Decizia nr. 300/2011
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 256 alin. (1), art. 283 și art. 285 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii
prezumat în vigoare
Augustin Zegrean - președinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu - judecător
Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 256 alin. (1), art. 283 și
art. 285 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Orange România" - S.A. din București în Dosarul nr. 841/2/2010 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 10 februarie 2011, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 24 februarie 2011, respectiv 1 martie 2011.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Prin Încheierea din 15 februarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 841/2/2010, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 256 alin. (1), art. 283 și
art. 285 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Orange România" - S.A. din București.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că dispozițiile criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituție. Astfel, Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor desfășoară o activitate administrativ-jurisdicțională care, potrivit textului constituțional invocat, ar trebui să fie facultativă. Această condiție nu este respectată de textul criticat, doar unele litigii fiind soluționate direct de către instanța de judecată, regula fiind în sensul sesizării Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. De asemenea, dispoziția potrivit căreia hotărârea pronunțată de instanță este definitivă și irevocabilă încalcă principiul dublului grad de jurisdicție stabilit de
legea organică nr. 554/2004
în materia contenciosului administrativ.
Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile reprezentantului Ministerului Public, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 256 alin. (1), art. 283 și
art. 285 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006.
Articolul 283
alin. (4) a fost modificat prin articolul unic pct. 32 și 33 din
privind aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 76/2010
pentru modificarea și completarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 31 decembrie 2010. La art. 283 a fost introdus un nou alineat - alin. (1^1) -, care nu are nicio incidență din perspectiva criticii de neconstituționalitate formulate.
Textele criticate au următorul conținut:
- Art. 256 alin. (1): "În vederea soluționării contestațiilor pe cale administrativ-jurisdicțională, partea care se consideră vătămată are dreptul să se adreseze Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, cu respectarea prevederile art. 256^2 și 270-271.";
- Art. 283: "(1) Instanța competentă să soluționeze plângerea formulată împotriva deciziei pronunțate de Consiliu este curtea de apel, secția de contencios-administrativ și fiscal în a cărei rază se află sediul autorității contractante. Cu excepția cazurilor în care plângerea are ca obiect contestarea amenzii, Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor nu are calitatea de parte în proces.
(2) Plângerea va fi soluționată în complet format din 3 judecători.
(3) Plângerea se soluționează potrivit dispozițiilor art. 304^1 din Codul de procedură civilă. Prevederile secțiunii a 9-a se aplică în mod corespunzător.
(4) După soluționarea plângerii de către instanța prevăzută la alin. (1) sau (11), dosarul cauzei se restituie de către instanță Consiliului.";
- Art. 285 alin. (5): "Hotărârea pronunțată de instanță este definitivă și irevocabilă."
În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 21 alin. (4) referitoare la jurisdicțiile speciale administrative.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse:
În ceea ce privește critica potrivit căreia dispozițiile art. 285 alin. (5) încalcă principiul dublului grad de jurisdicție, stabilit de
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , Curtea constată că aceasta nu poate fi primită. Astfel, în jurisprudența sa constantă, instanța de contencios constituțional a statuat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezultă din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (3) și ale
art. 129 din Constituție, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003 că "accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac". În acest sens este și
Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În ceea ce privește invocarea în sprijinul criticii de neconstituționalitate a dreptului la dublul grad de jurisdicție, Curtea constată că acest drept este reglementat prin dispozițiile art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind recunoscut doar în materie penală, ceea ce nu este cazul în speța dedusă controlului de constituționalitate.
În ceea ce privește critica potrivit căreia dispozițiile criticate încalcă prevederile art. 21 alin. (4) din Constituție, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi primită. Astfel, Curtea observă că, raportat la momentul introducerii acțiunii în justiție, partea interesată avea posibilitatea optării între parcurgerea căii administrativ-jurisdicționale sau introducerea acțiunii direct în fața instanței de judecată. De altfel, Curtea constată că nemulțumirea autorului excepției se bazează pe o aplicare greșită a dispozițiilor criticate de către instanță, ceea ce excedează controlului de constituționalitate realizat de instanța de contencios constituțional.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 256 alin. (1), art. 283 și
art. 285 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Orange România" - S.A. din București în Dosarul nr. 841/2/2010 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 1 martie 2011.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Marițiu
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 300 din 1 martie 2011, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 256 alin. (1), art. 283 și
art. 285 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, considerăm că aceasta ar fi trebuit admisă, pentru următoarele motive:
I. În ceea ce privește litigiile care pot surveni în legătură cu atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, trebuie distins între:
- cereri privind procedura de atribuire, înainte de încheierea contractului;
- cereri privind acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire;
- cereri privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică.
Plecând de la dispozițiile art. 266 alin. (1) și de la cele ale art. 286 alin. (1) rezultă că Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor este competent să soluționeze contestațiile formulate în cadrul procedurii de atribuire, înainte de încheierea contractului, celelalte două categorii de cereri soluționându-se, în primă instanță, de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.
Astfel, în continuare ne vom referi la prima categorie de cereri, cele ce privesc procedura de atribuire, înainte de încheierea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.
II. Potrivit dispozițiilor
art. 255 alin. (1) din ordonanță (după modificarea acestora prin Legea nr. 278/2010 ), orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorității contractante, prin încălcarea dispozițiilor legale în materia achizițiilor publice, poate solicita, prin contestație, anularea actului, obligarea autorității contractante de a emite un act, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicțională, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.
Dispozițiile art. 256 din ordonanță prevăd că partea care se consideră vătămată are dreptul, cu respectarea prevederilor art. 256^2 și art. 270-271, de a se adresa Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor în vederea soluționării contestațiilor pe cale administrativ-jurisdicțională. Aceste dispoziții nu au fost modificate prin
Dispozițiile art. 256^2 și art. 270-271 la care textul criticat face referire dispun, în prezent, după cum urmează:
-
art. 256^2 (după modificarea acestora prin Legea nr. 278/2010 ) - asupra termenelor înăuntrul cărora persoana vătămată poate sesiza Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor în vederea anulării actului și/sau recunoașterii dreptului pretins ori a interesului legitim;
- art. 270-271 - asupra elementelor pe care trebuie să le conțină contestația; sancțiunii respingerii contestației ca tardive pentru nedepunerea în termenele prevăzute de art. 256^2; înștiințării participanților implicați în procedura de atribuire.
Înainte de modificarea survenită prin
dispozițiile art. 255 alin. (1) din ordonanță prevedeau că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autorității contractante, prin încălcarea dispozițiilor legale în materia achizițiilor publice, poate solicita anularea actului, obligarea autorității contractante de a emite un act, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicțională sau în justiție, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.
De asemenea, dispozițiile art. 256^2 dispuneau asupra termenelor înăuntrul cărora persoana vătămată putea sesiza Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor sau, după caz, instanța judecătorească competentă în vederea anulării actului și/sau recunoașterii dreptului pretins ori a interesului legitim.
Mai mult, dispozițiile alin. (3) al acestui articol prevedeau că partea nu se putea adresa, pentru soluționarea aceleiași cereri, concomitent Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor și instanței judecătorești competente; în caz contrar, se prezuma renunțarea la calea administrativ-jurisdicțională, partea având obligația de a notifica Consiliului introducerea cererii la instanța judecătorească competentă. Astfel, cea care rămânea învestită cu soluționarea cererii era instanța de judecată.
III. Prin comparație, din perspectiva caracterului facultativ al procedurilor administrativ-jurisdicționale, Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare stabilind Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ca autoritate administrativ-jurisdicțională, stabilește prin art. 20 alin. (1) că "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei", iar prin art. 27 alin. (1) că "Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului".
IV. Învestită fiind cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate ale dispozițiilor cap. IX "Soluționarea contestațiilor" din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 , Curtea Constituțională a reținut în mai multe decizii că aceste dispoziții sunt constituționale, dat fiind că persoana ce se considera vătămată are opțiunea între a contesta actul administrativ pe calea administrativ-jurisdicțională și formularea unei acțiuni în fața instanței judecătorești în temeiul dreptului comun în materia contenciosului administrativ. În plus, a mai constatat Curtea, contestatorii pot renunța oricând, pe parcursul soluționării contestației, la jurisdicția administrativă specială și se pot adresa instanței de contencios administrativ, conform prevederilor
art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 .
Astfel că, într-o atare situație, instanța de contencios constituțional a statuat că dispozițiile criticate satisfac pe deplin cerința constituțională consacrată de art. 21 alin. (4), potrivit căreia "Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite", persoana vătămată având posibilitatea de a opta între contestarea actului administrativ pe calea administrativ-jurisdicțională și formularea unei acțiuni direct în fața instanței judecătorești, în temeiul dreptului comun în materia contenciosului administrativ.
În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 690 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 1 octombrie 2007; Decizia nr. 887 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din data de 16 noiembrie 2007; Decizia nr. 236 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 7 aprilie 2009.
V. Având în vedere cele expuse mai sus se constată că s-a acordat Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor competența exclusivă în soluționarea cererilor privind procedura de atribuire, înainte de încheierea contractului, persoana vătămată nemaiavând posibilitatea de a opta între contestarea actului administrativ pe calea administrativ-jurisdicțională și formularea unei acțiuni direct în fața instanței judecătorești. Astfel, este pus sub semnul întrebării principiul caracterului facultativ al procedurilor administrativ-jurisdicționale.
Legea fundamentală nu se opune instituționalizării jurisdicțiilor speciale administrative, cu condiția respectării dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (4) care prevăd caracterul facultativ și gratuit al acestor jurisdicții.
Practica Curții Constituționale este constantă în a considera ca fiind de competența exclusivă a legiuitorului instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicționale destinate, în general, să asigure soluționarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanțelor, evitarea cheltuielilor de judecată; crearea unor asemenea proceduri constituie, însă, o măsură de protecție, care, deci, nu poate avea ca scop, în niciun mod, limitarea accesului la justiție. În acest sens este, de exemplu,
Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 și Decizia nr. 282 din 1 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 24 septembrie 1997.
Caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative permite celui îndreptățit să se adreseze fie organului administrativ-jurisdicțional, fie direct instanței de judecată. Aceasta înseamnă că cel care contestă un act administrativ supus unei jurisdicții administrative speciale se poate adresa direct instanței judecătorești, fără a mai parcurge procedura administrativă prealabilă.
În situația în care legea prevede posibilitatea atacării unui act administrativ și în cadrul unei jurisdicții speciale administrative, iar partea optează pentru această cale, ea este datoare fie să parcurgă integral procedura specială, fie, dacă hotărăște să renunțe la această procedură, să notifice intenția sa, în prealabil, organului administrativ jurisdicțional. În acest sens este Decizia nr. 411 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 23 decembrie 2003.
Astfel cum s-a arătat, caracterul facultativ al procedurilor administrativ-jurisidicționale, prevăzut în prezent de Constituție, permite celui îndreptățit să se adreseze fie organului administrativ-jurisdicțional, fie direct instanței de judecată.
Prin urmare, textul constituțional determină, pe lângă obligația negativă a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziție legislativă în sensul stabilirii unei taxe pentru accesul la o procedură administrativ-jurisdicțională, și o obligație pozitivă a acestuia de a înscrie în mod expres în actul normativ caracterul facultativ al acestei proceduri.
Legiuitorul trebuie să își îndeplinească această obligație tocmai pentru a exista o legislație clară, precisă și adecvată, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale textelor de lege de către instanțele de judecată în această materie.
În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant în sensul că legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (Hotărârea din 29 martie 2000 în Cauza Rotaru împotriva României). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că "lege" nu poate fi considerată decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezultă dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 25 ianuarie 2007 în Cauza Sissanis împotriva României).
VI. Având în vedere obiectul excepției, admiterea acesteia ar fi dus la extinderea controlului de constituționalitate la întreg capitolul care dispune asupra acestei etape - Capitolul IX - Soluționarea contestațiilor -, potrivit
art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , care prevede că "în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare".
Judecător Prof. univ. dr. Iulia Motoc
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.