admitere și examenele de absolvire se susțin în limba română. Concursuri de admitere și examene de absolvire pot fi susținute în limba maternă la școlile, clasele și specializările la care predarea se face în limba maternă respectiva, în condițiile prezentei legi".
Comparând prevederile legii cu obiecția de neconstituționalitate, rezultă ca enuntul din sesizări ignora faptul ca, în condițiile art. 124 din lege, concursurile de admitere și examenele de absolvire pot fi susținute și în limba maternă.
Susținerea însă, ca regula, a concursurilor de admitere și a examenelor de absolvire în limba română apare cu totul justificată. Potrivit art. 13 din Constituție, în România, limba oficială este limba română. În sensul art. 14 paragraful 3 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, măsurile prevăzute în paragraful 2 al acestui articol se vor aplica "fără a se aduce atingere invataturii limbii oficiale ori predării în această limbă". Regula sustinerii concursurilor de admitere și a examenelor de absolvire în limba română este însă în concordanta și cu alte prevederi ale legii, potrivit cărora "Limba și literatura română constituie o proba de concurs" [art. 25 alin. (4), art. 26 alin. (1) din lege], dar, mai înainte de toate, cu prevederile art. 12 alin. (2) din lege, potrivit cărora "organizarea și conținutul învățământului nu pot fi structurate după criterii exclusiviste și discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic".
Prevederile art. 124 din lege nu afectează nici "principiul sanselor egale", din moment ce pregătirea în limba română este asigurata tuturor [art. 8 alin. (1) și (3) din lege].
9. Art. 124 alin. (2) din lege, în realitate art. 120 alin. (2) din lege, este considerat neconstitutional, întrucît "ingradeste dreptul asigurat prin art. 32 alin. (3) din Constituție, privind instruirea în limba maternă". Art. 120 alin. (2) din lege prevede că, în învățământul gimnazial și liceal, Istoria românilor și Geografia României se predau și se examinează în limba română.
Obiecția de neconstituționalitate are la baza același viciu de metoda: textul considerat ca neconstitutional a fost dislocat din sistemul celorlalte reglementări pe care le cuprinde art. 120 din lege. S-a ignorat faptul ca același articol prevede câteva măsuri complinitoare. Astfel, Limba și literatura română se preda în învățământul primar "după programe de învățământ și manuale școlare elaborate în mod special pentru minoritatea respectiva"; în învățământul primar, Istoria românilor și Geografia României se predau în limba maternă; "în programele și manualele de Istorie universala și Istoria românilor se vor reflecta istoria și tradițiile minorităților naționale din România"; "în învățământul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplina de studiu, Istoria și tradițiile minorității naționale, cu predare în limba maternă".
II. Cu privire la neconstituționalitatea unor prevederi prin care se reglementează autonomia universitară
Unele prevederi ale Secțiunii a 7-a din lege, privind "Autonomia universitară", s-au considerat a nu fi "în concordanta cu dispozițiile art. 32 alin. (6) din Constituție". În acest sens, au fost aduse în atenție prevederile art. 95 alin. (3) art. 95 alin. (4) și art. 96 alin. (2) din Legea învățământului. Procedându-se la corectarea necesară, din cauza indicarii eronate a articolelor în discuție, urmează a fi examinate prevederile art. 92 alin. (3) și (4), precum și ale art. 93 alin. (2) și (3) din Legea învățământului.
Articolul 32
alin. (6) din Constituție prevede că "autonomia universitară este garantată".
92 alin. (2) - (4) din lege precizează domeniile autonomiei universitare și conținutul acesteia. În contextul prevederilor legii sunt stabilite corelatiile necesare între conținutul autonomiei universitare și atribuțiile Ministerului Învățământului, care, astfel cum precizează art. 141 alin. (1) din lege, "conduce sistemul național de învățământ".
1. Potrivit art. 92 alin. (3) din lege, autonomia universitară se realizează, între altele, prin "admiterea candidaților la studii, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Învățământului", precum și prin "stabilirea, împreună cu Ministerul Învățământului și cu alte autorități publice, agenți economici, organizații profesionale și patronale recunoscute la nivel național, a domeniilor în care se utilizează diplomele și certificatele proprii emise". Necesitatea stabilirii unor "criterii generale pentru admiterea candidaților la studii" decurge logic din apartenența tuturor unităților și instituțiilor de învățământ la un "sistem național de învățământ" [art. 15 alin. (1) din lege], precum și din finalitatea comuna întregului sistem de învățământ (art. 4 din lege). În fine, prevederile în discuție din cuprinsul art. 92 alin. (2) trebuie corelate cu cele ale art. 1 din lege, care consacra "principiile învățământului democratic" și "drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ" pentru toți cetățenii. Având ca prim termen de referința prevederile art. 16 din Constituție, care consacra egalitatea în drepturi "fără privilegii și fără discriminări", criteriile generale pentru admiterea candidaților la studii nu pot fi decît unitare, aceleași la toate unitățile de învățământ și pentru toți candidații.
Stabilirea unor criterii diferite, la unele unități de învățământ sau pentru unii dintre candidați, ar contraveni nu numai principiul constituțional al egalității în drepturi, dar și unora dintre prevederile Convenției privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului, având ca rezultat "alterarea egalității de tratament în ceea ce privește învățământul" (art. 1 pct. 1 din Convenție), alterarea egalității de posibilități și de tratament în domeniul învățământului" (art. 4 din convenție).
Autonomia universitară nu se poate situa în afară unui asemenea sistem de exigente.
Stabilirea, împreună cu Ministerul Învățământului și cu alte autorități, agenți sau organizații, a domeniilor în care se utilizează diplomele și certificatele proprii emise de instituțiile de învățământ superior" corespunde unor cerințe de ordinul evidentei, între care: valorizarea uniforma a diplomelor și certificatelor, sprijinirea titularilor de diplome și certificate, în opțiunea acestora, la încheierea unor contracte de muncă, asigurarea concordanței dintre specialitatea absolvenților și domeniile de activitate economico-socială.
2. Conform art. 92 alin. (4) din lege, "În plan financiar, autonomia universitară se realizează ca drept de gestionare, potrivit legii și răspunderii personale, a fondurilor alocate de la buget sau provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenți și cursanți străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Învățământului".
Textul este în concordanta cu prevederile titlului VI din lege, din reglementarea căruia rezultă conjugarea principiului sistemului unitar de finanțare, de la bugetul de stat, a unităților de învățământ, cu principiul descentralizării gestionării fondurilor alocate.
Criteriile unitare de stabilire a taxelor în valută de la studenți și cursanți străini previn, și sub acest aspect, orice măsură discriminatorie între aceștia.
Drepturile comunității universitare n-au fost însă nesocotite, din moment ce criteriile despre care se face vorbire la art. 92 alin. (4) din lege se stabilesc "de comun acord cu Ministerul Învățământului". Or, "acordul" are ca rezultat emiterea unui act juridic complex, care are la baza egalitatea și concordanta mai multor manifestări de voința.
3. Astfel cum precizează art. 93 alin. (2) din lege, rectorul se alege de către senat și se confirma prin ordin al ministrului învățământului. Prevederile acestea au fost considerate neconstituționale, întrucît "se stirbeste autonomia universitară". Este însă procedura îndeobște admisă, care rezultă și din celelalte prevederi ale art. 93 alin. (2), de validare a alegerilor de către un organ ierarhic superior sau de un organ anume constituit în acest scop. Confirmarea este necesară nu numai pentru verificarea respectării procedurilor democratice de alegere, instituite prin art. 93 alin. (1) din lege, dar și pentru verificarea îndeplinirii condițiilor pentru alegere: persoana să facă parte dintre membrii comunității universitare și sa nu ocupe funcția de rector mai mult de doua mandate succesive.
4. Potrivit art. 93 alin. (3) din lege, ministrul învățământului poate suspenda din funcție, din motive justificate, pe rectorul instituției de învățământ superior, de stat sau particular, acreditate. Prevederile art. 93 alin. (3) din lege au fost considerate neconstituționale, pentru ca și ele "constituie stirbiri ale autonomiei universitare", mai ales ca "sunt concepute atât pentru învățământul universitar de stat, cît și pentru cel particular".
Dintr-un început, obiecțiunea ignora faptul ca sistemul național de învățământ cuprinde, potrivit art. 15 alin. (2) din lege, și unitățile și instituțiile de învățământ particulare, precum și faptul ca exercitarea de către Ministerul Învățământului a unora dintre atribuțiile prevăzute de art. 141 din lege presupune posibilitatea luării măsurilor corespunzătoare și legale față de persoanele vinovate. Dar posibilitatea suspendării din funcție a rectorului nu poate fi considerată ca prerogativa de natura "sa stirbeasca autonomia universitară", întrucît cel suspendat se poate adresa instanței judecătorești, iar în sensul art. 93 alin. (2) din lege, rectorul poate fi revocat din funcție numai de către senatul universitatii, prin aceeași procedura folosită la numire.
III. Cu privire la neconstituționalitatea unor prevederi prin care se reglementează baza materială a învățământului
1. Sunt considerate neconstituționale prevederile art. 171 alin. (1) din lege, care "violeaza art. 41 și 135 din Constituție, atunci când prevăd ca baza materială a învățământului de stat consta din întreg activul patrimonial al Ministerului Învățământului, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică din sistemul de învățământ existent la data intrării în vigoare a legii."
De fapt, sunt reproduse astfel, parțial, prevederile art. 166 alin. (1) din lege și acestea urmează să fie verificate sub aspectul constituționalității.
"Legea - se spune în motivarea obiectiei de neconstituționalitate - nu face nici o diferentiere sub aspectul asigurării bazei materiale, deși proveniență spațiilor pentru procesul de învățământ, bibliotecilor, stațiunilor didactice și de cercetare, atelierelor școlare, fermele didactice, gradinilor botanice, terenurilor agricole, căminelor, internatelor etc. , trebuia sa fi antrenat tratament legislativ diferențiat, din moment ce Constituția garantează dreptul de proprietate și creanțele asupra statului". Multe din bunurile care în prezent aparțin bazei materiale a învățământului de stat - se arata în continuare - "au fost luate de statul comunist prin desființarea învățământului particular și a celui confesional", asa încât "prin reinfiintarea acestor forme de învățământ era de asteptat să se facă și retrocedarea drepturilor cotropite". Dar, în locul restituirii bunurilor către adevaratii proprietari, "prin dispoziția luată s-a făcut o noua naționalizare, măsura care este vadit neconstitutionala".
Într-adevăr, art. 41 alin. (1) din Constituție garantează dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului. Astfel cum constant a decis Curtea Constituțională (de exemplu, prin Decizia nr. 4 din 3 iulie 1992, Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994, Decizia nr. 134 din 6 decembrie 1994), în conformitate cu regimul constituțional al dreptului de proprietate instituit prin Constituție, naționalizarea este o măsura neconstitutionala. Dar suprematia dispozițiilor constituționale, prevăzută de art. 51 din Constituție, se aplică exclusiv legilor și altor reglementări în vigoare sub imperiul Constituției actuale. Pe baza acestui criteriu, nu se poate constata violarea de către o lege anterioară Constituției actuale a unor reguli instituite de aceasta Constituție. Prin aplicarea criteriului ierarhic al supremației Constituției față de o lege anterioară ar insemna să se confere regimului constituțional actual un efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivitatii legilor, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție.
În considerarea supremației Constituției și a principiului neretroactivitatii, o lege poate fi apreciată numai în funcție de regimul constituțional sub imperiul căruia ea a fost adoptată, inclusiv în ce privește posibilitatea controlului constituționalității ei.
2. S-a considerat, de asemenea, ca baza materială la care se referă art. 171 alin. (3) din lege, în realitate art. 166 alin. (3) din lege, "realizată din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat", ar fi trebuit "să se atribuie acestor instituții sau societăți comerciale și sa nu se reintegreze în patrimoniul Ministerului Învățământului".
Fața de aceasta obiectie de neconstituționalitate, sunt reiterabile unele dintre considerentele arătate în legătură cu regimul juridic al proprietății și consecințele ce decurg din conflictul intertemporal dintre legi.
Dar, astfel cum a fost formulată obiecția, ea evoca nu o problemă de neconstituționalitate, ci una de oportunitate legislativă, a carei apreciere nu aparține competentei Curții Constituționale.
IV. Cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea învățământului
Articolul 9
alin. (1) din lege prevede următoarele: "Planurile învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplina școlară. În învățământul primar religia este disciplina obligatorie, în învățământul gimnazial este opțională, iar în învățământul liceal și profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea".
Obiecția de neconstituționalitate privește numai cea de-a doua teza din cuprinsul art. 9 alin. (1), anume faptul ca în învățământul primar "religia este disciplina obligatorie". Prin aceasta - se arata în sesizare - sunt incalcate: a) prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție referitoare la principiul "liberei dezvoltări a personalității umane"; b) prevederile art. 26 alin. (2) din Constituție, care consacra "dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăși"; c) prevederile art. 29 alin. (1) și (2) din Constituție, "care se referă la libertatea de constiinta"; d) prevederile art. 45 alin. (5) din Constituție, "care se referă la obligația autorităților publice de a contribui la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politica, socială, economică, culturală și sportiva a tarii".
Prevederile contestate sub aspectul constituționalității urmează a fi examinate prin prisma câtorva norme cuprinse în legea fundamentală, precum și în Declarația Universala a Drepturilor Omului, în pacte și în convenții internaționale, care sunt direct incidente. Astfel, potrivit art. 32 alin. (7), teza finala din Constituție, "în școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege"; potrivit art. 29 alin. (1), teza finala din Constituție, "nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credința religioasă, contrare convingerilor sale"; potrivit art. 29 alin. (6) din Constituție, "părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine". În sensul art. 18 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, orice om are dreptul la libertatea gândirii, de constiinta și religie, acest drept incluzind libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea și prin învățătura; art. 18 alin. (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice cuprinde o reglementare identică, dar, în alin. 2, se mai adauga ca "nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putind aduce atingere libertății sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa"; prin art. 13 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, statele-părți la acest pact s-au angajat să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de "a asigura educația religioasă și morala a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri"; art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde o reglementare similară cu cea din art. 18 al Declarației Universale a Drepturilor Omului și cu cea din art. 18 alin. (1) al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice.
În esenta, toate aceste prevederi din Declarația Universala a Drepturilor Omului din pacte și convenții internaționale sunt reluate de art. 29 alin. (1) și alin. (6) din Constituția României.
Asa fiind, prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învățământului nu pot fi interpretate decît în stricta conformitate cu cele ale art. 29 din Constituție, în sensul cărora "nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credința religioasă contrare convingerilor sale" și "părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine". O alta interpretare ar fi vadit neconstitutionala.
Articolul 9
alin. (1), teza finala din Legea învățământului, permite însă o interpretare conformă prevederilor constituționale: Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea". Dreptul de "a alege" semnifica și posibilitatea de a nu avea nici o opțiune religioasă. Iar "alegerea", cu "acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit", asigura dreptul reprezentanților legali ai copilului de a decide, potrivit propriilor convingeri, în legătură cu educația copiilor minori, ca expresie a autorității părintești.
Introducerea în învățământul primar a religiei, ca "disciplina obligatorie", nu înseamnă obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tutorelui de a asigura educația copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finala din structura art. 9 alin. (1) rezultă ca "obligativitatea" privește includerea religiei ca disciplina în planurile de învățământ, religia și confesiunea raminind să fie alese sau nu.
Prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învățământului sunt deci constituționale, sub rezerva respectării dispozițiilor art. 29 alin. (1) și alin. (6) din Constituție.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 26 alin. (2), art. 29 alin. (1), (2) și (6), ART.. 32 alin. (2), (3) și (6), art. 41, art. 45 alin. (5) și art. 135 din Constituție, precum și ale prevederilor art. 144, lit. a) din Constituție și ale art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
1. Prevederile art. 8 alin. (1), art. 92 alin. (3) și (4), art. 93 alin. (2) și (3), art. 118, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (2), art. 122 alin. (1) și (2), art. 123, art. 124, art. 158 alin. (1) și art. 166 alin. (1) și (3) din Legea învățământului sunt constituționale.
2. Prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învățământului sunt constituționale numai dacă se respecta, conform art. 29 alin. (1) și (6) din Constituție, dreptul părinților sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.
3. Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 18 iulie 1995 și la ea au participat: Ioan Muraru, președinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonio Iorgovan, Lucian Stangu și Victor Dan Zlatescu, judecători.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent Gabriela Dragomirescu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.