Decizia nr. 288/2003

Costica Bulai - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Florentina Balta - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent șef

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 17, 18, 19 și 20 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, aprobată și modificată prin

Legea nr. 323/2001 , cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Farajollah Nader din Iran în Dosarul nr. 13.804/2002 al Judecătoriei Sectorului 1 București, Mohamad Mustafa și Ali Mahmod Basher din Siria și Sudad Bahgat Mohamed Salih din Irak în dosarele nr. 683/2003, nr. 684/2003 și nr. 11.777/2002 ale Judecătoriei Sectorului 6 București.

La apelul nominal Sudad Bahgat Mohamed Salih este prezent personal și asistat de avocatul Eugenia Crangariu. Lipsesc ceilalți autori ai excepției și Oficiul Național pentru Refugiati, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere ca excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 72C/2003, nr. 80C/2000, nr. 81C/2003 și nr. 82C/2003 au conținut identic, pune în discuție, din oficiu, problema conexarii cauzelor.

Avocatul nu se opune conexarii cauzelor.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere art. 164 din Codul de procedură civilă, nu se opune conexarii dosarelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicată, coroborate cu cele ale art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr. 80C/2003, nr. 81C/2003 și nr. 82C/2003 la Dosarul nr. 72C/2003, care este primul înregistrat.

Avocatul Eugenia Crangariu solicita admiterea excepției de neconstituționalitate pentru motivele invocate cu ocazia ridicării excepției în fața instanței judecătorești, motive depuse în scris la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenta în materie a Curții Constituționale, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 19 septembrie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 13.804/2002 de Judecătoria Sectorului 1 București, și încheierile din 13 ianuarie 2003 și 20 noiembrie 2002, pronunțate în Dosarele nr. 683/2003, nr. 684/2003 și nr. 11.777/2002 de Judecătoria Sectorului 6 București, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 17, 18, 19 și 20 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, aprobată și modificată prin

Legea nr. 323/2001 , cu modificările și completările ulterioare. Excepția a fost ridicată de Farajollah Nader din Iran, Mohamad Mustafa și Ali Mahmod Basher din Siria și Sudad Bahgat Mohamed Salih din Irak.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esenta, ca dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 18 alin. (1) și (2), cu trimitere la art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 21, 22, 23, 24, 49 și 51. De asemenea, apreciază ca sunt incalcate prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prevederile Convenției de la Geneva din 1951 privind Statutul refugiatilor.

Instanțele de judecată apreciază ca textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate. Ele considera, în esenta, ca dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 102/2000

instituie o procedură specială, derogatorie, ulterioară și completatoare a procedurii considerate de drept comun, care vine să asigure garanții în plus solicitantului de azil.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, iar în conformitate cu

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază ca sunt neintemeiate criticile de neconstituționalitate aduse dispozițiilor legale ce fac obiectul excepției. Astfel, se arata ca procedura accelerata reglementată de

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

este aplicabilă nu numai cererilor privind acordarea statutului de refugiat, ci și celor privind protecția umanitara condiționată, textul legal neoperand nici o distincție în acest sens, nici chiar atunci când prevede expres care anume cereri nu pot face obiectul acestei proceduri. De asemenea, se retine ca protecția umanitara condiționată reprezintă o formă de protecție suplimentară, acordată în ipoteza în care solicitantul nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea statutului de refugiat, observându-se în același timp ca prevederile ordonanței, printre care și cele ale art. 14 alin. (4) și (5) la care face trimitere autorul excepției, fac mențiune despre cereri sau proceduri la modul general ori despre acordarea statutului de refugiat, înțelegand prin aceasta și obligativitatea pronunțării asupra acordării protecției umanitare condiționate, atunci când sunt îndeplinite condițiile. Nici dreptul la apărare și nici cel la un proces echitabil nu sunt considerate a fi incalcate de către dispozițiile legale criticate, petentul bucurandu-se în acest sens de garanțiile și drepturile procesuale prevăzute în

art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 . De altfel, în aceeași ordine de idei, sunt invocate și prevederile constituționale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege, și cele ale art. 128, care lasă libertate legiuitorului de a institui condițiile de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești de către părțile interesate și Ministerul Public. De asemenea, este amintita și jurisprudenta Curții Constituționale, concretizata în Decizia nr. 293/2001 și Decizia nr. 330/2002, prin care s-a statuat ca art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impune mai multe grade de jurisdicție la soluționarea cauzelor de natura civilă.

Avocatul Poporului considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, arata ca, deoarece între prevederile legale criticate și cele ale Convenției din anul 1951, completată cu Protocolul adițional din 1967, acte adoptate sub egida O.N.U., nu exista neconcordante, în cauza nu se justifica aplicarea cu prioritate a instrumentelor juridice internaționale. Astfel fiind, se considera că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate a

art. 17, 18, 19 și 20 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , aprobată și modificată prin

Legea nr. 323/2001 , cu modificările și completările ulterioare, în raport cu art. 11 alin. (2), respectiv art. 20 din Constituție. În susținerea acestui punct de vedere se arata ca referirea exclusiva a art. 20 din ordonanța la procedura de soluționare a cererilor de acordare a statutului de refugiat, respinse ca evident nefondate, fără trimitere la procedura specifică refuzului acordării protecției umanitare condiționate, se justifica prin caracterul subsidiar al acestei ultime forme de protecție. Astfel, în timp ce acordarea statutului de refugiat se face la cererea strainului, cu condiția îndeplinirii criteriilor prevăzute de lege, protecția umanitara condiționată se poate acorda strainului care nu îndeplinește condițiile pentru acordarea statutului de refugiat, dar care dovedește ca se afla în una dintre situațiile expres prevăzute de lege. De altfel, în acest sens se considera ca sunt și dispozițiile legale care reglementează procedura accelerata și care prevăd ca hotărârea de acordare a protecției umanitare condiționate cuprinde și motivele neacordarii statutului de refugiat. În ceea ce privește susținerea autorului excepției, referitoare la imposibilitatea exercitării recursului împotriva hotărârii de respingere a cererii de recunoaștere a unei forme de protecție, se apreciază ca aceste critici trebuie raportate la prevederile constituționale ale art. 128, din care reiese ca legiuitorul, în considerarea unor situații speciale, asa cum este situația refugiatilor în afară tarii de origine, este liber sa stabilească reguli speciale de procedura privind exercitarea căilor de atac, sens în care este amintita Decizia nr. 334/2001 a Curții Constituționale. De asemenea, considera ca, în condițiile în care în

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

este prevăzută expres posibilitatea solicitantului de a fi asistat de un avocat sau de un reprezentant al organizațiilor guvernamentale în domeniul drepturilor omului, de a beneficia de interpret, precum și de a contesta hotărârea pronunțată în faza administrativă, în fața unei instanțe judecătorești independente, textele legale criticate nu pot fi considerate ca aducând atingere principiului constituțional al liberului acces la justiție ori garanțiilor procesuale care condiționeaza, într-o societate democratica, procesul echitabil. În sfârșit, menționează că nu poate fi reținută nici critica dispozițiilor legale criticate în raport cu art. 51 din Constituție, respectiv art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acestea nefiind incidente în cauza.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite în cauze de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și celor ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 17-20 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, aprobată și modificată prin

Legea nr. 323/2001 , cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001, cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile legale criticate au următoarea redactare:

- Art. 17: "(1) Fac obiectul procedurii accelerate:

a) cererile evident nefondate;

b) cererile persoanelor care, prin activitatea ori prin apartenența lor la o anumită grupare, prezintă un pericol pentru siguranța naționala ori pentru ordinea publică în România;

c) cererile persoanelor care provin dintr-o țara unde, în general, nu exista risc serios de persecutie.

(2) De asemenea, pot face obiectul procedurii accelerate și cererile persoanelor care se afla în una dintre situațiile prevăzute la art. 4.

(3) Cererile de acordare a statutului de refugiat minorilor neinsotiti nu pot fi soluționate în procedura accelerata.";

- Art. 18: (1) Cererea pentru acordarea statutului de refugiat este considerată evident nefondata dacă se constata:

a) lipsa de fundament a invocarii unei temeri de persecutie în țara de origine, în condițiile art. 2 alin. (1);

b) inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competente în materie de refugiati ori recurgerea în mod abuziv, cu rea-credința, la procedura de acordare a statutului de refugiat.

(2) Lipsa de fundament a invocarii unei temeri de persecutie în țara de origine exista în următoarele cazuri:

a) solicitantul nu invoca nici o temere de persecutie în sensul art. 2 alin. (1);

b) solicitantul nu oferă date sau informații în sensul că ar fi expus unei temeri de persecutie ori relatarile sale nu conțin detalii circumstantiale sau personale;

c) cererea este evident lipsită de credibilitate, în sensul că relatarea solicitantului este incoerenta, contradictorie sau flagrant neadevarata față de situația din țara sa de origine;

d) solicitantul avea posibilitatea refugiului intern, recunoscută și de Inaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiati.

(3) Inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competente în materie de refugiati ori recurgerea abuzivă la procedura de acordare a statutului de refugiat exista în toate cazurile în care solicitantul, fără a oferi o explicație plauzibila, se afla în una dintre următoarele situații:

a) a depus cererea sub o identitate falsa sau a prezentat documente false ori falsificate, sustinand ca sunt autentice;

b) după depunerea cererii, în mod deliberat a prezentat elemente false în legătură cu aceasta;

c) cu rea-credința a distrus, a deteriorat, a aruncat sau a înstrăinat documentul pentru trecerea frontierei sau un document relevant pentru cererea sa, fie pentru a-și stabili o identitate falsa în scopul solicitării și acordării statutului de refugiat, fie pentru a ingreuna soluționarea cererii sale;

d) în mod deliberat a ascuns faptul ca a mai depus anterior o cerere pentru acordarea statutului de refugiat în una sau mai multe tari, în special atunci când s-a folosit de o identitate falsa;

e) a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat, cu scopul evident de a împiedica punerea iminenta în executare a unei măsuri dispuse de autoritățile competente, de scoatere din țara sau de expulzare, deși anterior dispunerii unei astfel de măsuri a avut posibilitatea să depună o asemenea cerere;

f) a încălcat în mod flagrant obligațiile prevăzute la art. 13;

g) a depus cererea pentru acordarea statutului de refugiat după ce anterior unei examinari, care conține garanțiile procedurale adecvate și în conformitate cu prevederile Convenției privind Statutul refugiatilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, i s-a respins o astfel de cerere într-o țara terta sigura.

(4) Motivele enumerate la alin. (1) nu pot sa prevaleze temerii bine întemeiate de persecutie conform art. 2 alin. (1).";

- Art. 19: "(1) Sunt considerate tari în care în general nu exista risc serios de persecutie, în sensul art. 2 alin. (1), statele membre ale Uniunii Europene, precum și alte state stabilite, la propunerea Oficiului Național pentru Refugiati, prin ordin al ministrului de interne, pe baza următoarelor criterii:

a) numărul cererilor pentru acordarea statutului de refugiat formulate de cetățenii tarii respective și coeficienții de acordare a acestui statut;

b) situația respectării drepturilor fundamentale ale omului;

c) funcționarea principiilor democratice, a pluralismului politic și a alegerilor libere, precum și existenta unor instituții democratice functionale, care să asigure garantarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului;

d) existenta unor factori de stabilitate.

(2) Pot fi luate în considerare și alte criterii de evaluare decât cele prevăzute la alin. (1).

(3) Cererea strainului care provine dintr-o țara în care în general nu exista un risc de persecutie este respinsă ca evident nefondata, cu excepția cazului în care situația de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arata existenta unei temeri bine întemeiate de persecutie în sensul art. 2 alin. (1); în acest caz solicitantul primește accesul la procedura prevăzută la art. 7-16.";

- Art. 20: "(1) Funcționarul prevăzut la art. 12 alin. (2), după efectuarea interviului și analizarea motivelor invocate pentru acordarea statutului de refugiat, se pronunța în termen de 3 zile de la primirea cererii.

(2) În cazul în care a fost pronunțată o hotărâre de respingere a cererii ca evident nefondata sau în temeiul art. 4, termenul de depunere a plângerii este de 2 zile de la comunicare.

(3) Plângerea este de competența judecătoriei în a carei raza teritorială își are sediul Oficiul Național pentru Refugiati sau în raza căreia își are reședința contestatarul.

(4) Instanța soluționează plângerea, cu prezenta obligatorie a procurorului, în termen de 10 zile și pronunța o hotărâre motivată.

(5) Hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă."

În susținerea neconstitutionalitatii acestor texte de lege, autorii excepției invoca încălcarea următoarelor prevederi constituționale:

- Art. 11 alin. (2): "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";

- Art. 16 alin. (1) și (2): "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";

- Art. 18: "(1) Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucura de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi.

(2) Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.";

- Art. 20 alin. (1): "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.";

- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

- Art. 22: "(1) Dreptul la viața, precum și dreptul la integritate fizica și psihică ale persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant.

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.";

- Art. 23: "(1) Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.

(2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.

(3) Reținerea nu poate depăși 24 de ore.

(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată.

(5) Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștința, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoștința numai în prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu.

(6) Eliberarea celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut.

(7) Persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.

(8) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

(9) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.";

- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.";

- Art. 49: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrangerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății.";

- Art. 51: "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie."

De asemenea, mai sunt invocate următoarele prevederi din reglementări internaționale:

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:

- Art. 2: "1. Dreptul la viața al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intentionat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu aceasta pedeapsa prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezultă dintr-o recurgere absolut necesară la forta:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violențe sau o insurectie.";

- Art. 3: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.";

- Art. 8: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naționala, siguranța publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.";

- Art. 9: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.";

- Art. 10: "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunică informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.";

- Art. 13: "Orice persoană, ale carei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost incalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.";

- Art. 14: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau socială, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau orice alta situație.";

- Art. 31 și 33 din Convenția privind Statutul refugiatilor, încheiată la Geneva în 1951:

- Art. 31: "Refugiati aflați ilegal în țara de primire

1. Statele contractante nu vor aplica sancțiuni penale, pe motivul intrării sau șederii lor ilegale, refugiatilor care, sosind direct din teritoriul unde viața sau libertatea lor erau amenintate în sensul prevăzut de art. 1, intra sau se găsesc pe teritoriul lor fără autorizație, sub rezerva prezentării lor fără întârziere la autorități pentru a le expune motivele, recunoscute ca valabile, ale intrării sau prezentei lor ilegale.

2. Statele contractante nu vor aplica, în ce privește deplasarile acestor refugiati, alte restrictii decât acelea care sunt necesare; aceste restrictii vor fi aplicate numai până la reglementarea statutului lor de refugiati în țara respectiva sau până la obținerea admiterii în alta țara. În vederea acestei ultime admiteri, statele contractante vor acorda acestor refugiati un termen rezonabil și toate facilitățile necesare.";

- Art. 33: "Interdicția de expulzare și returnare

1. Nici un stat contractant nu va expulza sau returna, în nici un fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi amenintate pe motiv de rasa, religie, naționalitate, apartenența la un anumit grup social sau opinii politice.

2. Beneficiul prezentei dispoziții nu va putea totuși fi invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea tarii unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crima sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea tarii respective."

Din examinarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost aceasta formulată de autorii ei, Curtea observa ca majoritatea criticilor se sprijină pe invocarea existenței unei neconcordante între conceptia legislativă română asupra procedurii accelerate de soluționare a cererilor de acordare a protecției pentru străini și reglementările internaționale privind aceeași materie. Astfel, se susține ca, spre deosebire de Rezoluția de la Londra din 1992, reglementarea română nu prevede criteriile clare de delimitare a sferei cererilor evident nefondate. De asemenea, se susține ca efectul primar al dispozițiilor art. 18 alin. (3) lit. e) este acela ca "introduc o clauza de excludere care nu este prevăzută de Convenția de la Geneva. Mai mult, aceste dispoziții fac abstractie de regulile privitoare la refugiatii sur place". Toate aceste critici nu reprezintă însă chestiuni de constituționalitate care să facă obiectul controlului Curții Constituționale, ci de interpretare a legii, instanța judecătorească fiind cea chemată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituție, care stabilește ca, "Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale". Într-adevăr, asa cum se arata în

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "[...] Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituției".

Astfel fiind, Curtea considera că nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea de către textele legale criticate a dispozițiilor constituționale ale art. 11 alin. (2), art. 18 și ale art. 20 alin. (2).

De asemenea, avându-se în vedere ca autorii excepției invoca, în continuarea celor arătate mai sus, ca dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. a), alin. (2) lit. b) și alin. (3) lit. e) aduc atingere art. 49 din Constituție, se observa ca, în jurisprudenta sa, prin Decizia nr. 209 din 28 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 25 octombrie 2001, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra conformitatii procedurii accelerate reglementate în

art. 17-20 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

cu acest text constituțional, statuand ca textele de lege criticate nu conțin restrangeri speciale ale exercițiului unor drepturi pentru străinii care urmează procedura de acordare a unei forme de protecție din partea statului român.

Cu același prilej Curtea a reținut și ca dispozițiile art. 20 alin. (5) din ordonanța nu opresc în realitate părțile interesate de a apela la instanțele judecătorești, de a fi aparate și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționeaza într-o societate democratica procesul echitabil. Într-adevăr, asa cum reiese din interpretarea dispozițiilor constituționale ale art. 125 alin. (3) și ale art. 128, accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusiva a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedura. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Relevante în acest sens sunt Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, precum și Decizia nr. 66 din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 4 aprilie 2001, prin care s-a reținut ca art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în cazul "Golder împotriva Regatului Unit", 1975, a statuat: "Dreptul de acces la tribunale, apreciază Curtea, nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenția l-a recunoscut fără sa-l definească în sensul restrâns al cuvantului, exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar în afară limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Ca urmare, nu poate fi reținută nici încălcarea art. 14 din Convenție.

De asemenea, tot în Decizia nr. 209/2001 a Curții Constituționale Curtea a statuat și ca dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, care reglementează egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, nu sunt aplicabile cauzelor referitoare la străini, întrucât acest text constituțional are în vedere persoane care au calitatea de cetățean.

De asemenea, autorii excepției critica textele de lege menționate și cu referire la prevederile constituționale cuprinse în art. 51. Curtea observa însă ca acestea nu conțin nici o dispoziție care să contravină principiului respectării Constituției și a legilor.

Referitor la prevederile cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și anume cele care privesc procesul echitabil și dreptul persoanei de a se plange unei instanțe, Curtea retine ca textele legale criticate de autorul excepției nu opresc în realitate părțile interesate de a apela la instanțele judecătorești, de a fi aparate și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționeaza într-o societate democratica procesul echitabil. De asemenea, Curtea considera că nu sunt incidente în cauza nici celelalte dispoziții din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate de autorii excepției, respectiv art. 2, 3, 8, 9 și 10, al căror obiect îl constituie dreptul la viața, interzicerea torturii, dreptul la respectarea vieții private și de familie, libertatea de gandire, de constiinta și de religie și libertatea de exprimare.

Dispozițiile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate sunt în deplina concordanta și cu prevederile din Convenția privind Statutul refugiatilor, încheiată la Geneva în 1951, referitoare la expulzare și returnare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) și (6), precum și al

art. 25 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 17, 18, 19 și 20 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, aprobată și modificată prin

Legea nr. 323/2001 , cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Farajollah Nader din Iran în Dosarul nr. 13.804/2002 al Judecătoriei Sectorului 1 București, Mohamad Mustafa și Ali Mahmod Basher din Siria și Sudad Bahgat Mohamed Salih din Irak în dosarele nr. 683/2003, 684/2003 și 11.777/2002 ale Judecătoriei Sectorului 6 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 iulie 2003.