Decizia nr. 283/2012

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Valentina Bărbățeanu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 , excepție ridicată de Mădălina Popa în Dosarul nr. 16.270/212/2008 al Judecătoriei Constanța - Secția civilă și care constituie obiectul Dosarului nr. 202D/2011 al Curții Constituționale.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 9 februarie 2012, în prezența reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 260 alin. 1 din Codul de procedură civilă și al art. 3 alin. (2) și

art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 , a amânat pronunțarea pentru datele de 28 februarie 2012, 6 martie 2012 și 7 martie 2012, dată la care, având în vedere imposibilitatea constituirii majorității prevăzute la

art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992 , a repus cauza pe rol pentru data de 27 martie 2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, apreciind că nu se impune reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 16.270/212/2008, Judecătoria Constanța - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 , excepție ridicată de Mădălina Popa într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni în constatarea păstrării calității acesteia de membru al Partidului Democrat Liberal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că textul de lege criticat încalcă accesul liber la justiție, întrucât exclude de la controlul judecătoresc verificarea modului în care, din punct de vedere formal, au fost respectate procedurile statutare ale partidului cu privire la dobândirea sau la pierderea calității de membru al acestuia.

Judecătoria Constanța - Secția civilă a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, arătând că, potrivit art. 21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime și că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții Constituționale, respectiv

Decizia nr. 197 din 4 martie 2010 .

Avocatul Poporului consideră că prevederile

art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003

sunt constituționale, existența unor jurisdicții proprii partidelor politice pentru soluționarea definitivă a litigiilor în legătură cu dobândirea sau pierderea calității de membru al acestora nepunând problema unei încălcări a art. 21 din Constituție. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale în domeniu (de exemplu

Decizia nr. 952/2009

și

Decizia nr. 1.255/2009 ).

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile

art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 17 ianuarie 2003, care au următorul cuprins: "Dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicției interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului."

În opinia autorului excepției sunt nesocotite dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală privind accesul liber la justiție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că regimul partidelor politice a fost reglementat principial chiar prin norme de nivel constituțional. Astfel, prin art. 40 alin. (1) din Legea fundamentală a fost reglementată libertatea de asociere a cetățenilor în partide politice, stabilindu-se că acestea se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii - art. 8 alin. (2) din Constituție - și că organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice se reglementează prin lege organică, așa cum prevede art. 73 alin. (3) lit. b) din Constituție.

Din aceste norme rezultă fără echivoc că legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea legiuitorului ordinar competența de a adopta dispoziții, precum cele cuprinse în

art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 , criticate în cauza de față, potrivit cărora dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicției interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.

Totodată, Curtea observă că, potrivit

art. 15 din Legea partidelor politice nr. 14/2003 , pentru soluționarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceștia și conducerile organizațiilor partidului, se constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului și al organizațiilor sale teritoriale, care trebuie să asigure părților dreptul la opinie și dreptul de a se apăra, precum și proceduri echitabile de decizie.

O asemenea concepție legislativă este asemănătoare celei existente în Germania, unde Legea privind partidele politice (Parteiengesetz) prevede, la art. 10 paragraful 5, că instanța de arbitraj competentă în conformitate cu codul de procedură arbitrală decide cu privire la excluderea din partid, dreptul de apel la o instanță de arbitraj superioară fiind garantat. De asemenea, conform art. 14 paragraful 1 din aceeași lege germană, partidul și cele mai înalte organizații regionale ale acestuia instituie instanțe de arbitraj pentru a soluționa disputele dintre partid sau o organizație regională și membrii acestuia, iar problema dedusă judecății acestora rămâne doar în competența instanțelor arbitrale ale partidului.

Așadar, potrivit

Legii nr. 14/2003 , soluționarea contestațiilor împotriva măsurii de excludere din partid a unui membru al acestuia este de competența exclusivă a comisiilor de arbitraj, care sunt reglementate prin statutele partidelor, fiind exclusă procedura jurisdicțională în fața instanțelor judecătorești a căror competență, conform art. 126 alin. (2) din Constituție, este prevăzută numai prin lege. Aceasta nu este însă de natură să aducă atingere liberului acces la justiție, drept fundamental, consacrat de art. 21 din Constituție .

Curtea reține, sub acest aspect, că art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție trebuie interpretat într-un sens larg, și anume ca interzicând numai îngrădirile care s-ar aduce prin lege înseși substanței accesului liber la justiție, fără să excludă posibilitatea ca, prin lege, să se stabilească anumite condiții de exercitare a lui. Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că liberul acces la justiție nu este un drept absolut, ci necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, care are o anumită marjă de apreciere în stabilirea unor limitări ale acestuia, atât timp cât nu aduce atingere înseși esenței acestui drept (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57, sau Hotărârea din 1 aprilie 2010, pronunțată în Cauza Buijen împotriva Germaniei, paragraful 59).

Totodată, Curtea reține că regula constituțională a liberului acces la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime i-au fost încălcate, iar nu faptul că acest drept de acces la justiție nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procedurii în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituție.

De altfel, Curtea observă că susținerile autorului excepției potrivit cărora textul de lege criticat încalcă accesul liber la justiție întrucât exclude de la controlul judecătoresc verificarea modului în care, din punct de vedere formal, au fost respectate procedurile statutare ale partidului cu privire la dobândirea sau la pierderea calității de membru al acestuia, converg spre necesitatea de a se institui o cale de atac la instanțele judecătorești împotriva hotărârilor adoptate de comisiile de arbitraj ale partidului, ceea ce nu se poate realiza pe calea contenciosului constituțional, fiind o problemă de reglementare de competența organului legislativ.

Curtea reține, totodată, că s-a mai pronunțat asupra prevederilor

art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 , constatând că acestea nu contravin dispozițiilor din Legea fundamentală care consacră dreptul de acces liber la justiție. În acest sens sunt

Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 17 august 2009,

Decizia nr. 1.255 din 6 octombrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 17 noiembrie 2009,

Decizia nr. 197 din 4 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 2 aprilie 2010,

Decizia nr. 399 din 13 aprilie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010,

Decizia nr. 958 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 10 august 2010, și

Decizia nr. 1.461 din 8 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2012.

Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că partidele politice sunt grupări asociative care funcționează pe baza statutelor proprii care conțin reguli create și acceptate de membrii lor și că instanțele judecătorești nu sunt legitimate să exercite funcția de înfăptuire a justiției în ceea ce privește actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece răspunderea în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de etică și deontologie proprii, pe care membrii acestora s-au angajat să le respecte încă din momentul în care, în mod liber consimțit, au aderat la acest tip de asociații cu caracter politic. Curtea a reținut că "este firesc ca răspunderea disciplinară a membrilor partidului să fie stabilită de către organisme interne, acestea fiind singurele care pot aprecia, în funcție de ideologia care direcționează acțiunile partidului, în ce măsură comportamentul membrilor acestuia este compatibil cu normele statutare care conturează rolul concret pe care acesta și-a propus să îl aibă în viața politică și socială a țării și dacă acest comportament este conform cu modalitățile specifice de acțiune agreate de fiecare partid, și, implicit, de fiecare dintre membrii acestuia".

Totodată, Curtea a reținut că, spre deosebire de alte forme de asociere, regimul juridic al partidelor politice este de ordin constituțional - art. 8 și

art. 40 din Legea fundamentală, dezvoltat în legea lor organică nr. 14/2003 . Prin Constituție sunt exprimate juridic scopurile partidelor politice și coordonatele în care acestea se pot organiza și funcționa. Așa cum sunt definite în

art. 1 din Legea nr. 14/2003 , partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție.

Caracteristica esențială a acestora o reprezintă existența unei ideologii comune, pe care și-au însușit-o toți membrii acestora, a unei doctrine la care toți membrii lor au aderat în mod conștient și voluntar, în lipsa oricărei constrângeri. Decizia înscrierii într-un anumit partid are ca izvor exclusiv convingerea intimă a fiecăruia dintre membri că politica promovată de respectivul partid constituie cea mai inspirată și mai eficientă modalitate de acțiune în viața socială și politică a țării. Odată cu dobândirea calității de membru de partid, cetățeanul își asumă și obligația statutară de a respecta disciplina internă a partidului. Or, această obligație și-o asumă cunoscând rigorile instituite de statutul partidului și fiind conștient de consecințele pe care le poate atrage nerespectarea acesteia, cea mai drastică dintre acestea fiind excluderea din partid.

În principiu, pierderea calității de membru al unui partid politic se produce fie în mod voluntar - prin demisie, fie prin excludere - ca sancțiune hotărâtă și aplicată de către organismul statutar stabilit în mod expres în acest scop.

În cea de-a doua ipoteză, cea a excluderii, pierderea calității de membru poate interveni în situația în care persoana în cauză a încălcat prevederile Statutului ori hotărârile organismelor de conducere ale partidului sau când a săvârșit abateri grave de la disciplina partidului, inclusiv prin acțiuni ori prin declarații publice împotriva hotărârilor luate prin vot de organismele de conducere ale partidului sau împotriva conducerii partidului, la toate nivelele. Asemenea cazuri este evident că pot fi analizate numai de organele specifice ale partidului, acestea fiind singurele în măsură să aprecieze dacă, și în ce măsură, membrul de partid se face vinovat de nerespectarea disciplinei interne și dacă această nerespectare este de natură să conducă la excluderea sa din partid.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reținut că funcția definitorie a instanțelor judecătorești este aceea de a veghea la respectarea legii, termenul de lege fiind înțeles în sens larg, nu doar ca actul emis de Parlament cu acest titlu, ci ca orice act cu caracter normativ, care are, așadar, un conținut juridic. Normele cuprinse în statutele partidelor politice nu au însă natură juridică în sensul arătat, ci reprezintă reguli de conduită internă a căror respectare este necesară pentru buna funcționare a partidului ca structură asociativă. Acesta este motivul pentru care instanțele judecătorești nu au competența de a cenzura hotărârile organelor de așa-numita "jurisdicție internă" a partidelor, hotărâri care au caracter de acte politice, emise în baza unor norme proprii statutelor acestora.

De asemenea, intervenția unei instanțe de judecată care să aprecieze cu privire la legalitatea sau temeinicia deciziei de excludere nu este necesară nici în ipoteza în care excluderea este consecința condamnării la o pedeapsă privativă de libertate sau a interzicerii exercitării drepturilor politice sau cetățenești, prin hotărâre judecătorească definitivă ori, de exemplu, a dovedirii, pe cale judecătorească, a calității de colaborator sau lucrător al fostei Securități. Aceasta, deoarece motivele excluderii sunt strict obiective, iar organele de disciplină internă nu fac altceva decât să ia act de situații care au fost deja anterior constatate și tranșate în mod definitiv de instanțele judecătorești.

Curtea a observat că legiuitorul a impus necesitatea intervenției instanțelor judecătorești cu prilejul verificării îndeplinirii condițiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice, acestea dobândind personalitate juridică de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii Tribunalului București sau, după caz, a Curții de Apel București, privind admiterea cererii de înregistrare. Potrivit

art. 18 din Legea nr. 14/2003 , în vederea înregistrării unui partid politic, Tribunalul București va examina o serie de documente referitoare la activitatea viitoare a acestuia, printre care și statutul acestuia, în care, așa cum prevede

art. 10 lit. g) din Legea nr. 14/2003 , trebuie să fie stabilite sancțiunile disciplinare, dar și procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor. Cu acest prilej, instanța de judecată va verifica, așadar, dacă aceste proceduri asigură petentului nemulțumit de o decizie a partidului dreptul de a-și susține în mod efectiv și eficient cauza. Astfel cum prevede

art. 15 din Legea nr. 14/2003 , statutele partidelor trebuie să prevadă reguli procedurale care să asigure membrilor lor dreptul la opinie și dreptul de a se apăra, oferindu-le posibilitatea de a da explicații în fața organelor de disciplină referitoare la faptele ce pot fi considerate abateri sancționabile.

Prin urmare, o instanță judecătorească analizează indirect relația dintre partide și membrii lor, prin validarea regulilor procedurale statutare, valabile exclusiv în interiorul partidului ca structură asociativă.

Având în vedere că în cauză nu au fost învederate aspecte noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenței citate a Curții Constituționale, își mențin valabilitatea atât considerentele, cât și soluția pronunțată prin deciziile amintite.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 , excepție ridicată de Mădălina Popa în Dosarul nr. 16.270/212/2008 al Judecătoriei Constanța - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 martie 2012.